Municipality land recovery challenge based on 1984 expropriation decree validity and private domain status

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi sub nr. x/2008, reclamantul Municipiul Iaşi reprezentat prin primar a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la a lăsa reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1.200 mp situat în Iaşi (300 mp), respectiv şos. x (900 mp) precum şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2133 din 13 februarie 2009, Judecătoria Iaşi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub numărul de Dosar x/2009 la data de 14 aprilie 2009.

În şedinţa publică din data de 29 iunie 2009, tribunalul a încuviinţat solicitarea formulată de reclamantul Municipiul Iaşi, prin Primar, privind introducerea în cauză, în calitate de pârâta, a SC " B." SRL.

Prin Sentinţa civilă nr. 627/2011 a Tribunalului Iaşi s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Municipiul Iaşi, prin Primar, ca nefondată.

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A.

S-a respins cererea formulată de reclamantul Municipiul Iaşi, prin Primar, în contradictoriu cu pârâtul A. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamantul Municipiul Iaşi, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta SC "B." SRL.

S-a dispus obligarea pârâtei SC " B." SRL să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 300 m.p. situată în x, identificată prin punctele de contur 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 1 şi suprafaţa 770 m.p. situată în strada x, identificată prin punctele de contur 28, 29, 8, 30, 31, 28, planşa 1 a suplimentului la raportul de expertiză.

S-a dispus obligarea pârâtei SC "B." SRL să achite reclamantului suma de 16.513,52 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC B. SRL Iaşi.

Prin Decizia nr. 96 din data de 12 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă în dosarul nr. x/2009 s-a respins apelul formulat de pârâta SC B. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 627 din 14 martie 2011 a Tribunalului Iaşi.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că:

Acţiunea în revendicare cu care a fost învestită instanţa de fond are drept obiect terenuri ce fac parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale Iaşi, ca efect al dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 18/1991.

Natura juridică de bunuri ce aparţin domeniului privat al Municipiului Iaşi nu a fost contestată, astfel că titular al acţiunii în revendicare este Municipiul Iaşi, iar în ceea ce priveşte reprezentarea acestuia în justiţie sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 215/2001.

Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 15/2011 unităţile administrativ teritoriale sunt reprezentante, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean.

Dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 215/2001 nu sunt aplicabile în speţă, deoarece acestea sunt incidente numai în situaţia litigiilor referitoare la bunurile ce aparţin domeniului public al unităţilor administrativ teritoriale, şi cu referire la litigiile născute din dreptul de administrare a acestor categorii de terenuri.

Drept urmare în mod corect a aplicat instanţa de fond dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 215/20001 şi a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Primarului Iaşi pentru Municipiului Iaşi, iar criticile formulate sub acest aspect sunt nefondate.

S-a mai reţinut că nu poate fi primită nici excepţia lipsei coparticipării procesuale active, pentru că titular al acţiunii în revendicare pentru terenurile ce aparţin domeniului privat al unităţii administrativ teritoriale este numai Municipiul Iaşi, nu şi Consiliul Local Iaşi.

Din interpretarea dispoziţiilor care reglementează calitatea de titular al bunurilor ce fac parte din domeniul privat al Statutului şi al unităţilor administrativ teritoriale - respectiv art. 136 alin. (2) din Constituţie, art. 6 din Legea nr. 18/1991, Legea nr. 215/2001 - rezultă că unitatea administrativ teritorială este titulara acestor bunuri, şi nu Consiliul local, astfel că şi titular al acţiunii în revendicare nu poate fi decât, în speţă, Municipiul Iaşi.

A fost apreciată nefondată şi critica referitoare la faptul că semnătura de pe cererea de chemare în judecată nu aparţine Primarului Municipiului Iaşi, reţinându-se că această afirmaţie nu este susţinută de nici un mijloc de probă.

Pe fond, în mod corect s-a procedat la compararea titlurilor părţilor şi s-a dat preferinţă celui mai bine caracterizat, care este al reclamantului.

Prin Decretul de expropriere nr. 327/1984 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a suprafeţei de 300 m.p. situată în x, ce aparţinea numitului C., şi a suprafeţei de 800 mp din şos. x ce aparţinea numitei D.

Ca efect al art. 6 din Legea nr. 215/2001 şi al art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, terenul ce face obiectul litigiului se află în domeniul privat al Municipiului Iaşi.

Astfel, reclamantul are un titlu valabil asupra terenului în litigiu, cum judicios a stabilit prima instanţă, iar criticile apelantului sub acest aspect nu pot fi primite.

Totodată, s-a constatat că obiect al exproprierii a fost suprafaţa de 300 mp proprietatea lui C.

Or, pârâtul - apelant a invocat ca şi titlu opozabil reclamantei contractul de vânzare cumpărare încheiat între A. şi pârâta SC B. SRL, şi Sentinţa civilă nr. 11689 din 18 octombrie 2007 a Judecătoriei Iaşi.

Prin această hotărâre s-a admis acţiunea formulată de A. în contradictoriu cu pârâta E. şi s-a dispus translarea proprietăţii de la pârâtă, în calitate de vânzătoare, la reclamant asupra suprafeţei de teren de 1.590,174 mp, contra preţului de 8.000 RON încasat de vânzătoare la data de 14 martie 1986.

Această hotărâre produce efecte numai între părţile litigante, şi are un caracter declarativ ce nu poate răsturna prezumţia de proprietate bine caracterizată a reclamantului.

Astfel, s-a dispus în sensul translării proprietăţii de la E. la A., fără a se dovedi că promitenta a fost proprietara terenului promis spre vânzare în 1986.

Or, în anul 1986, terenul fusese preluat de stat de la proprietarul aparent C.

