Conflict of jurisdiction over union-filed administrative salary claims: application of labor law territorial rules versus administrative procedure domicile option

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor A., în numele membrilor de sindicat B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Prahova a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună:

- obligarea pârâtului să recalculeze şi să acorde reclamanţilor salariul de funcţie şi sporurile la nivelul maxim al acestor drepturi acordate în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, pentru aceeaşi funcţie - agent de poliţie sau ofiţer de poliţie - şi nivel de studii, după caz, care cuprinde şi drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive;

- obligarea pârâtului să plătească reclamanţilor diferenţa de drepturi salariale constând în diferenţa dintre sumele primite de reclamanţi şi cele rezultate în urma recalculării, începând cu data de 9 aprilie 2015, dar nu mai mult de data angajării, şi până la data salarizării efective conform recalculării, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă până la data plăţii efective.

În drept, au fost invocate disp. art. 1 alin. (51) al O.U.G. nr. 83/2014 modificată prin Legea nr. 71/2015, Legea nr. 188/1999, Legea 284/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, Legea nr. 153/2017.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin Sentinţa nr. 7133 din 5 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu, declinându-se competenţa în favoarea Tribunalului Prahova.

În esenţă, s-a reţinut că în cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât problema de drept dezlegată priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, republicat, care au caracter special, fiind aplicabile numai jurisdicţiei muncii şi asigurărilor sociale. Recursul în interesul legii priveşte un caz de competenţă teritorială exclusivă, motiv pentru care s-a reţinut că instanţa competentă teritorial cu soluţionarea conflictelor de muncă, în cazul acţiunilor formulate de organizaţiile sindicale, este cea de la sediul sindicatului reclamant.

De asemenea, s-a mai reţinut că în cauza de faţă sindicatul nu are calitate de reclamant, ci acţionează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, ca mandatar în numele reclamanţilor, fiind irelevant astfel faptul ca Sindicatul are sediul în Bucureşti.

2.2. Prin Sentinţa nr. 177 din data de 13 februarie 2019 s-a admis excepţia necompetentei teritoriale a Tribunalului Prahova, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

A fost declinată competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect - având ca obiect - litigiu privind funcţionarii publici în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

S-a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă între Tribunalul Prahova şi Tribunalul Bucureşti.

În baza dispoziţiilor art. 134 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea din oficiu a judecăţii şi înaintarea dosarului Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că potrivit art. 28 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 62/2011 i se recunoaşte în mod expres sindicatului legitimarea procesuală activă, astfel că reclamant în cauză este însăşi organizaţia sindicală şi nu membrii săi, în numele cărora a formulat acţiunea.

S-a reţinut că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ale cărei prevederi de altfel nici nu au fost invocate, întrucât acţiunea formulată nu este o acţiune în contencios administrativ propriu-zisă, ci un litigiu privind funcţionarii publici fiind asimilat raportului de muncă, astfel că în ceea ce priveşte competenţa urmează a fi aplicate prevederile din Codul Muncii.

Au fost invocate şi dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, care stabilesc o competenţă teritorială exclusivă, prin aceasta asigurându-se o protecţie mai eficientă a drepturilor şi intereselor reclamanţilor.

S-a concluzionat că Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor A. a acţionat în calitate de reclamant, astfel că pentru determinarea competenţei teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, urmează să se ţină seama de sediul sindicatului şi nu de domiciliul membrilor săi, în numele cărora a formulat acţiunea.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

Obiectul prezentului dosar îl constituie cererea privind acordarea reclamanţilor - funcţionari publici a salariului de funcţie şi a sporurilor la nivelul maxim al acestor drepturi acordate în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, pentru aceeaşi funcţie - agent de poliţie sau ofiţer de poliţie - şi nivel de studii.

Înalta Curte constată că, în cauză, acţiunea a fost formulată de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor A., în numele membrilor săi de sindicat.

Instanţele aflate în conflict s-au constatat necompetente teritorial în raport cu sediul/domiciliul reclamantului.

Legea nr. 188/1999 - la art. 1 alin. (1) "reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, denumite în continuare raporturi de serviciu".

Astfel, în materia raporturilor de serviciu ale funcţionarului public, deci inclusiv în ceea ce priveşte modificarea salariului reclamanţilor, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 109 din Legea 188/1999 actualizată, competenţa materială de a soluţiona litigiul în primă instanţă revine secţiilor de contencios administrativ ale tribunalelor competente teritorial.

Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, sindicatul acţionează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, în numele membrilor săi de sindicat, menţionaţi în tabelul anexat cererii (2 funcţionari publici), în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora (tabel cu semnături ataşat - dosarul Tribunalului Bucureşti), sindicatul fiind reprezentantul acestora în faţa instanţei.

Potrivit soluţiei de principiu adoptată la data de 22 mai 2017 în şedinţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit, cu titlu de principiu, că în materia contenciosului administrativ, în acţiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competenta de soluţionare a cauzei se stabileşte în funcţie de dispoziţiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu exercitarea dreptului de opţiune al reclamantului.

Astfel, conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară modificării lui prin Legea nr. 212/2018, "reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale."

Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, se referă la interpretarea art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv a unei norme de competenţă reglementată de Codul muncii şi la recunoaşterea calităţii procesuale active a organizaţiei sindicale.

Argumentele deciziei pronunţate în interesul legii se referă la ocrotirea interesului membrului de sindicat prin recunoaşterea legitimităţii procesuale a organizaţiei de sindicat, chiar în lipsa unui mandat expres şi, pe cale de consecinţă, stabilirea competenţei, în această ipoteză, în funcţie de sediul sindicatului.

În cauză, Înalta Curte apreciază că decizia dată în recursul în interesul legii este pe deplin aplicabilă, avându-se în vedere că acţiunea a fost promovată de organizaţia sindicală Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor "A.", în numele membrilor săi de sindicat, menţionaţi în tabelul anexat acţiunii, cu respectarea şi a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Constatând că prezenta acţiune a fost introdusă de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor A., în numele membrilor săi de sindicat, la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are sediul sindicatul, apreciază că se impune a se acorda prioritate principiului disponibilităţii în procesul civil.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii B. şi C. prin Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor A. şi pe pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Prahova, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2019.

GGC - CP