Debt-assignment rescission claim rejected; appeal unfounded, cassation grounds fail.

Deliberând, în condiţiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 19 mai 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând rezoluţiunea contractului de cesiune creanţe încheiat între părţi la data de 31 mai 2013, pentru neplata preţului cesiunii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii respectivului contract, în sensul de a restitui în patrimoniul cedentului creanţele cedate; cu obligarea pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond:

Prin Sentinţa civilă nr. 3381 din 2 iunie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale şi s-a dispus declinare competenţei de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. în favoarea uneia dintre secţiile civile a III-a, a IV-a, a V-a ale Tribunalului Bucureşti.

La data de 18 iulie 2016, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub numărul 18937/3/2016.

La data de 24 august 2016, pârâta B. a formulat întâmpinare solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună respingerea acţiunii formulate, fie pe cale de excepţie, fie pe fondul cauzei ca netemeinică şi nelegală, pentru motivele de fapt şi de drept expuse în cuprinsul întâmpinării.

La data de 13 ianuarie 2017 numita C., a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtei B. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună respingerea acţiunii formulate ca netemeinică şi nelegală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 61 alin. (3) şi urm. C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19 decembrie 2016 a fost calificată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtă, ca fiind excepţia inadmisibilităţii acţiunii, şi a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii pentru motivele arătate în acea încheiere.

Prin încheierea din 3 martie 2017 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei.

3. Hotărârea pronunţată după învestirea secţiei civile:

Prin Sentinţa civilă nr. 482 din 7 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.; a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei formulată de intervenienta C.

4. Apelul declarat în cauză:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A.

Intimata B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Prin Decizia nr. 1543A din data de 4 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant A., împotriva Sentinţei civile nr. 482 din 7 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în contradictoriu cu intimata reclamantă C. şi intimata pârâtă B.

5. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul-apelant A..

În motivarea recursului se susţine în esenţă că:

Criticile care urmează a fi expuse se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., având în vedere că decizia instanţei de apel nu este motivată şi conţine motive contradictorii, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

I.Susţine recurentul că, printr-o analiză pur formală a motivelor de apel s-a constatat că apelul este nefondat, menţinându-se astfel sentinţa primei instanţe.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în jurisprudenţa sa, rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, arătând că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, sau cel puţin de a le aprecia.

În pag. 14/17 din cuprinsul deciziei civile recurate, instanţa de apel a inserat dispoziţiile legale aplicabile rezoluţiunii contractului, respectiv cele ale art. 1516 C. civ., având în vedere că este în discuţie un contract sinalagmatic în cuprinsul căruia intimata - pârâtă şi-a asumat obligaţia de plată a preţului cesiunii, dar nu a procedat la plata sa, fiind pusă în întârziere anterior demersului judiciar.

Problema de drept ce se cere a fi dezlegată este dacă un contract de cesiune de creanţe cu titlu oneros, în cuprinsul căruia părţile au inserat clauza potrivit căreia cesiunea se face cu titlu oneros, la valoarea nominală a creanţelor cedate (debitul principal), pentru care nu s-a plătit preţul cesiunii, poate fi sau nu rezoluţionat pe cale judiciară.

În ceea ce priveşte clauza inserată la art. 2 din contractul încheiat de părţi, se arată că aceasta nu este nici susceptibilă de interpretare, nici îndoielnică şi nici nu creează un dezechilibru între contraprestaţii, ci prevede plata preţului cesiunii la valoarea creanţei cedate (debitul principal) în schimbul cedării creanţei în valoare de 943.071,38 RON şi accesoriilor sale.

Instanţa de apel a reţinut caracterul oneros al acestui contract, însă a reţinut şi că prin contract nu s-a stabilit obligaţia lui B. de a plăti preţul cesiunii, deoarece contractul de cesiune a fost încheiat pentru ca apelantul - reclamant sa stingă datoria sa faţă de B., datorie izvorâtă din executarea contractelor de garanţie imobiliară care au fost executate de bănci.

