Moral damages quantum: insufficiency of generic "societal development" criterion and late penalties limited to post-final-judgment payment under CSA Order 14/2011

Asupra cauzei, constată următoarele:

I.Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin Cererea înregistrată sub nr. x/2016, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. şi intervenientul forţat D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: 1. obligarea pârâtei la plata către reclamanta A. a sumei de 200.000 euro (echivalentul în RON la data plăţii) reprezentând compensaţii pentru prejudiciul moral; 2. obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a sumei de 150.000 euro (echivalentul în RON la data plăţii) reprezentând compensaţii pentru prejudiciul moral; 3. obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2%/zi începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a compensaţiilor pentru prejudiciul moral; 4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat: admiterea în parte a pretenţiilor civile solicitate de reclamante cu titlul de daune morale în limita sumei de 100.000 RON pentru A. şi în limita sumei de 50.000 RON pentru B., conform ofertelor înaintate de societatea de asigurare şi conform jurisprudenţei din România depusă de societatea de asigurare la dosarul cauzei, avându-se în vedere şi argumentele prevăzute în Studiul emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.) în colaborare cu Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii (F.P.V.S.) şi Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurări din România (U.N.S.A.R.), studiu care cuprinde 2339 de decizii ale Curţilor de Apel din România.

De asemenea, s-a solicitat respingerea pretenţiilor ce au ca obiect plata penalităţilor de întârziere ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte plata pretenţiilor în monedă euro, s-a solicitat să se aibă în vedere cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, respectiv, 26 noiembrie 2013 comunicat de BNR (art. 24 pct. 2 lit. b). coroborat cu art. 56 (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011), aşa cum este expres prevăzut de lege.

Intervenientul forţat, D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat: în principal, respingerea pretenţiilor reclamantelor, iar în subsidiar, modificarea cuantumului despăgubirilor solicitate, apreciind că acestea sunt, în mod vădit, excesive.

2. Prin Sentinţa civilă nr. 1770 din 10 mai 2017, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis acţiunea şi a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta A. a sumei de 200.000 Euro cu titlu de daune morale şi către reclamanta B. a sumei de 150.000 Euro cu titlu de daune morale. Totodată a fost obligată pârâta să plătească penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi aferente sumelor de 100.000 RON şi 50.000 RON (reprezentând parte din debitul de 200.000 euro, şi respectiv de 150.000 Euro stabilit de instanţă), începând cu data de 26 mai 2016 şi până la data plăţii efective a acestor sume, şi suma de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

3. Prin Decizia nr. 577 din 16 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă C. S.A. în contradictoriu cu intimatele - reclamante A. şi B. şi intimatul - intervenient D. împotriva Sentinţei civile nr. 1770 din 10 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul că a fost admisă în parte cererea, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei A. suma de 100.000 Euro, iar reclamantei B. suma de 60.000 Euro cu titlu de daune morale, în echivalent RON la data plăţii efective.

Totodată, a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect penalităţile de întârziere şi a fost menţinută în rest sentinţa apelată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele A. şi B..

În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ., recurentele-reclamante au solicitat casarea deciziei recurate, menţinerea sentinţei primei instanţe şi obligarea intimatei C. SA la plata cheltuielilor de judecată.

Într-o primă critică întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurentele au susţinut că, potrivit art. 466 din C. proc. civ. întrucât apelul este îndreptat împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, pentru admiterea acestei căi de atac este necesară identificarea unei/unor greşeli, fie de apreciere a probelor, fie de aplicare a legii (materiale ori procesuale) în judecarea fondului.

În cauză, instanţa de apel a observat că jurisprudenţa în materia daunelor morale nu este relevantă întrucât prezintă un grad atât de mare de eterogenitate încât nu poate fi reţinută ca un criteriu de apreciere a cuantumului daunelor morale.

