Land restitution compensation: market value zero versus statutory accounting value floor under Law No. 10/2001 and implementing decree

Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:

1. Hotărârea instanţei de apel

Prin Decizia civilă nr. 1193 A din 18 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii pârâţi A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. împotriva Sentinţei civile nr. 1496 din 21 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins ca nefondat şi primul capăt de cerere privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 926.080 RON reprezentând despăgubiri plus dobânda legală.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în şedinţa publică din data de 26 octombrie 2017, în urma admiterii solicitării formulate de către apelanţii pârâţi, Curtea a dispus suspendarea judecării apelului până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2010 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Conform încheierii de la acea dată, Curtea a reţinut că obiectul dosarului menţionat anterior este anularea parţială a Deciziei administrative nr. 1214/2009 emisă de SC K. SA în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor în valoare de 926.080 RON.

S-a mai reţinut că prezentul litigiu se află în strânsă legătură cu soluţia care se va acorda în urma judecării irevocabile a Dosarului nr. x/2010, având în vedere faptul că obiectul cauzei prezente, înregistrată cu nr. x/2012 este solicitarea obligării pârâtelor la plata acestor despăgubiri în sumă de 926.080 RON.

La dosarul cauzei a fost depusă la data de 12 octombrie 2018, dovada soluţionării irevocabile a Dosarului nr. x/2010, şi anume Decizia civilă nr. 213R din 3 mai 2018.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că prin această hotărâre irevocabilă s-a admis recursul declarat de către recurenţii reclamanţi, a fost modificată în parte decizia contestată, în sensul că a admis în tot contestaţia, a anulat în parte Decizia nr. 1214 din 25 iunie 2009 emisă de pârâtă în ceea ce priveşte condiţionarea restituirii imobilului de achitare a sumei de 926.080 RON, reprezentând valoarea contabilă de înregistrare a construcţiilor în activul patrimonial al SC K. SA şi a fost menţinută dispoziţia din sentinţă privind obligarea pârâtei la comunicarea Deciziei nr. 1214 din 25 iunie 2009 către fiecare dintre reclamanţi. În considerentele acestei decizii s-a reţinut că în primul ciclu procesual, prin Decizia de casare nr. 287/R/2015, Curtea a constatat că temeiul de drept a obligaţiei reclamanţilor de a plăti o sumă pentru construcţiile situate pe terenul care le-a fost restituit, îl constituie art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, constatându-se că acest text vizează neechivoc valoarea de piaţă conform standardelor internaţionale şi că este necesară o expertiză de valoare construcţii pentru a stabili valoarea de piaţă a construcţiilor prin prisma valorii lor intrinseci de construcţii, şi nu prin prisma unor eventuale viitoare destinaţii.

Prin raportul de expertiză efectuat în rejudecare de expert L. s-a stabilit că valoarea de piaţă a construcţiilor este zero. În cuprinsul raportului, s-a reţinut că la data de 25 iunie 2009 construcţiile existente pe teren nu mai prezentau nicio valoare de piaţă întrucât ele trebuiau casate încă de la data întreruperii activităţii şi a părăsirii lor, respectiv din noiembrie 1996, iar în perioada 1996 - 2009, ferma nu a fost trecută în conservare sau păzită, aceasta fiind devalizată, o parte demolată (12 hale integrale), iar utilităţile fiind distruse integral, clădirile nemaiavând accesorii, uşi, ferestre, părţi din acoperiş sau pereţi. S-a arătat că toate construcţiile existente pe acest teren întrunesc condiţiile necesare casării, atât din cauza depăşirii duratei de funcţionare, cât şi din cauza stării tehnice a acestora. Expertul a concluzionat că valoarea de piaţă a construcţiilor este de 0 RON, mai mult, fiind necesare costuri mari pentru eliberarea terenului de aceste construcţii.

Curtea a reţinut că în cauză sunt în continuare aplicabile dispoziţiile art. 10.5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că se impune achitarea de către reclamanţi a despăgubirilor egale cu pragul valoric minim, respectiv valoarea contabilă a construcţiilor rezultată din înscrisurile depuse la dosar.