Nu s-a probat în nici un mod că E. ar fi fost proprietarul terenului ce face obiectul tranzacţiei avută în vedere la pronunţarea hotărârii judecătoreşti; dimpotrivă s-a probat că proprietarul iniţial al terenului a fost C., proprietate ce a fost expropriată prin Decretul nr. 327/1984, astfel că a intrat în mod valabil cu proprietatea statului şi ulterior, prin efectul Legilor nr. 215/2001 şi nr. 18/1991, în proprietatea reclamantei.

Comparând titlurile de proprietate, în mod judicios instanţa a stabilit că titlul reclamantului este mai bine caracterizat şi este preferabil, în condiţiile în care pârâta apelantă nu a dobândit terenul în litigiu de la proprietarul originar al terenului.

În concluzie, s-a constatat că toate criticile sunt nefondate, astfel că s-a dispus respingerea apelului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-apelantă SC B. SRL.

În motivarea căii de atac astfel promovate se susţine în esenţă că:

I. Hotărârea este pronunţata cu încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, precum şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât imobilul revendicat nu a ieşit niciodată din proprietatea autorilor pârâtului

În mod eronat a reţinut instanţa de apel că titlul reclamantului este mai caracterizat, întrucât imobilul revendicat nu a ieşit niciodată din proprietatea pârâtului.

Conform art. 4 din Decretul nr. 467/1979, imobilele expropriate trec în proprietatea statului pe data preluării efective a acestora în vederea demolării.

La date emiterii Decretului nr. 327/1984, exproprierea era reglementata de dispoziţiile Decretului nr. 467/1979, aceste dispoziţii urmând a fi avute în vedere în ceea ce priveşte aplicabilitatea şi eficacitatea dispoziţiilor Decretului nr. 27/1984.

Aşa cum s-a susţinut prin motivele de apel, imobilul situat în x, în suprafaţa de 1595 mp, nu a fost niciodată preluat de către stat, terenul fiind, inclusiv după data emiterii Decretului nr. 327/1984, în posesia continua a autorilor pârâtului - respectiv E. şi A., iar după încheierea contractului de vânzare-cumpărare din anul 2008, în posesia pârâtei recurente.

Practica judiciara a fost constantă în a aprecia în sensul că, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Decretul nr. 467/1979, imobilele nepreluate efectiv de stat în vederea demolării au rămas în proprietatea deţinătorilor lor şi, ca atare, nu se poate vorbi de o trecere automată în proprietatea statului a imobilelor, o dată cu emiterea Decretului de expropriere fiind necesară şi decizia organului puterii locale - în acest sens fiind şi Decizia 1/1993 a Curţii Constituţionale.

Mai susţine recurenta că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, 8 şi 9 din Decretul nr. 467/1979, precum şi a dispoziţiilor art. 481 C. civ., reclamantul nefăcând dovada plăţii despăgubirilor.

În conformitate cu dispoziţiile legale invocate, exproprierea opera numai după plata despăgubirilor, calculate conform art. 1 din Decretul nr. 467/1979.

Conform art. 34 din Legea nr. 58/1974, terenurile cu sau fără construcţii, aflate în proprietatea sau folosinţa persoanelor fizice vor putea fi expropriate cu plata unei despăgubiri, sau preluate de la cei care le au în folosinţa integral sau parţial - în scopul executării unor lucrări de interes obştesc .

Mai mult, conform art. 12 din Constituţia R.S.R. în vigoare la momentul emiterii Decretului nr. 327/1984, "Terenurile şi construcţiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei despăgubiri către proprietarul expropriat". Ca atare, şi în raport de dispoziţiile constituţionale în vigoare, exproprierea nu putea opera decât după plata despăgubirilor.

Cum reclamantul nu a făcut nici o dovada în sensul acordării acestor despăgubiri, deşi îi revenea sarcina probei în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ., nu se poate aprecia ca titlul acestuia este mai caracterizat.

Decretul de expropriere nr. 327/1984 a fost publicat abia în anul 2009. Ca atare, el nu putea produc efectele decât după data publicării.

Concluzionând, în raport de aspectele învederate, consideră recurenta că rezultă cu evidenta faptul ca imobilul situat în str. x nu a ieşit niciodată din proprietatea autorilor pârâtei, decretul de expropriere neproducându-şi efectele.

Se mai susţine că hotărârea recurată încalcă inclusiv dreptul de proprietate, astfel cum acesta este reglementat de tratatele internaţionale ratificate de statul roman (cu referire la Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), precum şi de Constituţia României, hotărârea pronunţata având caracterul unei lipsiri de proprietate în mod abuziv, ea echivalând la acest moment cu o expropriere fără plata niciunei despăgubiri.

II. Hotărârea este data cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 261 alin. (5) C. proc. civ., decizia pronunţata fiind nemotivata, aspect ce atrage nulitatea hotărârii, făcând incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro sau contra, de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţata. Motivarea se face în concret, simpla afirmaţie că un fapt rezultă din probele dosarului, fără să se arate în ce constau aceste probe, constituind, în realitate, o nemotivare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel trebuia sa verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţa.

Se susţine că, prin cererea de apel au fost invocate aspecte asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat fără a-şi motiva hotărârea, respectiv:

Că proprietarul terenului expropriat a fost autoarea E., iar prin decretul de expropriere cel expropriat ca "proprietar aparent" a fost C.

În considerentele deciziei recurate s-a reţinut ca s-a făcut dovada calităţii de titular al dreptului de proprietate a numitului C., deşi în dosar nu exista nicio dovadă că, la data emiterii Decretului nr. 327/1984, titular al dreptului de proprietate era C.; mai mult, în chiar actul de expropriere se retine faptul ca C. este "proprietar aparent" şi ca acesta ar fi vândut, prin act neautentic, încă din anul 1964 imobilul către A.