În aceste condiţii, apreciază recurentele, raportându-se la prevederile art. 49 din Ordinul nr. 14/2011, că instanţa trebuia să ţină cont în determinarea cuantumului daunelor interese doar de criteriile oferite de lege.

În privinţa acestor criterii, în speţă, deşi instanţa de apel a constatat că suma totală acordată prin sentinţa civilă apelată nu este una exagerată în contextul suferinţelor cauzate, a apreciat că suma stabilită nu poate depăşi un nivel rezonabil.

Precizează recurentele că unicul criteriu folosit pentru diminuarea majoră a compensaţiilor acordate de prima instanţă este reprezentat de nivelul de dezvoltare al societăţii româneşti, iar, în speţă, acest criteriu nu a fost explicat de judecătorii apelului, nu are indicată nicio sursă de reglementare, fiind doar enunţat în considerentele deciziei recurate.

În opinia recurentelor, deşi motivarea hotărârii judecătoreşti este destinată în principal părţilor din dosar, care citind argumentele instanţei trebuie să fie convinse că li s-a făcut dreptate, în absenţa atribuirii unui sens expresiei "nivelul de dezvoltare al societăţii" folosită de către instanţa de apel, aceasta este supusă unor interpretări variate şi subiective de către părţi, or, un argument decizoriu nu poate constitui subiect de speculaţie.

Se arată că în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În opinia recurentelor, decizia recurată nu răspunde exigenţelor de motivare a unei hotărâri judecătoreşti.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat în cauză, întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se arată că instanţa de apel a aplicat în cauză un criteriu decizoriu care nu este prevăzut şi nici permis de legea română ceea ce echivalează cu încălcarea normei de drept material.

Astfel, stadiul de dezvoltare al societăţii nu este un criteriu ce poate fi regăsit în legislaţia internă sau în cea a Uniunii Europene pentru aprecierea prejudiciului, iar art. 1391 din C. civ. prevede ca element al evaluării pentru acordarea de daune morale doar "durerea încercată", fără a stipula alte limitări exterioare, independente de persoana care resimte pierderea unei persoanei dragi, care să plafoneze compensaţia acordată.

Totodată, legislaţia în materie de asigurări stabileşte doar minimul sumei asigurate (prefigurând un cuantum rezonabil al despăgubirii), însă nu împiedică obligarea persoanei vinovate la suportarea din patrimoniul propriu a diferenţei neacoperite de RCA.

Mai mult, aceste criterii care ar veni să limiteze, pentru motive de domiciliu, cuantumul despăgubirii, sunt vădit discriminatorii. În opinia recurentelor reclamante, decizia Curţii de Apel nu este o judecată, ci o prejudecată, iar criteriul dezvoltării societăţii din care provine justiţiabilului nefiind legiferat este şi discriminatoriu, în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul 12 la CEDO şi cele ale art. 20 şi art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, norme care se aplică prioritar dreptului interne conform art. 20 din Constituţie.

Or adăugarea de criterii străine de situaţia victimei, discriminatorii, îndepărtează actul de justiţie de menirea sa de a găsi remedii adecvate situaţiei injuste a victimei, încălcând chiar dispoziţiile art. 1391 din C. civ.

Se mai arată că limita compensaţiei dedusă din criteriul folosit de instanţa de apel este în contradicţie cu prevederile legale şi jurisprudenţa relevantă.

Susţin recurentele că este în competenţa legiuitorului să observe raporturile sociale existente la un moment dat în aria sa de competenţă şi să reglementeze aceste raporturi sociale, iar în stabilirea daunelor morale şi materiale, instanţa trebuie să aibă în vedere reperele legislative în materie.

Astfel, Ordinul CSA nr. 14/2011 (art. 24 lit. b), aplicabil în speţă, stabileşte o limită de despăgubire, pentru vătămări corporale şi decese, de cel puţin 5.000.000 euro, la cursul BNR din ziua accidentului pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.