Consideră recurentul că, pornind de la această constatare, motivarea deciziei recurate se rezumă la aspecte referitoare la relaţiile personale dintre părţile contractului de cesiune, la executarea silită a unor imobile ce au aparţinut intimatei-pârâte şi care valorează o treime din contravaloarea creanţei cesionate, în realitate nefiind motivată soluţia de respingere a cererii de apel prin raportare la condiţiile de admisibilitate a cererii în rezoluţiune de contract.

În ceea ce priveşte motivarea relativă la critica adusă soluţiei pronunţată de instanţa de fond pe cererea de intervenţie accesorie formulată intimata-intervenientă C., instanţa de apel s-a rezumat la a preciza că "intervenientă justifică un interes propriu întrucât a fost parte la contractele de împrumut şi are legătură cu obiectul acţiunii".

Mai precizează recurentul că exigenţa motivării hotărârii contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, motivarea trebuind să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă.

Or, în cuprinsul deciziei recurate nu există vreo referire la neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a rezoluţiunii contractului de cesiune de creanţe, ci doar o motivare contradictorie în sensul în care contractul de cesiune este cu titlu oneros, însă nu conţine obligaţia de plată a preţului cesiunii.

Trimiterea la acte/fapte extrinseci contractului a cărui rezoluţiune se cere şi motivele contradictorii reţinute de instanţa de apel, în sensul în care contractul este cu titlu oneros dar nu conţine obligaţia de plată a preţului cesiunii, nu poate fi asimilată unei motivări.

În lipsa motivării explicite a deciziei atacate, posibilitatea efectuării controlului judiciar este iluzorie.

Se mai arată că motivarea instanţei de apel nu este efectivă, atunci când preia argumentele intimatei-pârâte B. fără a oferi judecăţi de valoare şi raţionamente juridice.

Hotărârea atacată nu respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv nu se arată motivele pentru care nu s-au reţinut susţinerile arătate în cererea de apel.

Cererea de apel fost respinsă ca nefondată, fără a se aduce niciun argument juridic în sensul înlăturării susţinerilor apelantului care converg spre rezoluţiunea contractului de cesiune de creanţe pentru neplata preţului cesiunii la valoarea creanţei cedate.

Nu a fost adus niciun argument juridic în sensul în care, deşi a fost reţinut caracterul oneros al contractului a cărui rezoluţiune se cere, caracter oneros inserat în chiar cuprinsul contractului, a reţinut în mod contradictoriu că prin contractul de cesiune nu s-ar fi stabilit nicio obligaţie de plată a preţului cesiunii.

II. În raport de dispoziţiile art. 488, alin. (1), pct. 8, C. proc. civ., recurentul critică decizia atacată sub următoarele aspecte:

Instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze condiţiile de admisibilitate a cererii privind rezoluţiunea contractului prin raportare la clauzele contractului şi la dispoziţiile legale incidente, şi nu prin raportare la susţinerile intimatei-pârâte şi ale intimatei-interveniente ce exced clauzelor contractuale.

A fost reţinută calitatea intimatei-pârâte de fideiusor în cadrul unor contracte de garanţie imobiliară încheiate în anul 2008, contracte care, în opinia recurentului, nu au legătură cu cesiunea de creanţe din data de 31 mai 2013 şi nici cu adjudecarea bunurilor imobile proprietatea intimatei-pârâte din data de 29 august 2013 şi din data de 19 martie 2015. Astfel s-a apreciat că intimata-pârâtă nu ar datora nicio sumă de bani întrucât cesiunea ar fi fost o modalitate de stingere a obligaţiei de plată contrar dispoziţiilor contractului dintre părţi care prevede plata preţului cesiunii la valoarea nominală a creanţei cedate.

Deşi intimata-pârâtă a susţinut totdeauna că a încheiat contractul de cesiune de creanţe ca "o minimă reparaţie pentru prejudiciile materiale şi morale", ambele acte de adjudecare a bunurilor imobile oferite garanţie de către aceasta s-au încheiat ulterior contractului de cesiune de creanţe.

