Court rules notarized agreement suffices to set divorce jurisdiction in Vișeu de Sus, resolving conflict in claimant's favor

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vişeu de Sus la data de 11 aprilie 2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei să dispună asupra desfacerii căsătoriei, a numelui ce va fi purtat după desfacerea căsătoriei, precum şi asupra situaţiei copilului minor, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1664 din 17 octombrie 2018, Judecătoria Vişeu de Sus a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

În motivarea soluţiei de declinare a competenţei, instanţa a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, iar în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Reţinând că părţile nu au locuinţa în ţară şi că nu există un acord expres al acestora privind soluţionarea cererii lor de către o judecătorie din România, Judecătoria Vişeu de Sus a apreciat că este competentă teritorial în soluţionarea cauzei Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

La rândul său, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 532 din 29 ianuarie 2019, a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Vişeu de Sus şi, constatând ivit un conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că deşi nici reclamanta şi nici pârâtul nu au avut, la momentul sesizării instanţei, locuinţa în ţară, la dosarul cauzei există acordul expres al părţilor prin care au convenit ca Judecătoria Vişeu de Sus să soluţioneze cauza.

În ceea ce priveşte momentul depunerii acestei declaraţii în faţa Judecătoriei Vişeu de Sus, s-a constatat că la termenul din 17.10.2018 părţile au lipsit, astfel că instanţa avea obligaţia aplicării prevederilor art. 411 C. proc. civ., având în vedere obligativitatea prezenţei părţilor în procesul de divorţ. În aceeaşi zi reclamantul, prin apărător, a trimis prin e-mail acordul pârâtului exprimat în formă autentică, la data de 09.10.2018, acesta fiind înaintat ulterior şi în format tipărit.

S-a reţinut că acordul expres al ambelor părţi a fost exprimat anterior pronunţării instanţei iniţial învestite, fiind îndeplinite condiţiile din Decizia nr. 20/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la înţelesul noţiunii de "acord" al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în condiţiile 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vişeu de Sus la data de 11.04.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând desfacerea căsătoriei încheiate între părţi, precum şi soluţionarea capetelor de cerere accesorii.

Astfel cum au reţinut ambele instanţe în conflict, la data introducerii acţiunii de divorţ, atât reclamanta cât şi pârâtul locuiau în străinătate.

Potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Competenţa teritorială stabilită astfel este, în cazul proceselor referitoare la persoane, exclusivă şi absolută, aşa cum reiese din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 126 C. proc. civ. în sensul că părţile pot conveni ca pricinile referitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţa teritorială.

Astfel, dacă în materia cererilor patrimoniale părţile pot deroga de la competenţa teritorială prevăzută de legea procesuală, în materia cererilor privitoare la persoane competenţa este obligatorie.

Dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu stabilesc vreo cerinţă de fond sau de formă, pentru ca manifestarea de voinţă a părţilor să producă efectele preconizate de legiuitor.

Prin Decizia nr. 20 din 24 octombrie 2016, pronunţată într-un recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1049/27.12.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că este necesar ca acordul părţilor, prevăzut de art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situaţia în care litigiul este pendinte, şi verbal în faţa instanţei. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte acordul de voinţă al părţilor cu privire la instanţa competentă să judece cererea de divorţ, Înalta Curte constată că acesta există în cauză, având în vedere că în dosarul Judecătoriei Vişeu de Sus se află declaraţia pârâtului B. dată în faţa notarului la data de 09.10.2018, înregistrată la dosar la data de 17.10.2018, în sensul că este de acord cu alegerea Judecătoriei Vişeu de Sus ca instanţă competentă să judece cererea de divorţ,

Ca atare, Înalta Curte apreciază că în cauză este întrunit acordul părţilor la care se referă dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 20/24.10.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.

Cum, în cauză, părţile şi-au manifestat acordul de voinţă pentru alegerea instanţei competente să judece divorţul, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vişeu de Sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vişeu de Sus.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 aprilie 2019.

GGC - GV