Se arată că, această limita este mărită an de an (în prezent fiind stabilită o limită de 6.070.000 euro), tocmai în considerarea unei conduite corecte a asigurătorilor şi a unei jurisprudenţe adecvate a instanţelor, care ar trebui să acorde sume din ce în ce mai mari cu titlul de despăgubiri.

În consecinţă, în opinia recurentelor reclamante nivelul de dezvoltare al societăţii, astfel cum a fost apreciat de legiuitor prin actele normative emise în materia asigurărilor ar fi permis, în speţă, o compensaţie de 200.000 sau 150 000 euro, limitarea acesteia cu motivarea oferită de Curtea de Apel Bucureşti fiind nelegală.

Mai mult, se solicită a se observa că în cazurile în care actul de justiţie a suscitat interesul societăţii, compensaţiile oferite au fost mult mai mari, ceea ce arată că societatea românească consideră că actul de justiţie şi-a îndeplinit menirea de a face dreptate atunci când daunele morale oferite sunt mari. Astfel, rolul daunelor morale este de a marca importanta dramei individuale; or, asigurătorul de răspundere civilă auto, prin însăşi natura obiectului său de activitate, şi-a asumat, ab initio, rolul de despăgubitor, realizând, astfel, o funcţie socială.

O altă critică vizează greşita aplicare în cauză a art. 36 şi 37 din Ordinul nr. 14/2011.

În susţinerea acestei critici, recurentele arată că prima instanţă a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 37 din normele anexa ale Ordinului 14/2011, dispoziţii care stabilesc că în situaţia în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut de art. 36, sau le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea se aplică o penalizare de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere.

Conform art. 36 alin. (5) din Normele anexa ale Ordinului 14/2011 asigurătorul are obligaţia de a plăti în termen de 10 zile de la momentul la care a primit ultimul document în vederea stabilirii daunei sau (în situaţia în care păgubiţii nu se adresează asigurătorului cu cerere de despăgubire) în 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

În speţă, recurentele susţin că pârâta a primit toate documentele necesare stabilirii vinovăţiei şi cuantificării daunei, a procedat la analiza dosarului şi a soluţionat dosarul prin cuantificarea daunelor morale la sumele de 100.000 RON pentru A. şi 50.000 RON pentru B..

În opinia recurentelor, art. 36 alin. (5) din ordinul nr. 14/2011 stabilesc o obligaţie a asigurătorului de a plăti despăgubirile pe care acesta le consideră corecte, iar dacă păgubitul nu este mulţumit de suma primită se poate adresa instanţei pentru diferenţă. În acest sens, se arată că singurele variante de soluţionare a dosarelor de daună sunt respingerea dosarului cu argumente legale sau plata sumei pe care asigurătorul o considera corectă urmând ca păgubitul să se adreseze instanţei pentru o eventuală diferenţă, respectiv că nu există obligaţia legală de a finaliza un dosar de daună cu o tranzacţie, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2208 C. civ. şi cele ale art. 36 alin. (5) din Normele anexa ale Ordinului 14/2011 din care rezultă că asigurătorul are obligaţia de plată a despăgubirilor evaluate de acesta.

Cum în speţă, pârâta nu a plătit sumele oferite în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar în vederea soluţionării dosarului de dauna, acesta datorează, în opinia recurentelor penalităţi de întârziere, astfel că se impune casarea deciziei civile recurate cu consecinţa respingerii apelului şi menţinerea hotărârii apelate.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin Încheierea din 19 iunie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentele-reclamante A. şi B. împotriva Deciziei nr. 577 din data de 16 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data 23 octombrie 2019.

6. Apărările formulate în cauză.

La data de 8 august 2018, în termen legal, intimata-pârâtă SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

În motivare, s-a arătat, în esenţă, că recursul formulat nu se circumscrie motivelor de nelegalitate reglementate prin art. 488 alin. (1), pct. 6, pct. 8 din C. proc. civ.