Or, în condiţiile în care cesiunea de creanţe a operat în data de 31 mai 2013, faptul că ulterior au fost înstrăinate, pe calea executării silite, bunurile imobile aparţinând intimatei-pârâte pentru o valoare net infimă faţă de valoarea creanţei cedate, nu poate reprezenta "o minimă reparaţie", cel puţin în privinţa eventualelor prejudicii materiale.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut calitatea intimatei-pârâte de fideiusor şi încheierea contractului de cesiune de creanţe ca fiind o modalitate de stingere a obligaţiei, motiv pentru care contractul nu prevede obligaţia intimatei-pârâte de a plăti preţul cesiunii. Chiar admiţând că aşa ar fi stat lucrurile, recurentul consideră că nu poate fi explicată raţiunea pentru care s-a menţionat că cesiunea se face cu titlu oneros, şi nu cu titlu gratuit, şi care este raţiunea pentru care s-a cedat o creanţă de 943.071,38 RON plus dobândă legală pentru stingerea unei obligaţii de plată a sumei de 382.647,5 RON - aceasta din urmă fiind valoarea la care s-au adjudecat bunurile imobile executate silit.

Se precizează că obligaţia corelativă, de plată a preţului cesiunii la valoarea creanţei cedate, rezulta din cuprinsul clauzei înscrise în art. 2.1. şi ar fi trebuit efectuată tot la data încheierii contractului, respectiv la data de 31 mai 2013.

Faţă de împrejurarea că în contract nu s-a prevăzut un termen de plată, se susţine că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1567 alin. (3) şi 1720 alin. (1) din C. civ. Prin urmare, termenul de plată a preţului cesiunii era la 31 mai 2013, termen pe care intimata-pârâta B. nu l-a respectat şi, pe cale de consecinţă, nu şi-a respectat obligaţia principală asumată prin contractul de cesiune de creanţe menţionat.

Cu privire la cererea de intervenţie accesorie în interesul intimatei-pârâte B., susţine recurentul că o astfel de cerere este inadmisibilă în principal, iar în subsidiar neîntemeiată.

Instanţa de apel s-a limitat la a motiva soluţia de respingere a criticii aduse pe acest considerent apreciind că intervenienta justifică un interes propriu întrucât a fost parte la contractele de împrumut şi are legătură cu obiectul acţiunii.

Precizează recurentul că persoana care formulează cererea de intervenţie voluntară trebuie să justifice întotdeauna un interes personal, indiferent dacă intervenţia este principală sau accesorie.

Invocând lipsa interesului intimatei-interveniente, recurentul a dorit să sublinieze în ce măsură hotărârea ce s-ar pronunţa împotriva mamei sale i-ar prejudicia acesteia interesele şi drepturile, în condiţiile în care, din punct de vedere legal, cele două au interese contrare de fapt în raport de datele concrete ale cauzei deduse judecăţii.

Se susţine că soluţia dată de instanţa de apel cu referire la această critică este formală, pentru că nu s-a contestat că intimata-intervenientă ar fi fost parte în contractele de împrumut, contracte ce în realitate nu au de fapt legătură cu cauza.

Dacă instanţa de apel se raporta strict la interesul propriu al intimatei-interveniente, ar fi observat ca aceasta a formulat o cerere de intervenţie pentru salvgardarea intereselor mamei sale, în detrimentul propriilor sale interese pentru că, în situaţia respingerii demersului judiciar al recurentului, finalitatea a fost aceea că mama sa a dobândit creanţa cesionată prin contract, fără să fi fost reţinută şi obligaţia corelativă de plată a preţului acesteia. În situaţia în care se admitea cererea de chemare în judecată, ar fi operat repunerea părţilor în situaţia anterioară de la momentul încheierii actului, respectiv de la momentul anului 2013, dată la care erau soţi, bunurile fiind comune, cu menţiunea nu a existat niciun partaj până în prezent a bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei.

Faţă de motivele de casare invocate, se solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti în vederea admiterii apelului formulat .

În drept, sunt invocate dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ., art. 488 alin. (1), pct. 6 şi pct. 8, C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul astfel susţinut, solicitând respingerea acestei căi de atac şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate, raportat la dispoziţiile art. 205, art. 490 şi 4711 C. proc. civ.

6. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu de la 22 octombrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1543A din data de 4 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2016 şi a stabilit termen de judecată la data de 12 noiembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul în condiţiile art. 499 C. proc. civ., în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de exigenţele impuse prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar trebuie subliniat că, potrivit art. 488 alin. (1) raportat la art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia controlul judiciar este limitat la aspecte de nelegalitate a hotărârii instanţei ierarhic inferioare care au aptitudinea de a fi încadrate în motivele de casare ce sunt reglementate în mod exhaustiv la pct. 1 - 8 din cuprinsul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În respectul acestor rigori procedurale care se impun în judecarea recursului, Înalta Curte nu va analiza în cele ce urmează susţinerile expuse de recurent cu privire la evaluarea probelor şi la situaţia de fapt, pentru că asemenea susţineri sunt formulate cu neobservarea limitelor dreptului de a deduce instanţei de recurs, spre analiză, doar chestiuni care interesează legalitatea hotărârii pe care a atacat-o.

Prin primul motiv de recurs, circumscris motivului de casare reglementat prin pct. 6 a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se susţine că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, dar şi că aceeaşi hotărâre conţine motive contradictorii.

Din analiza considerentelor deciziei recurate se constată că aceasta conţine o analiză reală şi efectivă făcută de instanţa de prim control judiciar relativ situaţia dedusă judecăţii, analiză care reflectă ă evaluare a ansamblului probelor administrate prin raportare atât la susţinerile făcute prin cererea de apel şi prin întâmpinarea depusă de intimata pârâtă, cât şi la cadrul legal specific materiei juridice a rezoluţiunii actului juridic de natura celui în privinţa căruia s-a invocat o atare sancţiune.

Astfel, se constată că instanţa de apel a avut în vedere atât relaţiile de familie care existau între păţi la epoca încheierii contractului de cesiune de creanţă şi situaţia lor financiară de la acel moment, cât şi preexistenţa unor acte juridice de garanţie care au generat pentru intimata pârâtă sarcina de a suporta consecinţele unor executări silite asupra a două bunuri imobile proprii spre a acoperi obligaţii de plată asumate de către reclamantul recurent.

Prin raportare la cadrul factual astfel stabilit, dar şi la clauzele din cuprinsul contractului de cesiune de creanţe, instanţa de apel a constatat că acest act juridic este unul cu titlu oneros, precum şi că obligaţia de plată (a cesiunii) care revenea cesionarei s-a stins ca efect al actelor de urmărire silită care au fost realizate de terţi - anterior formulării acţiunii în rezoluţiune pendinte - asupra bunurilor imobile cu care aceasta a garantat (în forma fidejusiunii) pentru obligaţii de plată (datorii) ale reclamantului cedent.

Înalta Curte constată că demersul analitic astfel realizat asupra probatoriului administrat a condus la stabilirea de către instanţă a situaţiei de fapt, iar reperul de evaluare a justeţei pretenţiei reclamantului apelant (aceea de a se dispune rezoluţiunea contractului de cesiune de creanţe încheiat de acesta cu partea pârâtă) a fost reprezentat de situaţia de fapt stabilită în urma propriei evaluări, iar nu simpla preluare a susţinerilor părţii pârâte intimate. Şi normele juridice în raport de care a fost evaluată temeinicia pretenţiei reclamantului apelant sunt expuse în conţinutul deciziei recurate, astfel cum reiese cu evidenţă din considerentele acestei hotărâri, fiind vorba de: art. 2280 şi art. 2293 C. civ. care se referă la fizionomia juridică a contractului de fidejusiune şi la obligaţiile ce revin garantului fidejusor în temeiul unei astfel de convenţii; art. 1566 C. civ., referitoare la trăsăturile legale contractului de cesiune, dar şi cele ale art. 2305 din C. civ. care permit garantului fidejusor să pretindă de la debitorului principal (pentru care s-a obligat) ceea ce a plătit pentru cel din urmă şi daune-interese pentru repararea oricărui prejudiciu suferit din cauza fidejusiunii; art. 1493 C. civ. referitoare la posibilitatea cedării unei creanţe ca modalitate de plată a unei alte prestaţii (obligaţii) a cedentului.

