Tacit acknowledgment of debt and interruption of prescription for sulta claims in partition proceedings

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 18 ianuarie 2017, sub numărul de Dosar x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate prescris dreptul pârâtului de a cere executarea silită în baza titlului executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 1008 din 5 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu privire la creanţă în valoare de 320.100 euro, cu titlu de sulta; să se dispună radierea dreptului la ipotecă înscris în favoarea pârâtului în C1 partea a III-a a CF nr. x a localităţii Bucureşti pentru suma respectivă; cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 35, 94 pct. 1 lit. k) coroborat cu art. 95 C. proc. civ., art. 405 din C. proc. civ. de la 1865 coroborate cu prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, art. 907, 908 alin. (1) pct. 3, 2386 pct. 5, 2428 alin. (1) C. civ.

Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Totodată, a formulat şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca instanţa să constate prescris şi dreptul reclamanţilor de a cere executarea silită în baza aceluiaşi titlu executoriu, cu privire la ieşirea din indiviziune.

Reclamanţii au depus răspuns la întâmpinare formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, prin care au învederat că apărările acestuia sunt neîntemeiate. S-a mai arătat că dreptul pârâţilor la sulta este un drept de creanţă, supus termenului de prescripţie de 3 ani, termen care s-a împlinit în speţă la data de 04.05.2014, iar nu un drept real, chiar dacă derivă dintr-o acţiune reală.

Prin Sentinţa civilă nr. 515 din 13 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea principală formulată de reclamanţii pârâţi A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul reclamant Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită cu privire la suma de 320.100 euro, reprezentând sulta stabilită prin Decizia civilă nr. 1008 din 5 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a dispus radierea dreptului la ipotecă înscris în favoarea pârâtului în C1 partea a III-a a CF nr. x a localităţii Bucureşti, a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, considerând greşită soluţia instanţei de fond prin care s-a admis acţiunea.

Prin Decizia nr. 1124A din data de 20 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin primarul general, împotriva Sentinţei civile nr. 515 din 13 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B.; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins în tot cererea principală, ca neîntemeiată. A dat în debit reclamanţii-pârâţi cu 8.901,5 RON şi pe pârâtul-reclamant cu 9.001,5 RON, timbraj pentru judecata în primă instanţă. S-a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantului de obligare a intimaţilor la cheltuieli de judecată pentru timbrajul achitat.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva Deciziei nr. 1124A din data de 20 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare a cererii principale.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau cu aplicarea greşită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat].

Instanţa de apel a aplicat greşit art. 4052 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865, dându-i o interpretare cu totul eronată.

Deşi dispoziţia care consacră motivul de casare invocat face referire la normele de drept material, adică normele de drept substanţial, opuse celor procedurale, aplicarea greşită a art. 4052 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865 se încadrează în acest motiv de casare, pentru că art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rep. are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a fost întrerupt ca urmare a recunoaşterii, de către recurenţi, a dreptului intimatului-pârât-reclamant la plata sultei, recunoaştere ce ar fi îmbrăcat forma omisiunii acestora în ceea ce priveşte o cerere de executare (silită) a obligaţiei de predare a imobilului, obiect al partajului. La elaborarea acestui raţionament juridic instanţa de apel a avut în vedere caracterul declarativ de drepturi al partajului (sub imperiul C. civ. din 1864), dar şi împrejurarea că obligaţiile stabilite prin titlul executoriu sunt corelative (plata sultei, pe de o parte, şi predarea bunului, pe de altă parte). În fine, a mai stabilit instanţa de apel că ambele obligaţii au natura unor obligaţii de a face.