Se susţine că instanţei de judecată îi revine rolul de a realiza o apreciere rezonabilă, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei. Astfel, dincolo de criteriile subiective legate de impactul afectiv pe care îl au acest gen de evenimente şi consecinţele lor, pentru a nu devia de la rolul pe care trebuie sa îl aibă daunele morale - alinarea suferinţei celui prejudiciat - trebuie avute în vedere criterii obiective cum sunt, de exemplu, nivelul de trai din România sau salariul mediu din România.

Apreciază că hotărârea instanţei de apel este una legală şi întemeiată, Curtea de Apel Bucureşti arătând în decizia pronunţată de ce a apreciat că se impune micşorarea cuantumului daunelor morale.

De asemenea, intimata a făcut trimitere la criteriile utilizate în jurisprudenţa instanţei supreme şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la susţinerile recurentelor în sensul că neacordarea penalităţilor de întârziere constituie o nerespectare a art. 36 şi art. 37 din Ordinul 14/2011 apreciază că şi acestea sunt nelegale şi neîntemeiate, întrucât instanţa de apel a reţinut în motivarea deciziei recurate faptul că intimata a formulat două oferte de despăgubire, în temeiul dispoziţiilor art. 36 şi 37 din Ordinul 14/2011, iar sumele ofertate se înscriu în limitele stabilite de către instanţe şi menţionate prin practica depusa, dar şi în Ghidul care face un studiu al daunelor acordate atât la nivel naţional cat şi la nivelul UE, fapt ce demonstrează că şi-a respectat obligaţiile din Norma ASF.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului, în limitele şi în considerarea argumentelor ce succed, în temeiul cărora se impune soluţia trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituţie şi, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instantele de control judiciar şi nu în ultimul rând de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare dispuse de către instanţele de judecată.

Este real că obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Aşa cum a arătat însă instanţa europeană, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuşi, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

În cauză, recurentele reclamante susţin, prin această primă critică, faptul că instanţa de apel a avut în vedere, la aprecierea daunelor morale acordate acestora, drept criteriu decizoriu utilizat pentru individualizarea prejudiciului moral, un criteriu care nu are corespondent nici în legislaţie şi nici în jurisprudenţă şi pe care s-a limitat la a-l enunţa, fără a-l dezvolta, cu consecinţa generării unor ipoteze speculative pentru edificarea înţelesului acestuia.

Procedând la verificarea raţionamentului judiciar expus de instanţa de apel în privinţa cererilor având ca obiect daune morale, Înalta Curte constată că, în cauză, reclamantele au solicitat prin cererile principale deduse judecăţii, obligarea pârâtei, societate de asigurări, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură morală înregistrat de titularele cererii de chemare în judecată urmare a decesului victimei E.- intervenit în urma accidentului rutier produs la data de 26 noiembrie 2013, din vina asiguratului pârâtei, intimatul D..

Art. 49 alin. (1) lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite, stipulează că despăgubirile pentru daunele morale în cazul vătămării corporale a unei persoane se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Înalta Curte reţine însă că în privinţa criteriilor de determinare a cuantumului daunelor morale nici dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi nici cele înscrise în Ordinul CSA nr. 14/2011 nu stabilesc criterii de cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, după cum astfel de criterii nu se regăsesc nici în C. civ.

Înalta Curte constată că, spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii, în situaţia acţiunilor ce au ca obiect daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia.

Întrucât prejudiciul moral, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţine la nivelul trăirilor psihice, daunele morale fiind extranee realităţilor materiale, cuantumul daunelor morale se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la îndemâna judecătorului, acest lucru fiind pe deplin justificat prin faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la o persoană la alta, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.

Aşa fiind, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Astfel, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, în sensul că nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu daunele suferite, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-a îndurat persoana păgubită.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege - care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral - spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la gravitatea faptei, a consecinţelor nefaste înregistrate de victime privire la viaţa particulară şi socială a acestora, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.

