Limitation period for prison conditions damages: Accrual starts at release, not pilot judgment or administrative notice

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Judecătoriei Braşov, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Penitenciarul Codlea, ca prin hotărârea ce se va pronunţa: să se constate încălcarea de către pârâţi a normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate prevăzute de art. 1 alin. (3) din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate aprobate prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 433/2010; să constate încălcarea de către pârâţi a dispoziţiilor art. 34 şi art. 35 din Constituţia României, art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 5 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; să constate aplicarea prevederilor art. 998 şi 999 C. civ.; să oblige pârâţii la plata următoarelor sume de bani: 34.400 RON, reprezentând daune materiale cauzate reclamantului şi 20.000 Euro cu titlul de daune morale pentru suferinţa produsă reclamantului ca urmare a încălcării normelor menţionate mai sus.

2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Braşov

Prin Sentinţa nr. 10955 din 9 noiembrie 2017, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Braşov.

3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov

Prin Încheierea din 8 martie 2018, Tribunalul Braşov a respins cererea de amânare formulată de reprezentanta convenţională a reclamantului, a revenit asupra probei testimoniale încuviinţată în cauză şi a amânat pronunţarea asupra pricinii la data de 22 martie 2018.

Prin Sentinţa nr. 62/S din 22 martie 2018, Tribunalul Braşov a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A., ca prescrisă.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov

Prin Decizia nr. 1953/Ap din 18 decembrie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 62/S din 22 martie 2018 şi a încheierii de şedinţă din data de 8 martie 2018, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia civilă în Dosarul nr. x/2017.

5. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov a declarat recurs reclamantul A., prin reprezentant convenţional avocat B., prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 1953/Ap din 18 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov şi, pe cale de consecinţă şi a Sentinţei civile nr. 62/S din 22 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Braşov, şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că, în mod greşit, instanţa de fond a respins cererea reprezentantei sale convenţionale de amânare a cauzei. Potrivit art. 222 C. proc. civ., cererea de amânare poate fi respinsă în ipoteza în care, în mod repetat, ar fi fost formulate astfel de cereri, la mai multe termene de judecată, în cazul în care absenţa nu este motivată, sau în cazul în care pe împuternicirea avocaţială figurează mai mulţi avocaţi cu drept de asistare şi reprezentare a părţii a căror imposibilitate de prezentare nu a fost învederată şi probată corespunzător.

Însă, singura cerere de amânare pentru lipsă de apărare a fost formulată la termenul din 8 martie 2018, aceasta fiind dovedită cu adeverinţă eliberată de Baroul Braşov, iar pe împuternicirea avocaţială nu figurează mai mulţi avocaţi cu drept de asistare şi reprezentare, neexistând posibilitatea substituirii în cauză.

Totodată, instanţa de fond a revenit asupra probei testimoniale cu martori, apreciind că nu este necesară soluţionării cauzei, fără a pune această chestiune în discuţia părţilor şi fără a motiva raţiunea pentru care s-a apreciat că administrarea probei nu mai este necesară.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 2528 C. civ.

În acest sens, reia cele două ipoteze invocate şi prin cererea de apel, arătând că termenul de prescripţie curge de la data la care a fost pronunţată decizia pilot privind condiţiile din penitenciarele din România, adică la 25 aprilie 2017, ori că termenul de prescripţie ar trebui să curgă de la data la care a luat la cunoştinţă de la personalul de conducere al Penitenciarului Codlea despre Adresa nr. x din 17 februarie 2017, prin care se reţine încălcarea anumitor drepturi ale reclamantului, pe perioada detenţiei. În recurs, reclamantul mai invocă şi o a treia ipoteză, şi anume aceea în care intimatele au încălcat drepturile cetăţeneşti ale acestuia, ce reprezintă drepturi ale omului, imprescriptibile, sens în care şi acţiunea în repararea încălcării acestor drepturi apare a fi tot imprescriptibilă.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 10 aprilie 2019, intimatul Penitenciarul Codlea a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, arătând că instanţa de fond a constatat în mod corect că prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea, adică cel mai târziu începând cu data liberării reclamantului din penitenciar.

Intimata Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la data de 22 aprilie 2019, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, apreciind că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) şi art. 33 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Pe fond, arată că reclamantul a reiterat motivele prezentate în faţa instanţei de fond şi a celei de apel. În ceea ce priveşte alegaţiile referitoare la încălcarea normelor procedurale de către instanţa de fond, acestea nu mai pot fi invocate în recurs, făcându-se deja o analiză a acestora în calea procesuală a apelului.

De asemenea, a fost reluată problema prescripţiei dreptului material la acţiune, ipotezele privind data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, avansate în faza recursului, neputând fi luate în considerare.

La data de 23 aprilie 2019, a formulat întâmpinare şi intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, pentru Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care solicită respingerea recursului formulat de recurentul A., ca nefondat, apreciind că în mod corect instanţa de apel a constatat că în speţă nu este incident niciun motiv care ar conduce la anularea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciază că aceasta a fost admisă în mod corect de către instanţa de fond, soluţia fiind confirmată şi de către instanţa de apel.