Împrejurarea că, în speţă, instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt diferită de cea evocată de reclamantul recurent este consecinţa faptului că analiza probatoriului administrat a condus la configurarea respectivei situaţii, iar împrejurarea că situaţia astfel stabilită este parţial concordantă cu cea expusă în apărare de către pârâtă nu poate conduce la concluzia că instanţa a preluat pur şi simplu susţinerile pârâtei, ci reliefează faptul că apărările pârâtei au fost susţinute de probele pe care instanţa le-a găsit ca fiind pertinente şi concludente.

Dezacordul recurentului faţă de evaluarea făcută de instanţa de apel în privinţa probelor şi faţă de situaţia de fapt reţinută pe baza acestei evaluări nu are semnificaţia nemotivării hotărârii, ci reflectă o opinie diferită a părţii recurente cu privire la modul de analiză a respectivelor probe. Cum în recurs nu este posibilă reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor, opinia astfel exprimată de recurent nu poate constitui suportul realizării controlului judiciar în această etapă procesuală.

În speţă, reclamantul recurent a solicitat rezoluţiunea judiciară a contractului de cesiune de creanţă pe care l-a încheiat cu pârâta intimată B., motivul invocat fiind reprezentat de pretinsa neplată a preţului cesiunii. Instanţa de apel, dând eficienţă caracterului devolutiv al căii de atac ce o avea de soluţionat - corespunzător prevederilor art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - avea de analizat, în acest cadru procesual, dacă pârâtei îi revenea obligaţia de a plăti preţul al cesiunii, şi dacă partea şi-a îndeplinit această obligaţie. Or, considerentele deciziei recurate reflectă cu evidenţă o analiză efectivă şi completă a acestor aspecte, analiză realizată în corelaţie cu situaţia de fapt concretă ce a fost stabilită pe baza probatoriului complex administrat de părţile aflate în proces. Concluzia instanţei de apel a fost în sensul:

"având în vedere că datoria debitorului (apelantului) a fost achitată de fideiusor, părţile de comun acord au stabilit ca datoria debitorului apelant să fie stinsă prin încheierea cesiunii de creanţă. (...) Astfel, cesiunea de creanţă a reprezentat o modalitate de stingere a obligaţiei debitorului de a restitui către fideiusor sumele care au fost executate silit. (...) Curtea reţine că obligaţia apelantului, în calitate de debitor, faţă de fideiusor, născută ca urmare a executării garanţiilor imobiliare, a fost stinsă prin plată, prin încheierea cesiunii de creanţă, în conformitate cu art. 1615 C. civ. În acest sens, sunt incidente dispoziţiile art. 1493 din C. civ. care prevăd că cesiunea de creanţă reprezintă o plată în locul executării datoriei (...). În aceste condiţii, nu se poate reţine o neexecutarea obligaţiei de plată a preţului de către cesionar - intimata pârâtă şi nici nu se poate dispune rezoluţiunea contractului de cesiune de creanţă".

Reproşul adus instanţei de apel, în sensul că a făcut referire la "acte/fapte extrinseci contractului a cărui rezoluţiune se cere" este formulat cu neobservarea exigenţelor care decurg din principiul contradictorialităţii şi al disponibilităţii, dar şi din art. 22 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., acestea impunând judecătorului obligaţia de a soluţiona litigiul în raport de toate cererile şi apărările pe care le susţin părţile din proces, de a respecta regulile de drept care sunt aplicabile litigiului, şi de a stărui - prin toate mijloacele legale - pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului. În raport de rigorile astfel impuse, instanţa de apel - ca instanţă competentă să judece în fond - era ţinută să analizeze pretenţia reclamantului apelant nu numai prin raportare la susţinerile formulate de acesta prin cererea de chemare în judecată şi prin motivele de apel, ci şi prin raportare la apărările opuse de partea pârâtă, verificând justeţea lor prin prisma probelor şi a textelor de lege care interesează sancţiunea rezoluţiunii contractului, şi respectiv modalităţile de stingere a obligaţiilor izvorâte dintr-un act juridic de această natură. Astfel fiind, referirile făcute la elemente extrinseci contractului de cesiune de creanţă reflectă o conformare a instanţei de apel faţă de normele procedurale şi principiile de drept menţionate, nefiind de natură a reprezenta un viciu de legalitate a hotărârii pronunţate.