Singura dovadă care rezultă din dosar este faptul că, la data emiterii Decretului nr. 327/1984, C. era decedat.

În acest context, arată recurenta că exproprierea pe numele unui decedat nu este de natură a conduce la un titlu caracterizat al statului, astfel cum instanţa a apreciat. Ca atare, hotărârea instanţei pronunţata în considerarea unei probe inexistente, fără o indicare a probei care a condus la aceasta apreciere, echivalează cu o nemotivare a hotărârii aspect ce atrage nulitatea deciziei recurate.

Apelantul a invocat şi o aplicare greşită, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001, o încălcare a dispoziţiilor art. 12 alin. (6) din Legea nr. 213/1998, a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 18/1991.

Se susţine că hotărârea atacată este nemotivata întrucât, în considerente, instanţa de apel s-a rezumat a aprecia ca hotărârea instanţei de fond este temeinica şi legala, că dispoziţiile legale au fost aplicate corect, fără însă a motiva în ce consta aplicarea corecta a acestor norme legale, şi de ce criticile apelantului sunt neîntemeiate.

Chiar dacă, contrar probatoriului administrat, s-ar aprecia ca au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare la momentul exproprierii, arată recurentul că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, decretul de expropriere devenind caduc întrucât scopul exproprierii nu a fost niciodată atins; şi în raport de dispoziţiile legale invocate, hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

Prin Decizia VI din 27 septembrie 1999, Secţiile Unite ale ICCJ au stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se aplica şi în cazul bunurilor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, pentru situaţiile în care scopul exproprierii nu s-a realizat.

În cauză, şi dacă s-ar aprecia ca imobilul a intrat în proprietatea statului, faţă de faptul ca el a fost întotdeauna în posesia autorilor pârâtei, nefiind vreodată preluat de către stat, se susţine că este evident faptul ca o eventuala acţiune în revendicare era inadmisibila, titular al acţiunii în revendicare fiind proprietarul neposesor.

Faţă de aspectele de mai sus, rezulta cu evidenta faptul ca decretul de expropriere a devenit caduc.

În acest sens, relevante sunt considerentele Deciziei nr. 20 din 14 aprilie 1993 a Curţii Constituţionale.

Constituirea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului expropriat este, astfel cum în mod întemeiat a reţinut completul care a judecat în fond, afectat de preluarea efectivă pentru demolare. În acest context, este incident şi textul art. 41 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Mai susţine recurenta că reclamantul nu a făcut dovada că a avut vreodată posesia terenului revendicat, sau ca ar fi început măcar realizarea lucrărilor de utilitate publica în considerarea cărora a fost emis actul de expropriere; de asemenea, nu a făcut dovada identităţii dintre terenul revendicat şi terenul aflat în proprietatea şi posesia efectiva a recurentei pârâte, expertiza tehnica efectuata în cauză, nelămurind aspecte esenţiale legate de identificarea terenului pe care reclamanta ii revendica.

IV. Hotărârea este pronunţata cu aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, acest text de lege nefiind incident în speţa

Consideră recurenta că au fost ignorat dispoziţiile textului de lege menţionat şi faptul că acesta nu este aplicabil situaţiei imobilului revendicat, întrucât art. 18 din Legea nr. 18/1991 reglementează situaţia imobilelor extravilane aflate în patrimoniul cooperativei agricole de producţie.

În speţa, aşa cum rezulta din Decretul de expropriere şi din extrasul de CF, imobilul revendicat a avut dintotdeauna categoria intravilan - curţi-construcţii. Mai mult, din interpretarea sistematica a textului invocat, rezulta că legiuitorul a prevăzut posibilitatea trecerii în proprietatea unităţii administrativ teritoriale exclusiv a imobilelor extravilane intrate în patrimoniul cooperativei agricole de producţie. Or, imobilul revendicat în speţă nu a intrat niciodată în patrimoniul fostului CAP, ci, conform Decretului de expropriere, dacă exproprierea ar fi operat, acesta intra direct în patrimoniul statului şi în administrarea Municipiului Iaşi.

Dincolo de faptul ca textul de lege invocat nu este aplicabil în speţa, alin. (3) al textului de lege condiţionează trecerea în domeniul privat al autorităţii administrative de încheierea integrala a procesului de reconstituire; în speţa, deşi acest aspect al lipsei dovezilor care sa ateste încheierea integrala a procedurii de restituire, a fost invocat în faţă instanţei de apel, aceasta nu a răspuns motivului de apel, apreciind doar ca unitatea administrativ-teritoriala este titularul acţiunii în revendicare în temeiul art. 6 din Legea nr. 18/1991 şi al Legii nr. 215/2001.

Consideră recurenta că o interpretare corecta a textului ar fi condus instanţa la convingerea că, inclusiv pentru ipoteza în care imobilul ar fi intrat în proprietatea statului ca efect al exproprierii, în lipsa unui act al autorităţii privind intrarea acestuia în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, reclamantul Municipiul Iaşi nu a făcut dovada proprietăţii asupra terenului.

V. Instanţa nu s-a pronunţat pe ultimul motiv de apel, respectiv amplasarea şi identificarea proprietăţii, motiv de recurs prevăzut de 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin punctul 3b al apelului formulat, apelantul-pârât a criticat soluţia instanţei de fond pe aspectul greşitei identificări a imobilului, susţinând că în mod eronat expertiza a identificat ca fiind suprapuse terenurile din str. x şi, respectiv, cel din Sos Păcurari nr. 114, arătând instanţei pe larg în ce consta eroarea de apreciere şi indicând probele existente în dosar în temeiul cărora identificarea terenului obiect al litigiului a fost făcuta eronat.