În continuare, au fost reiterate apărările formulate prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin Încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a constatat că excepţia nulităţii recursului din perspectiva art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (2) C. proc. civ., invocată de intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, nu este întemeiată şi a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1953Ap din data de 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă în Dosarul nr. x/2017, fixând termen de judecată pe fond a recursului la data de 12 noiembrie 2019, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, în limita impusă de criticile de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat pentru considerentele care urmează:

Cât priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

Se invocă de către recurent nerespectarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ., care prevăd posibilitatea amânării cauzei pentru lipsă de apărare, în situaţia existenţei unui caz excepţional, justificat de motive temeinice şi care sunt neimputabile părţii sau reprezentantului acesteia.

Totodată, se invocă încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 259 C. proc. civ., prin aceea că tribunalul nu ar fi pus în discuţia părţilor chestiunea revenirii asupra probei testimoniale deja încuviinţate.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează măsurile dispuse de Tribunalului Braşov prin încheierea din 8 martie 2018. Or, în calea procesuală a recursului, instanţa urmăreşte a analiza legalitatea hotărârii pronunţate în faza procesuală a apelului, nerespectarea dispoziţiilor procedurale apte să atragă sancţiunea nulităţii trebuind să se raporteze la conduita instanţei de apel, iar nu a celei de fond.

Se constată că instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de instanţa de fond sub acest aspect, prin raportare la dispoziţiile art. 222 şi art. 259 C. proc. civ., şi a reţinut netemeinicia criticilor formulate de reclamantul apelant în considerarea neinvocării şi nejustificării vreunei vătămări cauzate prin măsurile criticate de reclamantul apelant.

Înalta Curte notează că sancţiunea care operează în situaţia respingerii greşite a cererii de amânare pentru lipsă de apărare este nulitatea, dar condiţionat de existenţa unei vătămări în conformitate cu prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul fiind cel căruia îi revenea sarcina de a justifica o asemenea vătămare.

Or, o astfel de vătămare nu putea fi reţinută în condiţiile în care reclamantul nu a invocat, prin motivele de apel, critici prin care să concretizeze existenţa unei asemenea vătămări. În raport de dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, instanţa a analizat acest motiv de apel prin raportare strict la apărările considerate utile de către reclamant.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că apelul reprezintă o cale de atac devolutivă, astfel că recurentul reclamant avea posibilitatea să formuleze şi să susţină apărările care nu ar fi putut (eventual) să fie formulate în faţa primei instanţe pentru motivul absenţei apărătorului şi respingerii cererii de amânare pentru lipsă de apărare. Or, asemenea demersuri nu au fost întreprinse în cadrul judecăţii în apel, situaţie în care în mod judicios instanţa de control judiciar a reţinut netemeinicia criticii respective.

Aceeaşi este situaţia şi în privinţa măsurii dispuse de prima instanţă în sensul revenirii asupra probei testimoniale încuviinţate în cauză, nefiind dovedită vătămarea reclamantului nici sub acest aspect, în contextul în care acţiunea a fost soluţionată pe cale de excepţie, iar nu pe fond, iar recurentul avea posibilitatea de a solicita probe în completare, în apel, conform art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Recurentul reclamant a mai criticat hotărârea Curţii de Apel Braşov pentru greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului material la acţiunea în repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită, fiind susţinute trei ipoteze diferite de calcul al termenului de prescripţie.

Motivul reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Textul are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la dispoziţiile legale ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 16 iunie 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Penitenciarul Codlea, a solicitat instanţei să constate încălcarea de către pârâţi a dispoziţiilor prevăzute de art. 1 alin. (3) din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate aprobate prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 433/2010, precum şi a dispoziţiilor art. 34 şi art. 35 din Constituţia României, art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 5 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, şi să oblige pârâţii la plata sumei de 34.400 RON, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 20.000 Euro, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul produs acestuia prin fapta ilicită.

Prin acţiunea astfel promovată, reclamantul urmăreşte antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pe temei delictual, pentru săvârşirea unor fapte ilicite în perioada 22 noiembrie 2011 - 3 decembrie 2013.

Prima instanţa a reţinut că reclamantul a cunoscut paguba şi pe cel ce răspunde de ea la momentul la care a fost liberat condiţionat, la data de 3 decembrie 2013.

În verificarea soluţiei dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a constatat că momentul încetării tratamentului considerat vătămător de către reclamant este cel de la care curge termenul de prescripţie, alte momente ulterioare nefiind justificate din perspectiva dispoziţiilor art. 2528 C. civ.

Prin motivele de recurs, reclamantul susţine că termenul de prescripţie curge de la data la care a fost pronunţată decizia pilot privind condiţiile din penitenciarele din România, adică la 25 aprilie 2017, apoi, că termenul de prescripţie ar trebui să curgă de la data la care a luat la cunoştinţă de la personalul de conducere al Penitenciarului Codlea despre Adresa nr. x din 17 februarie 2017, prin care s-a evidenţiat încălcarea anumitor drepturi ale reclamantului pe perioada detenţiei, iar, conform ultimei teze, că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar ar avea caracter imprescriptibil.