Dincolo de faptul că obligaţia de plată a sultei, adică obligaţia de a plăti o sumă de bani reprezintă o obligaţie de a da, iar nu de a face, ea nu este corelativă obligaţiei de predare a bunului, căci corelativ unei obligaţii este dreptul subiectiv, iar nu o altă obligaţie. Se poate, cel mult, pune problema unor obligaţii reciproce şi interdependente, caracteristice unui raport juridic născut dintr-un contract sinalagmatic. Chiar dacă s-ar conferi celor două obligaţii trăsătura reciprocităţii şi chiar pe cea a interdependenţei şi ar fi privite în lumina caracterului declarativ de drepturi al partajului, nu s-ar putea ajunge la concluzia recunoaşterii, de către debitori, a dreptului la plata sultei.

Analiza conţinutului normei juridice din art. 4052 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865 relevă că omisiunea, inacţiunea ori tăcerea debitorului nu poate fi interpretată drept recunoaştere a dreptului corelativ.

Potrivit acestui text cursul prescripţiei se întrerupe pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei.

Recunoaşterea datoriei constituie, aşadar, unul dintre cazurile de întrerupere a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. Datoria înseamnă obligaţia corelativă dreptului supus prescripţiei, deci recunoaşterea datoriei înseamnă, implicit, recunoaşterea dreptului subiectiv corelativ acesteia. Recunoaşterea poate fi expresă ori tacită. Recunoaşterea expresă poate îmbrăca fie forma unui act juridic unilateral, emanând de la debitor, fie a unui convenţii încheiate cu titularul dreptului supus prescripţiei, creditorul. Recunoaşterea tacită presupune acte ori manifestări neechivoce care atestă existenţa dreptului creditorului.

Actele de recunoaştere tacită a datoriei trebuie să devoaleze voinţa fermă şi neîndoielnică a debitorului în sensul admiterii existenţei dreptului supus prescripţiei. Acte recunoaştere tacită a datoriei, decelate de literatura de specialitate şi de cazuistica elaborată pe marginea art. 4052 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865, dar şi a art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi a art. 1865 pct. 3 C. civ. din 1865, sunt: plata parţială a datoriei, în tot sau în parte, a dobânzilor sau a penalităţilor; solicitarea unui termen de plată; oferirea ori constituirea unei garanţii (personală sau reală) în favoarea creditorului; o ofertă reală, chiar neurmată de consemnaţiune;o ofertă de plată, chiar neurmată de remiterea sumei de bani sau de executarea prestaţiei sau chiar împuternicirea pe care debitorul o acordă unui terţ spre a-i plăti creditorului suma de bani ce face obiectul creanţei sale.

Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă şi nu întâmplător legiuitorul a folosit sintagma "recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei". Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere că manifestările de voinţă care valorează acte de recunoaştere tacită a datoriei au un atribut comun, fiind neechivoce, ferme, neîndoielnice sub aspectul atestării existenţei dreptului supus prescripţiei.

Deducând, din lipsa unei cereri adresată intimatului-pârât-reclamant de a preda bunul, că au recunoscut dreptul său la plata sultei, instanţa de apel a atribuit inacţiunii valoare de act de recunoaştere tacită, aplicând eronat art. 4052 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865 şi ignorând caracterul neechivoc, ferm, neîndoielnic pe care un act de recunoaştere tacită îl presupune.

Formularea art. 4052 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865 "recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei" nu limitează actele de recunoaştere la "un act voluntar de executare a obligaţiei (...)", dar nici nu poate fi interpretată în sensul includerii, în ipoteza normei şi a unui caz de recunoaştere tacită sub forma inacţiunii, pentru simplul motiv că inacţiunea este echivocă.

Principiul qui tacet cum loqui debetur consentire videtur cunoaşte o aplicare restrânsă în dreptul românesc, tăcerii ori, pe un plan mai larg, inacţiunii, fiindu-i recunoscute efecte juridice doar în mod expres. Spre exemplu, art. 1196 C. civ. din 2009, care consacră ceea ce era unanim acceptat în doctrina şi practica elaborate anterior, prevede că tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare - a ofertei de a contracta s.n. - decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări. Un alt exemplu îl poate constitui tacita relocaţiune. În privinţa neexercitării dreptului de opţiune succesorală înăuntrul termenului de opţiune, art. 1112 C. civ. din 2009 dă loc numai unei prezumţii de renunţare la moştenire, întemeiată pe faptul negativ vecin şi conex al neexercitării dreptului de opţiune, dar nu asimilează tăcerea succesibilului cu renunţarea la moştenire.