În cauză, critica esenţială dedusă analizei instanţei de apel în privinţa modului de soluţionare a acestor capete de cerere a vizat cuantumul despăgubirilor morale stabilite prin sentinţa primei instanţe, context în care, în aplicarea normei înscrise în art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia de a se raporta la urmările accidentului rutier produs la data de 26 noiembrie 2013 şi a stabili dacă acest accident a fost de natură să afecteze grav şi ireversibil cursul vieţii reclamantelor, respectiv a cuantifica daunele morale pretinse de reclamante folosind un raţionament propriu, cu luarea în considerare a reperelor utilizate în mod constant în jurisprudenţă.

Astfel învestită, instanţa de apel a reţinut, în speţă, că raportat la natura prejudiciului şi la intensitatea suferinţelor înregistrate de reclamante, suma totală acordată cu titlul de daune morale în favoarea acestora prin sentinţa civilă apelată nu este una exagerată, ci este corespunzătoare naturii şi intensităţii suferinţelor înregistrate de reclamante.

Tot astfel, a apreciat că jurisprudenţa invocată în cauză de ambele părţi este lipsită de relevanţă juridică, dat fiind că, în fiecare speţă prezentată instanţele au avut în vedere ipotezele particulare în care s-au aflat victimele din acele cauze, care nu sunt similare celor existente în prezenta pricină.

În acest context, instanţa de apel a statuat că întrucât despăgubirile pretinse de reclamante nu pot depăşi un nivel rezonabil, se impune reducerea cuantumului sumelor stabilite prin sentinţa tribunalului, iar în acest sens, a reţinut că este relevant "nivelul de dezvoltare al societăţii".

Or, având în vedere că scopul daunelor morale este, în speţă, acela de a atenua consecinţele suportate de reclamante, respectiv efectele pierderii de către acestea a unei persoane dragi şi acordarea posibilităţii de refacere, în limite rezonabile, a unui mediu familial care să permită continuarea vieţii acestora, instanţa de apel avea obligaţia ca în expunerea raţionamentului judiciar care a justificat diminuarea considerabilă a cuantumului acestor despăgubiri, să argumenteze reperele avute în vedere în asigurarea justului echilibru între prejudiciul suferit şi despăgubirea acordată. Aceasta deoarece, fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

O atare analiză s-ar fi impus cu atât mai mult cu cât, în cererea de apel, invocându-se cuantumul exagerat al daunelor stabilite de prima instanţă, apelanta pârâtă a făcut trimitere la indicatori care puteau fi determinaţi în mod obiectiv, respectiv a invocat nivelul de trai din România, respectiv cuantumul salariului mediu pe economia naţională, iar art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995, stabileşte că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule "în conformitate cu legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire prevăzut de legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare".

Astfel, deşi este real că spre deosebire de despăgubirile materiale care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată fiind, totodată, neîndoielnic că intra în competenta instanţei devolutive de control judiciar cenzurarea cuantumului daunelor morale, totuşi, concluzia în sensul caracterului lor exagerat se impunea a fi temeinic argumentată, prin utilizarea unor criterii obiective, circumstanţiate prin trimiterea la faptele sau particularităţile apreciate ca fiind relevante din această perspectivă în raport cu situaţia de fapt existentă în cauză, respectiv la un sistem de referinţă general acceptat.

Câtă vreme, potrivit jurisprudenţei constante a instanţelor naţionale, principiul echităţii şi al proporţionalităţii reprezintă criterii esenţiale care nu pot fi ignorate în realizarea operaţiunii de apreciere, de determinare a cuantumului despăgubirilor morale, referirea generică a instanţei de apel la nivelul de dezvoltare al societăţii fără a se argumenta care este, în concret, reperul/indicatorul care a justificat aprecierea sa în privinţa cuantumului nejustificat de mare al daunelor stabilite în prima fază procesuală, deşi acest criteriu a fost apreciat ca fiind unul decizoriu şi fără a se explicita în ce modalitate cuantumul sumelor stabilite de tribunal nu ar corespunde acestui criteriu.