Relativ la cererea de intervenţie accesorie, instanţa de apel a constatat caracterul nefondat al criticii prin care se susţinerea lipsa interesului (intervenientei) în formularea respectivei cereri, reţinând că intervenienta justifică un interes propriu pentru că a fost parte în contractele de împrumut şi are legătură cu obiectul acţiunii. Considerentul astfel expus reflectă o veritabilă analiză a criticii menţionate, fiind necesar ca acesta să nu fie privit în mod izolat - cum tinde a proceda recurentul susţinând că instanţa de apel nu a realizat o critică efectivă a acestei critici -, ci să fie observat în contextul întregii analize ce s-a realizat prin decizia recurată. Astfel, s-a constatat existenţa relaţiilor de familie stabilite între reclamant şi pârâtă prin efectul căsătoriei încheiate de cel dintâi cu intervenienta, şi împrejurarea că aceste relaţii personale au fost determinante pentru formarea voinţei pârâtei (soacră a recurentului-reclamant şi mamă a intervenientei) de a încheia contractele prin care a garantat împrumuturi contractate de reclamant şi de intervenientă. De asemenea, s-a constatat că actul (convenţia) de cesiune de creanţă a fost perfectat ca o modalitate de stingere a obligaţiilor debitorului garantat (recurentul-reclamant) generate de executarea silită a bunurilor cu care au fost garantate menţionatele împrumuturi. Astfel, prin raportare la contextul real şi complet al analizei realizate de instanţa de apel, considerentul menţionat nu poate fi apreciat ca o nemotivare, sau ca reprezentând o motivare formală a criticii relative la interesul intervenientei.

Având în vedere considerentele expuse, se constată caracterul nefondat al criticilor prin care recurentul susţine atât că hotărârea instanţei de apel ar fi nemotivată în fapt şi în drept, respectiv că nu satisface exigenţele de motivare impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi că motivarea ar fi pur formală pentru că nu ar conţine motive de fapt şi de drept care să permită părţilor şi instanţei de recurs să identifice considerentele adoptării soluţiei de respingere a apelului.

Criticile referitoare la caracterul contradictoriu al motivelor reţinute de instanţa de apel vor fi analizate în contextul evaluării celui de-al doilea motiv de recurs, ele fiind susţinute în mod similar în structura celor două motive de casare invocate de recurent.

Cel de-al doilea motiv de recurs a fost structurat de recurent prin prisma cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. care se referă la situaţia "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În ce priveşte criticile subsumate acestui motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

Sub un prim aspect, enunţă recurentul teza potrivit căreia instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze condiţiile de admisibilitate a cererii de rezoluţiune a contractului de cesiune prin raportare la clauzele contractului şi la dispoziţiile legale incidente, iar nu prin raportare la susţinerile intimatei pârâte.

Aşa cum s-a reţinut în cadrul analizei privitoare la primul motiv de recurs, instanţa de apel a analizat sancţiunea rezoluţiunii contractului de cesiune de creanţă corespunzător cadrului procesual care s-a stabilit prin actele procedurale îndeplinite de părţi în condiţiile legii. Astfel, au fost avute în vedere pretenţia şi argumentele formulate de reclamantul recurent, dar şi apărările pe care le-a opus pârâta, demersul analitic realizat de instanţă în aceste coordonate fiind impus prin dispoziţiile art. 22 alin. (1), (2) şi (6) coroborat cu art. 6 din C. proc. civ., norme care obligă instanţa să se pronunţe cu privire la cererile şi la apărările formulate în cadrul procedurii judiciare, dar şi să soluţioneze pricina corespunzător cadrului legal relevant.