Chiar dacă s-ar accepta, prin absurd, că inacţiunea valorează recunoaştere tacită a datoriei, se observă încă o eroare a instanţei de apel, care a reţinut, pornind de la un considerent din titlul executoriu, că recurenţii nu s-ar fi aflat în posesia imobilului. Citând trunchiat şi superficial acel pasaj din titlul executoriu, instanţa de apel a tras o concluzie greşită. Ceea ce s-a reţinut prin titlul executoriu la pagina 8 este că intimatul pârât - Municipiul Bucureşti nu foloseşte terenul, acesta fiind lăsat în paragină (astfel cum rezultă din planşele foto depuse la dosar), în timp ce apelanţii reclamanţi sunt interesaţi să edifice o construcţie.

Dacă intimatul-pârât-reclamant nu avea posesia asupra imobilului, nu înseamnă că el nu se afla în posesia recurenţilor. Dimpotrivă, aceştia stăpânesc terenul încă de la momentul rămânerii irevocabile a titlului executoriu, fiind puşi în posesie prin chiar dispozitivul acestuia:

"atribuie reclamanţilor imobilul mai sus menţionat în deplină proprietate şi liniştită posesie". Nu au cerut predarea bunului, pentru că nu aveau un interes, acesta aflându-se deja în posesia lor. Contractul de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972 din 14 noiembrie 2011, dată de notarul public C., pe care l-au încheiat cu D., probează că se aflau în posesia terenului la 14 noiembrie 2011, de vreme ce i-au asigurat comodatarului folosinţa gratuită asupra acestuia.

În drept, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat şi art. 4052 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. din 1865.

Municipiul Bucureşti prin primar general a formulat întâmpinare, solicitând respingere recursului declarat de reclamanţi ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca temeinică şi legală.

În motivarea acestei solicitări s-au arătat următoarele.

1. De esenţă pentru raţionamentul instanţei de apel este omisiunea recurenţilor de a cere Municipiului Bucureşti să îşi îndeplinească obligaţia de predare a imobilului ce le-a fost atribuit în lotul lor de proprietate exclusivă şi pentru care trebuiau să plătească sulta.

În motivarea recursului, recurenţii afirmă că nu au solicitat predarea bunului deoarece acesta se afla deja în posesia lor. Însă, astfel cum rezultă din considerentele Sentinţei civile nr. 1008 din 5 noiembrie 2010, la momentul pronunţării hotărârii de partaj, terenul era lăsat în paragină, nefiind folosit în mod exclusiv şi în integralitatea sa de către recurenţi, pentru a nu mai fi necesară predarea cotei de 77% ce le-a fost atribuită prin titlul executoriu.

Astfel, modalitatea prin care recurenţii puteau intra în posesia cotei din teren ce le-a fost atribuit presupunea o atitudine activă a acestora prin săvârşirea de fapte pozitive, anume de a solicita Municipiului Bucureşti transmiterea posesiei terenului sau de a solicita îndeplinirea în mod silit a obligaţiei de predare, numai de la momentul predării terenului putând fi calculat termenul de prescripţie de 3 ani al obligaţiei de plată a sultei.

În mod corect instanţa de apel a considerat aplicabile prevederile art. 4052 alin. (1) lit. a) în ceea ce priveşte recunoaşterea tacită a obligaţiei de plată a sultei, cu efect întrerupător asupra termenului de prescripţie.