Raportat la considerentele deciziei de casare s-a reţinut că instanţa de fond trebuia să analizeze cererea din perspectiva art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar nu a articolului 10.5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

S-a mai constatat că argumentul reţinut de tribunal, în sensul că prin Sentinţa civilă nr. 129 din 10 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că pârâta trebuie să emită decizie de restituire în condiţiile art. 10.5 din Norme, nu poate fi primit în contra celor reţinute cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu, prin decizia de casare.

Dispoziţiile art. 10.5 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, referitoare la valoarea minimă a construcţiei, au fost declarate nelegale prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Prin încheierea de şedinţă din data de 2 martie 2017, s-a dispus, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară modificării prin Legea 76/2012, sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ cu excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 10 pct. 5 teza finală din H.G. nr. 250/2007, în ceea ce priveşte stabilirea pragului minim al despăgubirii raportat la valoarea contabilă de înregistrare a construcţiei în activul patrimonial al unităţii deţinătoare la momentul emiterii deciziei de restituire şi s-a suspendat judecată cauzei până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

Prin Sentinţa civilă nr. 1209 din 4 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de nelegalitate şi a constatat nelegalitatea prevederilor art. 10 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, referitoare la valoarea minimă a construcţiei. Prin decizia nr. 2985 din 13 octombrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 1209 din 04 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 singura condiţie de stabilire a despăgubirilor este valoarea de piaţă a construcţiei respective, în vreme ce prin art. 10.5 din H.G. nr. 250/2007 a fost adăugată condiţiei prevăzute de Legea nr. 10/2001 o nouă condiţie privitoare la limita minimă a despăgubirilor şi anume, nu mai mică decât valoarea contabilă a construcţiei.

Hotărârile de guvern stabilesc însă numai modul în care legile vor fi efectiv puse în aplicare sau alte aspecte organizatorice privind implementarea acestora, neputând completa şi nici modifica o normă cu forţă juridică superioară, cum este legea organică.

Aşa fiind, nici H.G. nr. 250/2007 nu poate să prevadă condiţii noi, suplimentare în funcţie de care se stabilesc despăgubirile potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât nici această hotărâre de guvern nu se poate substitui legii organice şi nu poate modifica conţinutul acesteia şi implicit nici voinţa legiuitorului".

Curtea de Apel a reţinut că singurul criteriu de stabilire a valorii de despăgubire îl reprezintă valoarea de piaţă a construcţiilor, conform art. 10 alin. (5) din Legea 10/2001.

Având în vedere că valoarea de piaţă a construcţiilor aparţinând unităţii deţinătoare SC K. SA este "0", acestea îndeplinind condiţiile casării, în sarcina recurenţilor reclamanţi nu subzistă obligaţia de plată a nici unei despăgubiri către intimata pârâtă.

Având în vedere soluţia pronunţată în Dosarul nr. x/2010 cu privire la care s-a considerat că are o strânsă legătură cu soluţia care urmează a se pronunţa în prezentul dosar, Curtea a constatat că s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că valoarea de piaţă a construcţiilor aparţinând unităţii deţinătoare SC K. SA este zero, aceste construcţii îndeplinind condiţiile casării.

Deci motivul pentru care s-a înlăturat măsura condiţionării restituirii imobilului de achitare a sumei de 926.080 RON (valoarea contabilă de înregistrare a construcţiilor în activul patrimonial al SC K. SA) este acela că valoarea de piaţă a acestei construcţii este "0", aşa cum a reieşit din toate probele administrate şi că nu subzistă în sarcina persoanelor fizice nicio obligaţie de plată a vreunei despăgubiri către această societate.

2. Recursul

2.1. Motive

Reclamanta SC K. SA a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

Hotărârea este lipsită de temei legal şi a fast dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

În fapt, societatea K. SA a chemat în judecată intimaţii solicitând achitarea sumei de 926.080 RON în baza următoarelor documente:

- Decizia nr. 1214 din 25 iunie 2009 emisă de K. S.A., prin care se restituie construcţiile şi terenul cu condiţia achitării unei despăgubiri reprezentând valoarea contabilă de înregistrare a construcţiilor la momentul emiterii deciziei, şi anume suma de 926.080 RON

- Sentinţa civilă nr. 129 din 10 februarie 2004 care obliga societatea K. SA să emită "decizie de restituire cu privire la terenul de 26,7 ha din comuna 23 august, judeţ Constanţa, identificat conform raport de expertiza şi a construcţiilor cu respectarea art. 10 pct. 5 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001".