În privinţa acestui motiv de apel, instanţa nu s-a pronunţat în nici un mod.

Se precizează că pârâta-recurentă a fost obligată să lase reclamantului în proprietate o suprafaţă de 770 mp situată în str. x (pornind tocmai de la identificarea eronată a terenului), în condiţiile în care, această parte nu deţine vreo suprafaţă de teren în str. x, singura proprietate pe care o deţine pârâta aflându-se în str. x. În raport de faptul că pârâta deţine o proprietate care are cadastru şi intabulare, proprietate care este înscrisă în Cartea Funciară la adresa din str. x, în virtutea rolului activ, instanţa ar fi trebuit să administreze un probatoriu suplimentar - respectiv adresa de la Administraţia Străzilor, planuri parcelare, etc., care să susţină şi să confirme concluziile raportului de expertiză privitoare la suprapunerea celor două imobile.

Cu referire la acest aspect, practica judiciară este constantă în a aprecia că motivarea hotărârii nu se poate face doar prin raportare la o singură probă, şi anume raportul de expertiză.

Instanţa de apel a ignorat în totalitate motivul de apel formulat privind suprapunerea proprietăţilor.

Faţă de motivele invocate, se solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat,şi obligarea intimate-reclamante la plata cheltuielilor de judecata.

Recurs legal timbrat.

Intimatul reclamant a depus întâmpinare, prin aceasta susţinând, în esenţă, că în mod temeinic şi legal a apreciat instanţa de fond că titlul acestei părţi este mai bine caracterizat, iar instanţa de apel a apreciat corect că, prin efectul prevederilor art. 6 din Legea nr. 215/2001 şi al art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/2001, terenul în litigiu se află în domeniul privat al Municipiului Iaşi.

Judecata recursului pendinte a fost suspendată, prin încheierea pronunţată la data de 25 septembrie 2012, în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2012 al Judecătoriei Iaşi, acest din urmă dosar având ca obiect acţiunea promovată se SC B. SRL prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al Statului cu privire la terenul revendicat în litigiul pendinte, titlu decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984.

La data de 13 martie 2018, Înalta Curte a constatat că a fost soluţionat prin hotărâre irevocabilă litigiul (reînregistrat la Tribunalul Iaşi sub nr. de Dosar x/2012, ca urmare a regulatorului de competenţă dat prin sentinţa nr. 6 din 13 martie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă) în raport de care s-a dispus măsura suspendării.

Prin încheierea de şedinţă de la aceeaşi dată, Înalta Curte a dispus o nouă suspendare a cursului judecăţii, în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce a format obiectul Dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Iaşi (litigiu referitor la constatarea caducităţii aceluiaşi decret de expropriere).

Această din urmă suspendare dispusă în cadrul recursului pendinte a încetat la data de 24 septembrie 2019, când Înalta Curte a dispus reluarea cursului judecăţii constatând că s-a soluţionat irevocabil dosarul nr. x/2012.

Recurenta pârâtă a depus, la data de 19 septembrie 2019 concluzii scrise cu privire la recurs, prin acest act procedural invocând excepţia nulităţii titlului reclamantului constând în Decretul de expropriere nr. 327/1984 şi pentru suprafaţa de 900 m.p. situată în str. x., precizând că invocă această excepţie pentru motivele de nelegalitate constatate cu autoritate de lucru judecat pozitivă în cadrul Dosarului nr. x/2012, respectiv: nepublicarea Decretului nr. 327/1984 în Buletinul Oficial la vremea adoptării lui; nedovedirea acordării de despăgubiri persoanelor expropriate.

Intimatul reclamant a depus concluzii scrise la data de 11 noiembrie 2019. invocând prin acestea excepţia nulităţii cererii de recurs, susţinând intimatul că această cerere nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 6 - 9 din C. proc. civ., respectiv că simpla reluare a situaţiei de fapt şi a argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată şi în cererea de apel nu răspund exigenţelor art. 304 din C. proc. civ.

Analizând cu precădere excepţia nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Din verificarea conţinutului cererii motivate de recurs, astfel cum a fost depusă în termenul legal de recurenta pârâtă SC B. SRL, se constată că în aceasta se regăsesc critici referitoare la: încălcarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 4 din Decretul nr. 467/1979 în sensul că nu s-a ţinut seama de împrejurarea că terenul în litigiu nu a fost preluat efectiv de autorităţile publice în urma decretului de expropriere; încălcarea art. 1, 8 şi 9 din acelaşi Decret nr. 467/1979, a art. 34 din Legea nr. 58/1974, a art. 12 din Constituţia României în vigoare la data decretului de expropriere, dar şi a prevederilor art. 481 din C. civ. raportat la faptul că nu a fost dovedită plata de despăgubiri către persoanele expropriate; încălcarea exigenţelor art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a art. 261 alin. (5) din C. proc. civ. prin nemotivarea efectivă a hotărârii în raport de toate motivele de apel analizate; omisiunea instanţei de apel de a analiza ultimul motiv de apel (care privea identificarea eronată a terenurilor din str. x şi str. x); reţinerea în mod eronat a incidenţei prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Criticile cu acest conţinut formulate de recurentă sunt în mod neîndoielnic unele care se referă la nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ele privind atât modul de interpretare şi aplicare în speţă a dispoziţiilor legale invocate explicit, cât şi nerespectarea de către instanţa de apel a unor exigenţe procedurale imperative care se circumscriu dreptului părţii de a beneficia de o judecată (analiză) efectivă a tuturor cererilor pe care le-a formulat prin actul de sesizare a instanţei de apel.