2. Existenţa unei situaţii de recunoaştere a obligaţiei de plată a sultei, cu efect întrerupător asupra termenului de prescripţie

Potrivit extrasului de carte funciară nr. x din 5 ianuarie 2017 aflat la dosarul cauzei şi potrivit susţinerilor recurenţilor din cuprinsul cererii introductive de chemare în judecată, la data de 6 iulie 2015, aceştia au înscris în partea a II-a a cărţii funciare nr. x a localităţii Bucureşti, dreptul lor de proprietate în cota de 1/1 asupra terenului în suprafaţă totală de 229 mp situat în str. x sector 1 Bucureşti. Odată cu înscrierea dreptului de proprietate, a fost înscris în partea a III-a a aceleiaşi cărţi funciare, dreptul de ipotecă legală în favoarea Municipiului Bucureşti prin Primar General, pentru valoarea de 320.100 euro cu titlu de sultă, în baza Deciziei civile nr. 1008 din 5 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Potrivit vechiul C. civ. aplicabil în speţă: art. 1838. Nu se poate renunţa la prescripţiune decât după împlinirea ei; art. 1839. Renunţarea la prescripţiune este sau expresă sau tacită. Renunţarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câştigat.

Având în vedere că momentul de la care ar fi început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani pentru îndeplinirea obligaţiei de plată a sultei este 5 mai 2011, considerăm că, prin însăşi formularea la data de 6 iulie 2015 a cererii de notare în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului şi al Municipiului Bucureşti asupra sultei în sumă de 320.100 euro, au devenit incidente prevederile art. 1839 C. civ. de la 1864, operând în mod tacit renunţarea la prescripţia ce ar fi fost împlinită pana în acel moment

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 26 iunie 2018, sub Dosar nr. x/2017.

Prin Încheierea nr. 202 din 12 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 1124 A din 20 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în favoarea secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data de 6 martie 2019 dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2017* şi repartizat aleatoriu completului filtru nr. 9.

Prin încheierea din data de 8 octombrie 2019 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte calificarea obligaţiei de a plăti sulta ca fiind obligaţie de a face sau de a da, este de menţionat că doctrina vechiul C. civ., care este aplicabil obligaţiei în cauză în raport de naşterea acesteia, considera ca fiind obligaţii de a da doar cele privind constituirea sau transmiterea unui drept real. Ca atare, din această perspectivă este corectă calificarea de către instanţa de apel a celor două obligaţii, de predare a bunului imobil şi de plată a sultei ca fiind obligaţii de a face.

Referitor la calificarea de către instanţa de apel a acestor obligaţii ca fiind corelative, într-adevăr o obligaţie este corelativă unui drept al celeilalte părţi, obligaţiile unui contract sinalagmatic, cum este şi contractul de partaj, fiind reciproce şi interdependente, dar acest mod impropriu de folosire a acestor termeni juridici nu a influenţat legalitatea hotărârii pronunţate în apel, sub aspectul efectelor juridice pe care le-ar fi putut produce.

Legat de întreruperea prescripţiei extinctive a dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei de plată a sultei, în speţă s-a pus problema interpretării prevederilor art. 4052 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură de la 1865, potrivit cărora cursul prescripţiei se întrerupe pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei.

În cadrul prezentului litigiu nu s-a pus problema unei recunoaşteri exprese a dreptului, ci doar a unei recunoaşteri tacite, deci a aplicării celei de-a doua situaţii prevăzute de norma juridică menţionată anterior.

Prin întâmpinare s-a susţinut că a intervenit recunoaşterea dreptului la plata sultei după împlinirea prescripţiei, conform art. 1838, 1839 din C. civ. de la 1864, prin înscrierea, de către recurenţi, la data de 6 iulie 2015, în partea a II-a a cărţii funciare nr. x a localităţii Bucureşti, a dreptului lor de proprietate în cota de 1/1 asupra terenului în suprafaţă totală de 229 mp, situat în str. x sector 1 Bucureşti, şi în partea a III -a a aceleiaşi cărţi funciare, a dreptului de ipotecă legală în favoarea Municipiului Bucureşti prin primar general, pentru valoarea de 320.100 euro cu titlu de sultă, în baza Deciziei civile nr. 1008 din 5 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Această susţinere este nefondată având în vedere că dispoziţiile titlului XX (art. 1837 şi urm.) ale C. civ. de la 1864, privitoare la prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune având un obiect patrimonial, au fost implicit abrogate prin Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în măsura determinată prin art. 25 şi 26 ale acestui decret.

