Long-term residence permit refusal: validity of imputed absence days for undocumented medical consultations and admissibility of witness evidence

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 14.03.2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcţia Migraţie, anularea refuzului acordării dreptului de şedere pe termen lung nr. x/S2/BF din 07.02.2018 şi obligarea pârâtului la acordarea dreptului de şedere pe termen lung.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 3936 din 05 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcţia Migraţie, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 3936 din 05 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei instanţei de fond şi reţinerea cauzei spre rejudecare în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., republicat.

3.1. Hotărârea recurată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prima instanţă nu a respectat dreptul la apărare al reclamantei, a respins administrarea probei cu martori prin care se tindea a se face dovada că reclamanta este integrată din punct de vedere cultural, social, familial, în România, dar şi pentru a se detalia scopul şi circumstanţele vizitelor în Franţa şi modalitatea în care starea sa de sănătate a fluctuat.

Deşi instanţa de fond a respins proba, apreciind că există documente care confirmă teza probatorie, în considerentele hotărârii s-a menţionat că probele existente la dosar nu au fost în măsură să dovedească îndeplinirea condiţiilor legale la momentul formulării cererii, ceea ce a condus la încălcarea disp. art. 13 C. proc. civ.

Prima instanţă a încălcat principiile aflării adevărului şi contradictorialităţii prev. de art. 14 şi 22 din C. proc. civ.

Cu toate că recurenta-reclamantă a explicat problemele medicale ce au determinat absenţa sa din ţară, instanţa de fond nu a ţinut seama de ele şi a stabilit în mod arbitrar un număr general de patru zile pentru fiecare deplasare, prezumând, fără a pune în discuţia părţilor, că acesta era numărul mediu de zile necesar pentru orice vizită medicală.

Raţionamentul bazat pe o prezumţie se impunea să fie supus dezbaterii contradictorii, iar judecătorul a aplicat în mod nelegal un mecanism uniform, bazat pe criterii subiective şi aleatorii.

3.2. Sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.

Deşi instanţa de fond a admis că motivul pentru care absenţa sa de pe teritoriul României în ultimii 5 ani a fost unul bine întemeiat şi justificat, a aplicat greşit disp. art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, în momentul în care a definit modul de calcul şi a determinat numărul de zile de absenţă de pe teritoriul României.

Judecătorul fondului a procedat la analiza zilelor de absenţă, prin împărţirea acestora în două categorii, perioadele în care reclamanta a suferit intervenţii chirurgicale şi perioadele în care aceasta a efectuat consultaţii.

În privinţa perioadelor în care s-au efectuat intervenţii chirurgicale, recurenta-reclamantă este de acord cu instanţa de fond, însă pentru cea de-a doua perioadă a vizitelor medicale, consideră că un număr de câte 4 zile pentru fiecare deplasare nu a fost stabilit în mod real.

Recurenta-reclamantă consideră că nu există un temei pentru o astfel de abordare, mai ales că scopul vizitelor de consult medical era administrarea tratamentului, iar perioadele petrecute în Franţa au fost diferite, 1 - 2 zile, sau mai lungi, respectiv 77 zile.

În perioada 21.02.2016 - 09.05.2016 (77 zile), starea de sănătate a recurentei-reclamante s-a agravat, a avut hipertensiune arterială, fapt ce a provocat inflamaţii severe şi necesitatea unui control medical complex, sub supravegherea medicilor.

În perioada 20.11.2014 - 29.12.2014 (38 zile) starea de sănătate nu a fost stabilă, iar tratamentul a suferit ajustări şi pentru dovedirea acestor circumstanţe, proba cu martori era utilă cauzei.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 22 ianuarie 2019, intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Cu privire la criticile întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea dreptului la apărare, principiului aflării adevărului şi principiului contradictorialităţii

Potrivit disp. art. 13 alin. (1) C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat, iar în conţinutul său, dezvoltat de alin. (3) al art. 13 C. proc. civ. intră şi dreptul părţilor de a propune probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Recurenta-reclamantă se plânge de faptul că instanţa de fond deşi i-a dat posibilitatea să propună probe în susţinerea cererii sale, a respins, prin încheierea de şedinţă din data de 29.06.2018, administrarea probei cu martori.

Verificând susţinerile recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că proba cu martori a fost solicitată de parte, în faţa instanţei de fond, pentru a se dovedi integrarea din punct de vedere cultural, social, familial, "dar şi pentru a detalia situaţia excepţională care a condus la vizitele dese în Franţa, deşi există şi documentele care confirmă acest aspect".