Astfel, se constată că cererea de recurs conţine motive de nelegalitate, care se circumscriu formal în exigenţele art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din C. proc. civ., acestea putând forma obiect de analiză în cadrul căii de atac pendinte.

Faptul că recurentul a expus, printre criticile formulate, şi opinii sau argumente relative la modul de apreciere a probelor nu este de natură a determina invalidarea în întregime a cererii de recurs, o asemenea sancţiune neputând opera în afara unei dispoziţii exprese a legii. Asemenea critici inserate între cele care se referă la aspecte de nelegalitate va fi sancţionată cu neanalizarea lor, pentru că sunt contrare principiului legalităţii căilor de atac (principiu care obligă părţile să exercite căile de atac în limitele în care ele sunt permise de lege), însă nu pot avea ca efect invalidarea argumentelor care privesc nelegalitatea hotărârii atacate.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar Curtea notează că, ulterior declarării recursului pendinte, partea recurentă a formulat o acţiune în justiţie distinctă în cadrul căreia a solicitat (în contradictoriu şi cu intimatul reclamant) să se constate nulitatea Decretului de expropriere nr. 327/1984, respectiv caducitatea aceluiaşi Decret în privinţa suprafeţei de teren de 1590 m.p. pe care recurenta a dobândit-o prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 29 mai 2008 încheiat cu numitul A., în respectiva suprafaţă de 1.595 mp fiind inclusă şi cea care face obiect al prezentului litigiu.

Cele două capete de cerere ale acţiunii ulterior promovate au fost disjunse, astfel că pentru soluţionarea lor au fost parcurse proceduri distincte, proceduri în considerarea cărora şi fost luată, în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., măsura suspendării judecăţii prezentului recurs.

Astfel, în cadrul proceselor menţionate au fost tranşate în mod irevocabil chestiuni relative la valabilitatea titlului în temeiul căruia reclamantul-intimat Municipiul Iaşi a formulat şi susţinut acţiunea în revendicare pendinte, precum şi chestiuni referitoare caducitatea Decretului de expropriere nr. 327/1984 raportat la suprafaţa de teren în litigiu.

În speţă, prin primul motiv de recurs se susţine că prin decizia recurată ar fi fost încălcate prevederile art. 4 din Decretul nr. 467/1979, reglementare conform căreia "imobilele expropriate trec în proprietatea statului pe data preluării efective a acestora în vederea demolării".

Aspectele legate respectarea menţionatei cerinţe legale, ulterior adoptării Decretului de expropriere nr. 327/1984, în privinţa terenului revendicat de la societatea recurentă de către reclamantul Municipiul Iaşi, au format obiect de analiză în cadrul litigiului care a avut ca obiect constatarea caducităţii Decretului nr. 327/1984, astfel cum reiese din Sentinţa civilă nr. 538 din 20 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 693 din 3 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Soluţiile deja pronunţate în litigiile purtate (şi finalizate) între părţile din prezenta cauză se impun cu putere de lucru judecat, astfel că nu este necesară şi nici posibilă o nouă evaluare relativă la aceleaşi aspecte care privesc efectele produse de menţionatul Decret de expropriere, în raport cu terenul în litigiu şi cu persoanele despre care se pretinde că au avut calitatea de proprietari asupra lui în perioada anterioară, şi în cea ulterioară emiterii respectivului act de autoritate.

În acest context, Înalta Curte notează că s-a reţinut cu putere de lucru judecat împrejurarea că, în privinţa suprafeţei de 300 m.p. care a fost expropriată de la numitul C. cu adresa str. x, recurenta SC B. SRL (reclamantă în respectivul dosar) nu mai justifică interesul susţinerii acestei cauze de ineficacitate pentru că s-a constatat în mod irevocabil (prin Sentinţa civilă nr. 859/2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi, definitivă prin Decizia nr. 685/2016 a Curţii de Apel Iaşi) nulitatea absolută parţială a Decretului nr. 327/1984 cu privire la exproprierea acestei suprafeţe de teren.

Pe de altă parte, s-a constatat că aceeaşi parte (reclamantă în procesul respectiv) nu justifică legitimarea procesuală pentru a invoca ineficacitatea decretului de expropriere, în forma caducităţii, pentru nerespectarea cerinţei legale de a se fi preluat efectiv restul suprafeţei de teren pe care aceasta o deţine în prezent cu adresa str. x. Din această ultimă suprafaţă fac parte şi cea de 770 mp în privinţa căreia s-a stabilit, în speţă, obligaţia recurentei pârâte de o lăsa în proprietatea şi posesia reclamantului intimat.

În cadrul celuilalt litigiu, respectiv cel în care a fost soluţionată cererea de constatare a nulităţii parţiale a aceluiaşi Decret de expropriere, s-a constatat - prin Sentinţa civilă nr. 859/2016 a Tribunalului Iaşi, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 328 din 17 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă - că acest act de autoritate este lovit de nulitate cu privire la terenul în suprafaţă de 300 mp care a fost preluat din proprietatea familiei Talaş, aceasta din urmă fiind antecesoare a SC B. SRL în raport de vânzările succesive care au condus la deţinerea în prezent a imobilului de această persoană juridică. Cauzele de nulitate reţinute au fost reprezentate de nepublicarea Decretului de expropriere, la epoca adoptării lui, în fostul Buletin Oficial al RSR, precum şi neplata despăgubirilor pentru terenul expropriat de la numitul C.; s-a mai reţinut, prin aceeaşi sentinţă, că a devenit de prisos a se analiza şi motivul de nulitate referitor la inexistenţa unei decizii administrative individuale de preluare emisă subsecvent respectivului Decret.