Faptul că recurentul reclamant şi-a argumentat cererea exclusiv pe clauzele care se regăsesc în conţinutul contractului de cesiune nu putea împiedica analiza apărărilor pe care le-a susţinut partea adversă - apărări care reliefau o situaţie de fapt deosebită de cea expusă de reclamant - şi nici nu puteau limita analiza pe care instanţa trebuia să o realizeze spre a stabili justeţea susţinerilor fiecăreia dintre părţile din proces, pentru că o atare analiză era impusă prin normele procedurale menţionate anterior.

Pe de altă parte, este de remarcat că motivul invocat pentru rezoluţiunea convenţiei de cesiune era reprezentat de pretinsa neîndeplinire, de către pârâtă, a obligaţiei de a plăti preţul cesiunii, plată despre care reclamantul a precizat că nu s-a realizat nici la momentul încheierii contractului şi nici ulterior.

Cum plata reprezintă un act de executare a contractului, iar apărările pârâtei erau în sensul că este nefondată pretenţia reclamantului pentru că obligaţia sa de plată a fost executată ulterior încheierii cesiunii - prin urmărirea silită realizată în temeiul contractelor de garantare a unor împrumuturi de care a beneficiat cedentul - limitarea analizei la clauzele contractului şi la textele de lege invocate prin cererea de chemare în judecată (astfel cum pretinde recurentul) nu ar fi permis asigurarea eficienţei cerinţelor legale privind aflarea adevărului şi necesitatea soluţionării litigiului în conformitate cu normele de drept aplicabile situaţiei litigioase configurate prin cererea de chemare în judecată şi prin întâmpinare.

Cum recursul nu permite o verificare relativă la situaţia de fapt care s-a stabilit în etapele procedurale anterioare, Înalta Curte nu poate analiza argumentele expuse de recurent cu privire la aspecte de fapt cum sunt: lipsa de relevanţă, în cauză, a probelor reprezentate de acte de adjudecare a imobilelor intimatei pârâte care au fost urmărite silit, adjudecare intervenită ulterior încheierii contractului de cesiune; data la care trebuia îndeplinită obligaţia de plată a preţului cesiunii, corespunzător convenţiei părţilor contractante.

Recurentul evocă prevederile art. 1567 alin. (3) şi cele ale art. 1790 alin. (1) C. civ., însă nu invocă o aplicare eronată a acestor reglementări la situaţia de fapt care a fost reţinută prin decizia recurată, ci pune aceste reglementări în relaţie cu o situaţie de fapt diferită, şi anume cu cea pe care el însuşi a descris-o prin cererea de chemare în judecată.

Câtă vreme situaţia de fapt pe care o evocă recurentul nu a fost confirmată (stabilită) de instanţă în urma analizei probelor administrate, aceasta nu poate constitui fundament al aplicării normelor juridice la care recurentul se referă în aceste coordonate.

Constatarea în sensul că pârâta intimată a avut calitate de fideiusor pentru obligaţii ale reclamantului, iar încheierea actului de cesiune de creanţă a reprezentat modalitatea de stingere a obligaţiei reclamantului-debitor faţă de pârâta-fideiusor este expresia analizării probatoriului complex ce a fost administrat la judecata în primă instanţă şi în apel, şi a evaluării prin prisma acestei analize a temeiniciei cererilor şi apărărilor susţinute de părţi în proces. Menţionata constatare privind forma de realizare a plăţii cesiunii a nu este contradictorie celei referitoare la caracterul oneros al contractului de cesiune de creanţă, pentru că tocmai acest caracter oneros a constituit premisa stabilirii valorii lui juridice de instrument de stingere a obligaţiei cedentului-debitor care a fost generată de plata (de către fideiusor) împrumuturilor de care a beneficiat reclamantul-cedent. Altfel spus, aptitudinea recunoscută contractului de cesiune de creanţă de a genera o obligaţie de plată în sarcina cesionarei, aptitudine decurgând din caracterul oneros, a fost tocmai cea care a permis a se constata producerea efectului extinctiv în privinţa datoriei cedentului (faţă de cesionară) derivată din executarea silită. În consecinţă, se constată caracterul nefundat al criticii prin care recurentul susţine contradictorialitatea motivării deciziei atacate, sub acest aspect.