Cu privire la proba cu martori, reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat să se constate că aceasta nu a fost propusă în condiţiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., respectiv numele martorului şi teza probatorie, nu au fost indicate prin cererea de chemare în judecată, astfel că nu mai este admisibilă administrarea sa.

Instanţa de fond, în ceea ce priveşte proba testimonială, a reţinut că teza probatorie, parţial nu este pertinentă, având în vedere că s-a invocat nerespectarea unei condiţii obiective, respectiv depăşirea duratei de 6 luni, iar parţial, proba nu este utilă faţă de înscrisurile ce vor fi administrate în cauză, reţinându-se şi că martora nu a fost indicată prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată astfel că în cauză a fost respectat dreptul la apărare al reclamantei, aceasta a propus probe în susţinerea cererii, iar respingerea administrării probei cu martori ca nefiind utilă şi pertinentă în raport de înscrisurile de la dosar, se circumscrie prevederilor art. 255 şi 258 C. proc. civ., conform cărora probele se pot încuviinţa numai dacă acestea sunt admisibile potrivit legii şi duc la soluţionarea procesului.

Or, judecătorul fondului a arătat în cuprinsul încheierii din data de 29.06.2018, că administrarea probei cu martori nu este utilă şi pertinentă, având în vedere că teza probatorie poate fi susţinută doar prin administrarea probei cu înscrisuri.

Din acest motiv, considerentele sentinţei recurate, prin care s-a reţinut că "probele administrate în prezenta cauză, esenţiale fiind actele medicale, nu au dovedit îndeplinirea condiţiilor legale la momentul formulării cererii de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România, din data de 23.06.2017", sunt în acord şi nu contrazic cele dispuse prin încheierea din data de 29.06.2018.

Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa recurată şi din perspectiva încălcării principiilor contradictorialităţii şi aflării adevărului.

Susţine recurenta-reclamantă, faptul că judecătorul fondului şi-a întemeiat soluţia pe o prezumţie ce nu a fost supusă în discuţia părţilor, respectiv a unui număr general de 4 zile pentru fiecare deplasare în Franţa, în vederea efectuării unui consult medical.

Art. 22 C. proc. civ. consacră principiul aflării adevărului în procesul civil, rolul judecătorului în aflarea adevărului, iar art. 14 C. proc. civ., obligă instanţa să îşi întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Stabilirea unui număr de 4 zile pentru o consultaţie a avut drept premisă analizarea înscrisurilor depuse la dosar, în special a actelor medicale, din cuprinsul cărora judecătorul fondului a constatat că unele deplasări sunt justificate cu aceste documente, în timp ce alte deplasări nu sunt dovedite cu documente.

Astfel, pentru un interval de absenţă de 15, 16, 17, 38 şi 117 zile, evidenţiate la pagina 4 din sentinţa recurată, s-a observat că reclamanta nu a depus acte medicale care să ateste necesitatea rămânerii pe teritoriul Franţei, pe lângă simpla prezenţă la consultaţie în vederea monitorizării evoluţiei bolii.

Pentru această situaţie, judecătorul fondului a arătat că zilele de absenţă vor fi reduse la un umăr de 4 zile pentru fiecare consultaţie, ceea ce reprezintă media în cazul aceleiaşi paciente.

Instanţa de fond nu a aplicat o prezumţie ce nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, ci analizarea înscrisurilor depuse la dosar a condus la o atare concluzie, care nu poate fi combătută prin declaraţia unui martori, având în vedere că numai prin acte medicale se pot dovedi susţinerile referitoare la monitorizarea bolii, schimbarea tratamentului, etc.

În concluzie, Înalta Curte reţine neîntrunirea motivului de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2. Cu privire la criticile întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine aplicarea greşită a prevederilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, în momentul în care instanţa de fond a definit modul de calcul şi a determinat numărul de zile de absenţă de pe teritoriul României.

Se mai susţine că zilele de absenţă au fost împărţite în două categorii, şi anume, perioadele în care reclamanta a suferit intervenţii chirurgicale şi celei în care au fost efectuate consultaţii pentru care s-a atribuit un număr arbitrar de câte 4 zile pentru fiecare consultaţie.

Înalta Curte a răspuns deja la cele invocate de recurenta-reclamantă în cadrul analizării criticilor subsumate motivelor de recurs întemeiate pe disp. art. 488 pct. 5 C. proc. civ., arătând că din actele depuse a rezultat un număr mediu de 4 zile pentru o consultaţie numai în cazul în care nu a existat o indicaţie medicale precisă în legătură cu monitorizarea bolii, neputându-se vorbi de arbitrariu, ci de analizarea şi interpretarea probatoriului administrat în cauză.

Faţă de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 3936 din 5 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2019.

GGC - GV