În privinţa restului de teren pe care aceeaşi societate comercială îl deţine şi despre care a pretins că a avut (anterior datei la care l-a dobândit prin cumpărare) o situaţie juridică identică celui de 300 mp menţionat, a constatat instanţa că el nu a fost deţinut în proprietate de familia F., ci a fost expropriat de la persoane care sunt terţe de proces şi care nu se află în raporturi juridice încheiate anterior cu SC B. SRL. Or, numai proprietarii expropriaţi la acea epocă şi succesorii lor puteau invoca nulitatea pentru o vătămare produsă prin Decretul de expropriere nr. 327/1984, în privinţa diferenţei până la 1.590 mp.

În raport de dezlegările astfel realizate în cadrul menţionatelor litigii, în care au fost părţi atât recurenta pârâtă cât şi intimatul reclamant, de împrejurarea că ele sunt intrate sub puterea lucrului judecat şi, astfel, se bucură de prezumţia de adevăr şi incontestabilitate, Înalta Curte va constata justeţea parţială a criticilor care se regăsesc în cadrul primului motiv de recurs, şi anume în măsura în care aceasta se referă la ineficacitatea măsurii de expropriere a terenului cu suprafaţa de 300 mp care, conform menţiunilor Decretului nr. 327/1984, a fost expropriat de la numitul C.

Referitor la suprafaţa de 770 mp în privinţa căreia s-a dispus, în speţă, ca pârâta recurentă să o lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului intimat, ea face parte din diferenţa de 1.290 mp relativ la care s-a statuat în mod irevocabil că nu se poate reţine ineficacitatea efectului exproprierii realizate prin Decretul nr. 327/1984, în considerarea contractului de vânzare-cumpărare pe care îl opune ca titlu recurenta pârâtă, dat fiind că transmiţătorii succesivi anteriori ai dreptului configurat de această convenţie nu au justificat o vătămare ca efect al emiterii actului de expropriere.

Prin cel de-al doilea subpunct din cadrul primului motiv de recurs se susţine ineficacitatea aceluiaşi Decret de expropriere din alte două perspective, şi anume: prin prisma faptului că exproprierea nu ar fi operat pentru că nu a fost îndeplinită cerinţa plăţii despăgubirilor, în conformitate cu prevederile art. 1, 8 şi 9 din Decretul nr. 479/1979, ale art. 481 din C. civ. şi ale art. 34 din Legea nr. 58/1974, precum şi de dispoziţiile art. 12 din Constituţia RSR în vigoare la momentul adoptării Decretului nr. 327/1984; prin prisma publicării Decretului nr. 327/1984 abia în anul 2009.

Înalta Curte constată că şi relativ la aceste chestiuni există dezlegări date în cadrul proceselor în care a fost invocată nulitatea, respectiv caducitatea actului de expropriere, dezlegări care, în esenţă, sunt în sensul că, în condiţiile în care Decretul nr. 327/1984 nu a fost publicat şi nu s-a dovedit plata de despăgubiri către persoanele expropriate, autorii reclamantei justifică o vătămare produsă prin actul expropriere numai în privinţa suprafeţei de 300 m.p. care a fost expropriată de la autorul C..

Ţinând seama de statuările judiciare existente cu privire la aceste limite în care partea recurentă este îndreptăţită să invoce ineficacitatea Decretului de expropriere, prin prisma legăturii sale juridice cu una singură dintre persoanele de la care se referă respectivul act normativ, în speţă se constată - ca şi în cazul primului motiv de recurs - că este întemeiată critica recurentei numai cu privire la această suprafaţa de 300 mp.

În condiţiile în care, pe de o parte, situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond este aceea că diferenţa de teren cu suprafaţa de 770 mp nu a fost expropriată de la autorul C. şi, pe de altă parte, există statuări intrate în puterea de lucru judecat în sensul că Decretul de expropriere nu a cauzat vreo vătămare antecesorilor recurentei raportat la această ultimă suprafaţă, concluzia care se impune în analiza acestui motiv de recurs nu poate fi decât aceea că nu există temei spre a se reţine că ar trebui să constate ineficacitatea exproprierii acestei suprafeţe determinat de neplata despăgubirilor la care persoanele expropriate au un drept expres conferit de lege.

Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la motivarea inadecvată a hotărârii recurate.

Sub un prim aspect se susţine că, deşi prin motivele de apel s-a susţinut că proprietarul terenului expropriat a fost E., iar prin decretul de expropriere a fost expropriat C. ca "proprietar aparent", în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că s-a făcut dovada calităţii de titular al dreptului de proprietate al numitului C. Afirmă recurenta că dovezile existente în dosar conduc la o concluzie contrară celei reţinute de instanţa de apel, iar respectiva concluzie este fundamentată pe o probă inexistentă.

Această susţinere critică a recurentului este una care tinde a provoca o reapreciere a probelor, ea privind modalitatea în care au fost analizate probele de instanţa de apel, respectiv la modul în care instanţa a evaluat mijloacele de probă. Or, o asemenea reapreciere a probelor nu poate fi circumscrisă vreunuia dintre motivele de recurs limitativ stabilite prin art. 304 din C. proc. civ., astfel că nu poate fi realizată de instanţa de recurs.

Un al doilea aspect relevat în cadrul acestui motiv de recurs se referă analiza realizată în apel în privinţa motivului prin care se susţinea că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 12 alin. (6) din Legea nr. 213/1998 şi a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 18/1991. Susţine recurenta că hotărârea recurată este nemotivată prin raportare la aspectele astfel criticate în calea de atac a apelului, respectiv că instanţa de control judiciar s-a rezumat la a aprecia că este legală şi temeinică sentinţa atacată şi că dispoziţiile legale au fost corect aplicate.