Prin decizia recurată s-a reţinut că părţile din proces au convenit ca încheierea contractului de cesiune de creanţă să reprezinte modalitatea de stingere a datoriei reclamantului-cedent faţă de pârâta-cesionară, datorie ce a luat naştere ca urmare a urmăririi silite asupra celor două imobile ale pârâtei-cesionare. Întinderea acestei datorii a fost analizată prin prisma prevederilor art. 2035 din C. civ. - normă care conferă fideiusorului dreptul de a cere debitorului pentru care a plătit nu numai capitalul, ci şi daunele interese pentru repararea oricărui prejudiciu suferit din cauza fideiusiunii. Prin raportare la situaţia de fapt stabilită astfel şi la coordonatele legale menţionate ale evaluării obligaţiilor care reveneau părţilor (din raporturile juridice născute din executarea convenţiilor de fideiusiune, pe de o parte, şi din încheierea contractului de cesiune de creanţă, pe de altă parte), nu se poate reţine că diferenţa valorică dintre preţul cesiunii şi preţul pentru care au fost adjudecate imobilele ar reflecta un aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar. Soluţia adoptată evidenţiază eficienţa acordată de instanţă voinţei părţilor contractante, astfel cum a fost dedusă din analiza probelor şi dintr-o interpretare a convenţiei ce corespunde exigenţelor art. 1266 din C. civ. care prevede:

"(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.

(2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Sub un al doilea aspect, recurentul susţine nelegalitatea deciziei recurate, în contextul motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la soluţia privind cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtei de intervenienta C..

Deşi afirmă astfel nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, Înalta Curte constată că recurentul nu a expus vreo critică de natură a evidenţia aplicarea greşită sau încălcarea unei norme de drept material, spre a permite o analiză circumscrisă motivului de casare invocat.

Se cuvine a fi menţionat că obiectul recursului îl constituie hotărârea pronunţată de instanţa de apel, astfel că în această cale de atac poate fi evaluată exclusiv legalitatea judecăţii realizate în etapa apelului.

Concluziile formulate de recurent în etapele procesuale anterioare - la care se face trimitere în dezvoltarea motivului de recurs - nu pot constitui suportului unei verificări de legalitate întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru că respectivele concluzii nu constituie rezultatul unei judecăţi realizate de instanţa a cărei hotărâre este supusă controlului judiciar.

Opinia doctrinară expusă de recurent nu poate constitui nici ea reperul unei analize posibile în această etapă procesuală, pentru că nu constituie normă de drept material în sensul prevederilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Se observă că, şi în contextul acestui motiv de recurs, se susţine lipsa de relevanţă în speţă a unor probe, şi anume a contractelor de împrumut pe care instanţa de apel le-a avut în vedere spre a reţine existenţa interesului intervenientei de a fi parte în proces, şi că intervenienta nu ar avea un folos personal prin susţinerea demersului judiciar.

Astfel cum s-a reţinut în precedent, respectivele acte juridice constituie probe pe care instanţa de apel le-a reţinut ca fiind relevante şi le-a acordat eficienţă la stabilirea situaţiei de fapt, iar în recurs nu poate fi efectuată o reapreciere în privinţa utilităţii probelor sau a puterii lor doveditoare. Evaluarea acestor probe a fost realizată de instanţele de fond în exercitarea atribuţiilor conferite prin art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. care stabileşte, ca principiu, libertatea judecătorului în a aprecia probele şi a stabili, pe baza lor, existenţa sau inexistenţa faptelor deduse judecăţii.

În fine, Înalta Curte reţine că interesul reprezintă o condiţie de exerciţiu al unei cereri prin care se învesteşte instanţa civilă, reglementările relevante pentru litigiul pendinte regăsindu-se în art. 33 şi art. 61 din C. proc. civ. Formulând această ultimă critică, recurentul se raportează în mod evident la o chestiune circumscrisă aspectelor procedurale ale litigiului, iar nu la o chestiune care intră în sfera de reglementare a dreptului material, doar această ultimă categorie juridică fiind de natură a permite realizarea unui control de legalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate în precedent, urmând a se dispune, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., respingerea acestei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1543A din data de 4 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2019.

GGC - LM