În ceea ce priveşte Sentinţa 129/2004, aceasta reprezintă fundamentul Deciziei 1214/2009. Este o sentinţă civilă irevocabilă pronunţată de Tribunalul Bucureşti care arată ca trebuie emisă o "decizie de restituire cu privire la terenul de 26,7 ha din comuna 23 august, judeţ Constanta, identificat conform raport de expertiza şi a construcţiilor cu respectarea art. 10 pct. 5 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001". Prin precizarea articolului din Normele metodologice instanta a obligat la respectarea unei conduite în stabilirea despăgubirilor şi, cunoscând prevederile de la acel moment ale art. 10.5 din Normele Metodologice, a stabilit implicit care va fi procedura ce trebuie urmata.

Sentinţa nr. 129/2004 se bucura de puterea de lucru judecat, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat prin această hotărâre nu trebuie sa fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Sentinţa 129 a fost emisa în anul 2004 şi a devenit irevocabilă în anul 2006 înainte de apariţia Hotărârii de Guvern nr. 250/2007 ce conţinea articolul declarat nelegal.

La momentul emiterii Sentinţei 129/2004 instanta nu a precizat concret numărul şi data actului normativ prin care s-au aprobat normele metodologice. Însă acest aspect a fost acoperit de decizia nr. 3412/31 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care a fost respins recursul societăţii şi în urma căreia sentinţa 129 a devenit irevocabilă.

Decizia nr. 3412/2006 precizează clar în considerente că s-au luat în considerare Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Practic, societatea a emis Decizia 1214 din 25 iunie 2009 în baza unei sentinţe definitive şi irevocabile care trebuie luată în considerare ca atare, iar această sentinţă coroborată cu decizia 3412/2006 a stabilit cu putere de lucru judecat că se vor aplica prevederile art. 10.5 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Plecând de la aceste aspecte este evident că, pentru emiterea deciziei 1214/2009, societatea a aplicat cu stricteţe exact ceea ce s-a hotărât cu putere de lucru judecat, respectiv:

- Sentinţa civilă nr. 129 din 10 februarie 2004, care obligă societatea K. S.A. să emită "decizie de restituire cu privire la terenul de 26,7 ha din comuna 23 august, judeţ Constanta, identificat conform raport de expertiza şi a construcţiilor cu respectarea art. 10 pct. 5 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001"

- Sentinţa 129/2004 care impune aplicarea art. 10 pct. 5 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001;

- Decizia nr. 3412 din 31 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care precizează clar în considerente că s-au avut în vedere Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

În concret, recurenta a respectat întocmai obligaţiile institute în sarcina sa atât de normele legale, cât şi de Hotărârea nr. 129/2004.

Instanţa a suspendat judecarea Dosarului x/2012 considerând că soluţionarea litigiului depinde în totalitate de hotărârea ce se va pronunţa de către Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul x/2010. Însă Hotărârea nr. 213R din 3 mai 2018 emisă în Dosarul x/2010 stabileşte că "Anulează în parte decizia nr. 1214/25 iunie 2009 emisă de pârâtă în ceea ce priveşte condiţionarea restituirii imobilului de achitarea sumei de 926.080 RON, reprezentând valoarea contabilă de înregistrare a construcţiilor în activul patrimonial al SC K. SA. Menţine dispoziţia din sentinţă privind obligarea pârâtei la comunicarea Deciziei nr. 1214 din 25 iunie 2009 către fiecare dintre reclamanţi".

În mod evident din redactarea dispozitivului Decizie 213R/2018 reiese că instanţa a anulat decizia societăţii exclusiv în ceea ce priveşte relaţia de "condiţionare a restituirii imobilului de achitarea sumei ..." fără să menţioneze în dispozitiv ce se întâmplă cu obligaţia de plată în sine.

În această situaţie, în Decizia civilă 1193A/2018 instanta a inventat o logică juridică care să lege considerentele din Decizia 213R cu dispozitivul aceleaşi hotărâri, arătând că "Deci motivul pentru care s-a înlăturat măsura condiţionării este acela că valoarea construcţiei este 0".