Verificând considerentele deciziei recurate în corelaţie cu motivele de apel, Înalta Curte constată următoarele:

Relativ la soluţia pronunţată în primă instanţă, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantului Municipiul Iaşi, s-au formulat motive de apel prin care se susţinea că, faţă de obiectul acţiunii - revendicarea imobiliară fundamentată pe dreptul de proprietate al Municipiului Iaşi - în speţă sunt aplicabile prevederile Legii speciale nr. 213/1998, şi nu cele ale Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală; că prima instanţă a reţinut greşit că nu sunt aplicabile prevederile art. 12 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 213/1998 în condiţiile în care, la data sesizării instanţei, erau în vigoare Hotărâri ale Consiliului local prin care se concesionase terenul în litigiu unor terţe persoane şi, în raport de aceste acte administrative, trebuia ca unitatea administrativ teritorială să fie reprezentată de Consiliul local, iar nu de Primar.

În analiza acestui motiv de apel, instanţa de control judiciar a reţinut că obiectul acţiunii în revendicare cu care a fost învestită instanţa de fond îl reprezintă terenuri care fac parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale, şi că, prin raportare la această apartenenţă la domeniul privat a terenurilor revendicate, titularul acţiunii în revendicare este Municipiul Iaşi, fiind aplicabile prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 care prevăd că unităţile administrativ teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean. Totodată, s-a reţinut că nu sunt aplicabile, în cauză, prevederile art. 12 din Legea nr. 215/2001 pentru că acestea îşi găsesc incidenţa numai în litigii referitoare la bunuri aflate în domeniul public al unităţilor administrativ teritoriale.

Această din urmă menţiune, referitoare la art. 12 din Legea nr. 215/2001, reprezintă o evidentă eroare materială strecurată în motivarea deciziei, considerentul care o conţine şi contextul în care se regăseşte evidenţiind fără echivoc faptul că instanţa a făcut la referire la terenurile care se află în domeniul public, adică cele care intră în sfera de reglementare a art. 12 din Legea nr. 213/1998 a cărui incidenţă era susţinută prin motivul de apel analizat.

Considerentele cu menţionatul conţinut din decizia recurată reliefează o analiză efectivă şi completă a criticii pe care partea apelantă a formulat-o cu privire la pretinsa aplicare greşită a prevederilor art. 21 din Legea nr. 215/2001 prin hotărârea primei instanţe, precum şi a susţinerii (părţii apelante) potrivit căreia ar fi incidente în speţă prevederile art. 12 din Legea nr. 213/1998.

În acest condiţii, apare ca fiind vădit nefondată critica potrivit căreia hotărârea recurată ar conţine numai o motivarea formală a aspectelor menţionată, ceea ce ar echivala cu nemotivarea însăşi.

Înalta Curte notează că prin concluzia astfel reţinută nu se validează concluzia instanţei de apel, ci numai se constată că a existat o analiză reală a criticii menţionate.

Verificarea legalităţii constatărilor făcute în acest context de instanţa de apel nu a fost realizată în acest punct al analizei, pentru că evaluarea instanţei de apel relativă la existenţa dreptului de proprietate al reclamantului intimat şi la natura acestui drept este criticată de recurentă în cadrul ultimelor două motive de recurs, astfel că urmează a fi analizată corespunzător acestei mod de structurare a cererii de recurs.

Cel de-al treilea motiv de recurs se referă la o altă cauză de caducitate a Decretului de expropriere, şi anume cea dedusă din aplicarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994,prin prisma faptului că scopul exproprierii nu a fost niciodată atins.

Şi în privinţa acestei cauze de caducitate se impune a se acorda eficienţă dezlegărilor realizate cu putere de lucru judecat în litigiile în care au fost soluţionate cererile de constatare a nulităţii, şi respectiv de constatare a caducităţii Decretului de expropriere nr. 327/1984 (caducitate ce era invocată inclusiv prin raportare la prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1993), în contextul în care, astfel cum s-a reţinut în cadrul analizei primului motiv de recurs, a fost deja invalidat actul de preluare în privinţa suprafeţei de 300 mp care a fost preluată de la numitul C. (persoana faţă de care recurenta a justificat existenţa unor raporturi juridice generate în încheierea succesivă a unor contracte de vânzare-cumpărare) şi, pe de altă parte, s-a stabilit că preluarea celuilalt corp de proprietate în suprafaţă mde 770 mp - care face obiect al litigiului de faţă - nu a cauzat vreo vătămare respectivei persoane expropriate.

În cadrul celui de-al patrulea motiv de recurs se regăseşte critica potrivit căreia hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, normă care în opinia recurentei nu îşi găsea aplicarea în speţă pentru că ea se referă la terenurile situate în extravilan, iar terenul în litigiu face parte din categoria de folosinţă intravilan. O interpretare corectă a acestui text de lege ar fi condus, potrivit recurentei, la concluzia că terenul nu a intrat în proprietatea Municipiului Iaşi, în lipsa unor dovezi care să ateste încheierea integrală a procedurilor de restituire iniţiate în temeiul acestei legi.

Din conţinutul considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că analiza realizată de instanţa de apel a debutat cu constatarea că terenurile în litigiu fac parte din domeniul privat al Municipiului Iaşi ca efect al dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, şi aceea că natura juridică de terenuri care aparţin domeniului privat al acestei unităţi administrativ teritoriale nu a fost contestată.

De asemenea, în cadrul analizei privitoare la fondul cauzei, a reţinut instanţa "ca efect al art. 6 din Legea nr. 215/2001 şi ca efect al art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, terenul ce face obiectul litigiului se află în domeniul privat al Municipiului Iaşi".