Instanţa de apel a considerat ca fiind o recunoaştere a dreptului la executarea silită a obligaţiei la plata sultei nepunerea în executare a obligaţiei de predare a posesiei părţii din teren ce s-a considerat a se afla în posesia pârâtului.

Astfel, sub acest aspect în decizia atacată s-au reţinut următoarele:

"Singurele obligaţii executorii pe care le creează în sarcina părţilor sunt cele de a face. Prima, de a preda bunul, este supusă dreptului executare silit pe termenul de prescripţie de 10 ani. A doua, de a plăti sulta, este supusă dreptului executare silit pe termenul de prescripţie de 3 ani.

Ele sunt obligaţii corelative aşa cum au fost stabilite în speţă de titlul executoriu Decizia de apel nr. 1008 din 5 noiembrie 2010 din Dosarul nr. x/2007, deoarece hotărârea de partaj (pagina 8, a sa), aşa cum a rămas irevocabilă, a motivat în considerentele sale că la data partajului terenul supus partajului nu era folosit de niciunul din coproprietari, era lăsat în paragină. Aşadar, nestabilind o situaţie de excepţie când coproprietarul căruia i s-ar atribui bunul prin partaj ar fi deja în folosinţa lui, astfel încât să nu mai fie necesară executarea, fie benevolă prin luarea în folosinţă fie silită prin predare silită pe calea procedurii executării silite, hotărârea de partaj rămasă irevocabilă- titlul executoriu Decizia nr. 1008 din 5 noiembrie 2010 din Dosarul nr. x/2007 - trebuia pusă în executare cu privire la obligaţia de a face constând în predarea bunului.

(...)

Aşadar, termenul de prescripţie de 3 ani pentru dreptul apelantului-pârât de a cere intimaţilor-reclamanţi să-şi îndeplinească(de bună voie sau silit) obligaţia irevocabilă de plată a sultei, ce a început să curgă la expirarea a 6 luni de la data pronunţării deciziei definitive de apel ce a schimbat în parte sentinţa din Dosarul nr. x/2007, adică la 5 mai 2011, a fost întrerupt de recunoaşterea lui de către intimaţii-reclamanţi anterior cererii de chemare în judecată din cauza de faţă în întreaga acea perioadă anterioară cererii de chemare în judecată, începând cu 5 mai 2011, în care nu şi-au luat în posesie şi folosinţă terenul atribuit irevocabil în lotul lor de proprietate exclusivă pentru care trebuia să plătească această sultă, recunoscând astfel dreptul apelantului-pârât la încasarea sultei de la aceştia până la predarea-primirea terenului în folosinţă exclusivă cuvenită din hotărârea irevocabilă de partaj al proprietăţii prin atribuire a bunului în exclusivitate, obligaţiile părţilor fiind corelative, nu independente."

În recurs, deşi se susţine iniţial că instanţa de apel a tras concluzia greşită dintr-un considerent din titlul executoriu că recurenţii nu s-ar fi aflat în posesia imobilului şi că ceea ce s-ar fi reţinut prin titlul executoriu la pagina 8 ar fi că intimatul pârât, Municipiul Bucureşti, nu foloseşte terenul, acesta fiind lăsat în paragină, în timp ce apelanţii reclamanţi ar fi interesaţi să edifice o construcţie, în final se susţine că recurenţii stăpânesc terenul de la momentul rămânerii irevocabile a titlului executoriu, fiind puşi în posesie prin chiar dispozitivul acestuia:

"atribuie reclamanţilor imobilul mai sus menţionat în deplină proprietate şi liniştită posesie".

Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, pentru a produce efecte întreruptive, trebuie să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia extinctivă şi să fie neîndoielnică. Recunoaşterea tacită trebuie să fie dedusă din împrejurări neechivoce.

În jurisprudenţă s-au reţinut, de exemplu, următoarele situaţii ca fiind recunoaştere tacită: posesia exercitată asupra bunurilor succesorale aflate în indiviziune de către moştenitorul care a plătit peste partea sa din datoriile şi sarcinile moştenirii poate echivala cu o recunoaştere din partea celorlalţi moştenitori; exercitarea de către moştenitorul rezervatar a posesiei asupra bunurilor ce formează obiectul unor liberalităţi excesive poate avea semnificaţia unei recunoaşteri tacite, de către legatar sau, după caz, donatar, a dreptului moştenitorului de a solicita reducţiunea liberalităţilor excesive.

Astfel, contrar celor susţinute de către recurenţi, nu se poate reţine că în sine inacţiunea, ca situaţie din care să se deducă recunoaşterea tacită a existenţei unui drept, ar fi echivocă.

Totuşi, instanţa de apel a dedus existenţa recunoaşterii tacite a dreptului pârâtei la primirea sultei dintr-o împrejurare existentă înainte de naşterea dreptului de a cere executarea silită, moment stabilit de către aceeaşi instanţă la data de 5 mai 2011, în condiţiile în care recurenţii susţin că ar fi intrat în posesia terenului ce a făcut obiectul partajului de la momentul rămânerii irevocabile a titlului executoriu, considerându-se puşi în posesie prin partea din dispozitivul acestuia prin care li s-a atribuit reclamanţilor imobilul mai sus menţionat în deplină proprietate şi liniştită posesie, astfel că nu ar mai fi avut interesul să ceară executarea silită a acestei dispoziţii.

În recurs, recurenţii au invocat şi existenţa contractului de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972 din 14 noiembrie 2011, dată de notarul public C., pe care l-au încheiat cu D., despre care susţin că ar proba că se aflau în posesia terenului la 14 noiembrie 2011, de vreme ce i-ar fi asigurat comodatarului folosinţa gratuită asupra acestuia.

Pentru ca nepunerea în executare a dispoziţiei titlului executoriu privitor la atribuirea posesiei către recurenţi să reprezinte o împrejurare fără echivoc, în sensul recunoaşterii tacite a dreptului pârâtului, ţinând cont de apărarea recurenţilor în sensul că s-au considerat puşi în posesie prin dispozitivul titlului executoriu prin care li s-a atribuit imobilul în cauză în deplină proprietate şi liniştită posesie, încheind şi contractul de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972 din 14 noiembrie 2011, instanţa de apel trebuia să determine dacă terenul ce a făcut obiectul partajului s-a aflat în fapt în posesia pârâtului şi după ce s-a născut dreptul acestuia de a cere executarea silită a obligaţiei recurenţilor de plată a sultei.

Având în vedere că înscrisul reprezentat de contractul de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972 din 14 noiembrie 2011 a fost depus în recurs, că recurenţii au susţinut apărarea privind intrarea în posesia imobilului odată cu devenirea irevocabilă a hotărârii ce constituie titlu executoriu şi cu prilejul dezbaterilor pe fond în faţa instanţei de apel, când aceasta a pus în discuţie problema existenţei unui proces-verbal de punere în posesie, Înalta Curte constată că analizarea acestui aspect implică reanalizarea în mod coroborat a probelor administrate în cauză, atribuţie ce revine instanţei de apel ca instanţă de fond, potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile în raport cu data iniţierii prezentului litigiu. Instanţa de apel va aprecia, conform art. 482 raportat la art. 254 alin. (5) coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dacă este necesară administrarea unor probe suplimentare pentru lămurirea situaţiei de fapt menţionată anterior.

În consecinţă, în temeiul art. 496 şi art. 497, raportat la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 1124A din data de 20 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2017.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2019.

GGC - LM