Scopul a fost conformarea argumentaţiei cu soluţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a arătat, în mod constant, că "beneficiază de putere de lucru judecat şi considerentele unei hotărâri judecătoreşti care constituie susţinerea necesară a dispozitivului făcând corp comun cu acesta, doctrina statuând că aceste considerente reprezintă considerente decisive".

Instanta trebuia să observe că puterea de lucru judecat se rezumă la dispozitivul deciziei 213R, iar considerentele nu pot beneficia de această putere cât timp nu susţin dispozitivul ci nu fac decât să schimbe în totalitate sensul deciziei prin extinderea soluţiei de anulare şi asupra altor aspecte.

2.2. Analiza recursului

Analizând legalitatea hotărârii instanţei de apel, prin prisma criticilor formulate de către recurentă, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

În opinia recurentei, instanţa de apel a apreciat greşit puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 213R/2018 pentru că a acordat această valoare nu doar dispozitivului hotărârii, ci şi considerentelor.

Verificând situaţia de fapt şi de drept din dosar, instanţa de recurs constată că, dimpotrivă, instanţa superioară de fond a ţinut cont în mod corect de cele statuate prin hotărârea pronunţată în procesul în raport cu care s-a şi dispus suspendarea judecăţii, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, obiectul prezentului litigiu îl reprezintă obligarea pârâţilor la plata sumei de 926.080 RON, având în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 129/2004 a Tribunalului Bucureşti, SC K. SA a fost obligată să emită decizie de restituire a terenului în suprafaţă de 26,7 ha, cu respectarea art. 10 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Conform art. 10.5 din Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, în cazul în care pe terenul notificat se află edificate construcţii care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, se poate dispune restituirea şi a terenului aferent acestora dacă persoana îndreptăţită achită unităţii deţinătoare o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Despăgubirea aferentă construcţiei se stabileşte de unitatea deţinătoare pe baza unei expertize extrajudiciare dispuse de aceasta. În toate cazurile această despăgubire nu poate fi mai mică decât valoarea contabilă de înregistrare a construcţiei în activul patrimonial al unităţii deţinătoare la momentul emiterii deciziei de restituire. Oportunitatea aplicării acestei măsuri revine exclusiv unităţii deţinătoare.

În respectarea Sentinţei civile nr. 129/2004, SC K. SA a emis Decizia nr. 1214/2009 prin care a dispus restituirea terenului şi a construcţiilor aferente, condiţionat de achitarea de către persoanele îndreptăţite a sumei de 926.080 RON reprezentând valoarea contabilă de înregistrare a construcţiilor în activul patrimonial al societăţii la momentul emiterii acestei decizii.

Pe parcursul judecării apelului, instanţa a suspendat judecata căii de atac până la soluţionarea procesului în care s-a cerut anularea parţială a Deciziei nr. 1214/2009 în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor în valoare de 926.080 RON. Acest proces s-a finalizat prin Decizia civilă nr. 213R/2018 care a anulat în parte Decizia nr. 1214/2009 în ceea ce priveşte condiţionarea restituirii imobilului de achitarea sumei de 926.080 RON.

Curtea de Apel Bucureşti, care a pronunţat decizia în prezent recurată, a ţinut cont de puterea de lucru judecat a hotărârii sus-menţionate atunci când a schimbat în parte sentinţa apelată şi a respins obligarea la plata sumei de 926.080 RON, astfel cum s-a stabilit prin chiar dispozitivul Deciziei nr. 213R/2018. Împrejurarea că instanţa de apel a preluat în considerentele propriei hotărâri argumente din considerentele deciziei reţinute cu putere de lucru judecat, nu face ca hotărârea să fie nelegală, ci dimpotrivă să fie susţinută de o motivare temeinică.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a considerat că aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

Cât priveşte cheltuielile de judecată, s-a considerat că se impune reducerea onorariului avocatului intimaţilor-pârâţi, în respectarea cerinţelor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., suma de 9.400 RON fiind nepotrivit de mare în raport cu munca îndeplinită de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC K. SA împotriva Deciziei civile nr. 1193 A din 18 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă SC K. SA la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 247 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2019.

GGC - LM