Or, motivele de apel conţineau critici prin care se contesta în mod evident atât existenţa dreptului de proprietate al unităţii administrativ teritoriale, cât şi apartenenţa imobilelor la domeniul privat al entităţii reclamante. Chiar formularea criticilor referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual active evidenţiază o contestare relativă la aceste aspecte ţinând de dreptul de proprietate al reclamantului. Astfel, prin motivul de apel 2a se invoca soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesual active în considerarea faptului că Municipiul Iaşi nu a devenit proprietar al terenului prin efectul exproprierii, ci este doar administrator al acestui bun-proprietate de stat; că fără o dovada a îndeplinirii condiţiilor impuse prin art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 nu se poate susţine că terenul este proprietatea privată a acestui reclamant. De asemenea, s-a susţinut că nu s-a făcut dovada privind trecerea terenului din proprietatea statului în proprietatea Municipiului Iaşi, după încheierea procesului de retrocedare a terenurilor; că dreptul de proprietate nu se poate prezuma, ci trebuie dovedit în mod expres şi concret.

Prin raportare la aceste critici formulate de partea apelantă, apare ca fiind vădit eronată constatarea instanţei de apel în sensul că "natura juridică de bunuri care aparţin domeniului privat al Municipiului Iaşi nu a fost contestată".

În prezenţa motivelor de apel menţionate anterior, pentru o corectă aplicare a prevederilor art. 295 alin. (1) raportat la art. 129 alin. ultim din C. proc. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să facă o analiză proprie în privinţa existenţei sau a inexistenţei dreptului de proprietate reţinut de prima instanţă în favoarea reclamantului, şi a naturii acestui drept, pentru că numai în acest mod se putea da eficienţă criticilor (adică unei veritabile contestări) aduse de apelantă referitor la existenţa dreptului de proprietate şi la apartenenţa acestui drept la domeniul public sau privat al unităţii administrativ teritoriale care a avut câştig de cauză la judecata în primă instanţă.

În absenţa unei asemenea analize, Înalta Curte constată că nu au fost deplin respectate prevederile art. 295 alin. (1) raportat la art. 129 alin. ultim din C. proc. civ., situaţie care atrage incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Ultimul motiv de recurs se referă la omisiunea instanţei de apel a de a analiza un motiv de apel, şi anume cel identificat ca motivul 3b, privitor la stabilirea amplasamentului terenului în litigiu.

Verificând conţinutul deciziei supuse controlului judiciar pendinte, se constată că aceasta nu conţine niciun considerent care să susţină soluţia de respingere a căii de atac prin raportare la motivul de apel prin care se susţinea că suprafaţa de teren de 770 mp expropriată de la numita D. a fost eronat identificată ca fiind amplasată în perimetrul imobilului de la adresa str. x. Argumentele aduse de apelantă în sprijinul acestei critici au fost în sensul că: planul de situaţie existent la dosar - anexă a raportului de expertiză -relevă faptul că fost proprietate de la nr. 112 era lipită de str. x; că între proprietatea de la nr. 112 şi cea de la nr. 114 era un loc viran, iar în prezent expertiza a identificat cele două foste proprietăţi ca fiind lipite; că fostele proprietăţi de la nr. 116 şi 114 erau separate de un loc liber, acest loc liber fiind în realitate proprietatea din str. x.

Toate aceste argumente expuse de partea apelantă impuneau o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma probatoriului administrat la prima instanţă şi, în măsura în care se aprecia necesar, a unor probe noi administrate în calea devolutivă de atac în conformitate cu prevederile art. 295 coroborat cu art. 129 alin. (1) şi (5) din C. proc. civ.

Prin prisma exigenţelor ce rezidă din normele procedurale menţionate, dar şi a celor care decurg din principiul disponibilităţii - care guvernează procesul civil în toate etapele pe care le parcurge -, şi principiul respectării dreptului la apărare, apelanta era îndreptăţită să beneficieze de o analiză a căii de atac promovate prin prisma tuturor motivelor de apel, respectiv a tuturor apărărilor pe care a înţeles să le opună prin aceste motive pretenţiei reclamantului de a-i preda posesia terenului în suprafaţă de 770 mp.

În absenţa unei astfel de analize, se constată că situaţia de fapt nu a fost deplin lămurită de instanţa de apel cu privire la deţinerea sau nu, de către pârâta apelantă, a terenului cu suprafaţa de 770 mp care a fost expropriat cu adresa şos. x.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că şi din perspectiva acestui ultim motiv de recurs devin incidente prevederile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., urmează a se dispune admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

În rejudecare, urmează a se acorda eficienţă, în condiţiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. dezlegărilor realizate în cadrul analizării primului şi celui de-al treilea motiv de recurs cu privire la ineficacitatea titlului exhibat de reclamant pentru suprafaţa de 300 m.p. expropriată de la numitul C., şi a se stabili situaţia de fapt şi cea juridică a restului de teren, de 770 m.p., prin raportare la criticile concret formulate de pârâta apelantă.

În măsura în care se va stabili că această din urmă suprafaţă este deţinută de către apelanta pârâtă în baza contractului de vânzare cumpărare pe care îl opune cu valoare de titlu de proprietate, şi că reclamantul-intimat ar justifica în privinţa ei un drept de proprietate pe baza decretului de expropriere reţinut de prima instanţă, urmează a se analiza şi apărarea de fond reprezentată de excepţia de nulitate a actului de preluare, apărare pe care partea pârâtă a înţeles să o invoce - prin memoriul depus în faţa instanţei de recurs la data de 19 septembrie 2019, paragr. 35 şi urm. - aducând ca argument de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Deciziei civile nr. 685/2016 pronunţată de Curtea de apel Iaşi în Dosarul nr. x/2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de municipiul Iaşi, prin primar.

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 96 din data de 12 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă în Dosarul nr. x/2009.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2019.

GGC - LM