Or, contrar argumentelor intimatei pârâte, limitarea raţionamentului instanţei de apel la aprecierea ca fiind determinant în stabilirea despăgubirilor morale un criteriu care nu este explicitat nici în legislaţie, nu răspunde, exigenţelor unei motivări apte de a prezenta un raţionament judiciar propriu al instanţei care, verifică în calea de atac legalitatea şi temeinicia hotărârii, astfel cum a fost contestată de părţile nemulţumite de soluţia primei instanţe şi care să demonstreze că soluţia nu este rezultatul unui act arbitrar.

Astfel, deşi motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, modalitatea lapidară în care instanţa de apel a argumentat, în speţă, soluţia adoptată în cauză, în privinţa cuantumului daunelor morale impune concluzia că susţinerile recurentelor-reclamante, potrivit cărora hotărârea recurată nu este motivată în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului sunt fondate.

Cum, în speţă, hotărârea instanţei de apel nu îndeplineşte exigentele impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi nici pe cele ale art. 6 din CEDO în ce priveşte soluţia adoptată în privinţa acestor pretenţii, Înalta Curte reţine că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Câtă vreme, vătămarea procesuală produsă recurentelor reclamante nu poate fi înlăturată în cauză decât prin aplicarea art. 497 din C. proc. civ., impunându-se soluţia casării cu trimitere a hotărârii recurate, devine inutilă, în prezentul cadru procesual, analiza criticii vizând aceleaşi pretenţii, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În privinţa criticii vizând nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului de soluţionare a capătului de cerere referitor la plata penalităţilor de întârziere - critică care se impune a fi cenzurată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se reţine că recurentele - reclamante susţin, în esenţă, aplicarea eronată de către Curtea de Apel a dispoziţiilor art. 36 şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că instanţa de apel a apreciat corect că regimul juridic al penalităţilor de întârziere datorate de către asigurător este reglementat prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la data producerii accidentului.

În acest context, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere de 0,2% reglementate prin dispoziţiile înscrise în art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, au rolul de a sancţiona refuzul la plată, ceea ce are drept consecinţă faptul că o atare sancţiune poate fi aplicată doar în cazul în care există o culpă în întârzierea plăţii despăgubirilor care, prin ipoteză, au caracter cert, lichid şi exigibil.

Or, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 43 şi art. 45 din acelaşi act cu caracter normativ, rezultă că despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, însă o atare ipoteză nu este similară celei în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară.

Astfel, aşa cum corect a apreciat şi instanţa de apel, modalitatea de plată amiabilă la care face trimitere art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, presupune existenţa unui acord, atât în privinţa persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi în ceea ce priveşte cuantumul prejudiciilor produse.

O atare concluzie se impune întrucât art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu se referă la plata despăgubirii "solicitate", ci la plata despăgubirii, iar art. 43 din Ordinul nr. C.S.A. nr. 14/2011 menţionează doar două modalităţi de stabilire a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească - când nu s-a ajuns la o înţelegere sau asigurătorul nu a respins pretenţiile, în termenul legal.

Or, prin ipoteză, neînţelegerile referitoare la cuantumul despăgubirilor includ şi cazul în care asigurătorul notifică părţii prejudiciate o ofertă de despăgubire, care însă nu este agreată de partea prejudiciată, situaţie în care neplata sumei menţionate în ofertă nu este urmarea atitudinii culpabile a pârâtei, ci a lipsei încheierii unei înţelegeri care să reprezinte temeiul plăţii despăgubirilor.

În egală măsură, acceptarea unei oferte de despăgubire trebuie să fie neechivocă, deoarece numai în acest caz, se poate vorbi de un act juridic prin care se stabilesc definitiv despăgubiri şi, prin urmare, despre existenţa unei creanţe certe şi lichide.