Primele două ipoteze expuse de reclamant în critica relativă la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune sunt reiterate în aceleaşi coordonate cu cele în care au fost susţinute şi prin motivele de apel.

Relativ la aceste critici, instanţa de apel a reţinut că ele nu pot substitui modul în care prima instanţă a analizat momentul de la care curge termenul de prescripţie.

Această apreciere a instanţei de apel este în deplin acord cu prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ. care prevăd că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

În lumina normei juridice enunţate, în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba - deşi, în mod obiectiv, dreptul la acţiune a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la repararea prejudiciului -, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut, ori trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea de culpă prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În speţă, recurentul reclamant a arătat că faptele reclamate au fost săvârşite în perioada în care a executat o pedeapsă privativă de libertate de 3 ani şi 6 luni închisoare, când a fost încarcerat în Penitenciarul Codlea unde condiţiile de detenţie nu respectau prevederile Ordinului ministrului justiţiei nr. 433C din 5 februarie 2010, spaţiul de cazare fiind supraaglomerat şi mizer, hrana nefiind în conformitate cu normele, preţurile din incinta penitenciarului fiind foarte ridicate, iar ieşirile la aer erau limitate. Astfel, din conţinutul cererii de chemare în judecată, precum şi din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, reiese că faptele pretins prejudiciabile s-au produs în perioada 22 noiembrie 2011 - 3 decembrie 2013, perioadă în care partea a fost în stare de detenţie.

Prin urmare, fapta cu caracter ilicit pe care reclamantul a imputat-o pârâţilor intimaţi este una care s-a derulat pe perioada în care primul a fost încarcerat în condiţii pretins inadecvate, ea încetând de la momentul la care reclamantul a fost pus în libertate.

Cunoaşterea de către reclamant a condiţiilor ce au existat în locul în care acesta a executat efectiv pedeapsa închisorii constituie un aspect particular situaţiei sale, fiind astfel necesar a fi analizată prin raportare la această situaţie care a încetat la data de 3 decembrie 2013.

De aceea, pronunţarea în anul 2017 a hotărârii pilot pe care o invocă în prima ipoteză, sau cunoaşterea Adresei nr. x din 17 februarie 2017 comunicată de conducerea Penitenciarului Codlea nu pot constitui repere care să conducă la concluzia că au fost în mod greşit aplicate prevederile art. 2528 alin. (1) C. proc. civ. în cazul recurentului reclamant.

Data de la care curge termenul de prescripţie nu se poate raporta la momentul la care partea a identificat mijloace de probă apte să susţină o acţiune în despăgubire, şi nici la momentul în care a aflat că are posibilitatea de a se adresa instanţelor şi prin alte mijloace decât legislaţia naţională. Necunoaşterea legii nu poate fi invocată în justificarea întârzierii în promovarea unei cereri de antrenare a răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care legea este prezumată cunoscută de orice persoană de la data publicării ei în Monitorul Oficial.

În acest context, se cuvine a fi amintit că, ulterior anului 2007, când a fost pronunţată prima hotărâre de condamnare a României în materia condiţiilor de detenţie, au fost pronunţate mai multe hotărâri de condamnare a statului român pentru încălcări ale art. 3 din Convenţie, sub aspectul suprapopulării carcerale şi al condiţiilor materiale inadecvate de detenţie atât în penitenciare, cât şi în centrele de reţinere şi arest preventiv.

Prin urmare, posibilitatea recurentului reclamant de a solicita daune pentru o situaţie în care se pretinde încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a fost afectată înainte de pronunţarea deciziei pilot invocată de acesta. Efectul hotărârii pilot nu constă în deschiderea unei căi procesuale care să fi fost inadmisibilă ori inexistentă în România până la acel moment, ci constă în stabilirea necesităţii adoptării în plan intern a unor măsuri care să pună capăt disfuncţionalităţilor similare care determină sau sunt susceptibile de a determina introducerea pe rolul Curţii Europene a unor cereri similare.

Până la adoptarea de către Statul membru a măsurilor de reparaţie indicate în dispozitivul hotărârii pilot, poate fi amânată examinarea cauzelor aflate pe rolul Curţii europene care au acelaşi obiect, pronunţarea unei hotărâri pilot neavând, însă, efect suspensiv/întrerupător al prescripţiei dreptului la acţiunea pentru repararea pagubei rezultate prin fapte ilicite anterioare, şi cu atât mai puţin ar putea avea vreun efect în privinţa unei acţiuni în răspundere civilă (circumscrisă domeniului în care a fost pronunţată hotărârea pilot) pentru care se împlinise deja termenul de prescripţie, cum este cazul în speţă.

În fine, se constată că cea de-a treia ipoteză evocată, prin care se susţine imprescriptibilitatea acţiunii ce face obiectul prezentului dosar, a fost invocată omisso medio, fiind invocată pentru prima dată în recurs, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., această critică a recurentului nu va putea fi analizată în prezentul context procesual.

Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel.

Având în vedere toate toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţia instanţei de apel este corectă, nefiind întrunite cerinţele cazului de casare instituit de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1953/Ap/2018 a Curţii de Apel Braşov, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1953/Ap din data de 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă în Dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2019.

GGC - LM