De altfel, atât art. 36 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cât şi art. 26 alin. (1) lit. a) al Ordinului CSA nr. 14/2011 menţionează necesitatea administrării unor mijloace de probă pentru dovedirea răspunderii asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA şi pentru cuantificarea prejudiciului.

În acest context, se observă că exercitarea dreptului de apreciere, pe baza probelor administrate, a întinderii despăgubirilor morale cuvenite victimelor poate avea drept consecinţă o cuantificare diferită a acestor despăgubiri de către asigurător, în raport cu propria apreciere a victimelor şi naşterea unui conflict care se impune a fi tranşat de către instanţa de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se stabilească temeinicia dreptului de despăgubiri şi să se procedeze la stabilirea unei creanţe certe, lichide şi exigibile în sarcina asiguratului.

În acest caz, daunele se stabilesc de către instanţa de judecată, iar plata despăgubirilor trebuie raportată la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care se stabileşte suma de despăgubire pe care este asigurătorul este obligat să o plătească.

Invocarea de către recurente a prevederilor art. 2208 din C. civ. nu este de natură să conducă la o altă concluzie în privinţa momentului de la care reclamantele ar putea pretinde în cauză penalităţi de întârziere, în condiţiile în care, deşi la momentul învestirii instanţei pârâta emisese o primă ofertă referitoare la despăgubirile morale, prin cererea de chemare în judecată, titularele cererii au pretins stabilirea pe cale judiciară a despăgubirilor morale la care sunt îndreptăţite ca urmare a prejudiciului suferit în urma accidentului, aşadar indemnizaţia în integritatea sa.

Or, tocmai o atare modalitate în care titularele acţiunii au configurat obiectul pretenţiilor cu acest obiect confirmă lipsa de temei a argumentului din recurs vizând existenţa în cauză a unei situaţii în care pârâta s-ar fi aflat în culpă pentru nerealizarea unei plăţi parţiale a despăgubirilor morale solicitate.

Cum, în speţă, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale se impune a se realiza în cadrul procedurii jurisdicţionale pendinte, ca efect al probatoriului administrat de părţile litigante, penalităţile de întârziere nu pot fi acordate de la data formulării de către reclamante a cererii de chemare în judecată, ci doar de la data la care există o hotărâre definitivă a instanţei de stabilire a acestor despăgubiri.

Cu toate acestea, trebuie observat că acordarea unor penalităţi de întârziere nu este, de principiu, incompatibilă cu ipoteza în care despăgubirile urmează a fi stabilite pe cale judiciară, de vreme ce, aşa cum s-a arătat deja, art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011 prevede neechivoc că pârâta are obligaţia de a realiza plata despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească, în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii definitive, iar art. 37 din acelaşi act cu caracter normativ stabileşte că, în cazul în care nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul menţionat, asigurătorul datorează penalităţi de întârziere.

Or, în speţă, reclamantele pretind, în esenţă, sancţionarea pârâtei pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de plată care îi revin, în recurs, acestea reiterând această pretenţie întemeiată pe aceeaşi cauză juridică.

Dat fiind însă că în speţă, soluţia adoptată de instanţa de apel în privinţa cuantumului daunelor morale, s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina instanţei de rejudecare să aprecieze, în concret, în raport de această ultimă ipoteză, îndreptăţirea reclamantelor la plata unor penalităţi de întârziere, analiză care, în mod firesc va avea în vedere necesitatea respectării principiului disponibilităţii procesului civil şi limitele devoluţiunii stabilite în apel.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 488 pct. 6 şi 8 şi art. 497 C. proc. civ., recursul declarat va fi admis, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere urmează să analizeze temeinicia dreptului dedus judecăţii, urmând să dezlege pe fond raportul juridic conflictual, având a se conforma indicaţiilor din prezenta decizie de casare cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor de drept material incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 577 din 16 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - CP