Simulated power of attorney upheld as fictitious; appeal dismissed and mandate-based claim for sale price rejected.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 aprilie 2009, pe rolul Tribunalului Alba, secţia I civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 627.751,79 euro, reprezentând diferenţa între preţul încasat de acesta în calitate de mandatar al reclamantei, în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, pentru cota de proprietate de 1/1 părţi asupra imobilului ce aparţinea reclamantei în calitate de vânzătoare şi la restituirea în original a Titlului de proprietate nr. x/1997, eliberat pe numele reclamantei şi aflat în posesia pârâtului, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 969 C. civ., art. 1541 C. civ., art. 1544 C. civ. şi art. 274 C. proc. civ.

Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 20 iunie 2012, urmare a decesului reclamantei A., au fost introduşi în cauză, în calitate de moştenitori, C. şi D., care au înţeles să continue judecarea cererii reclamantei.

Pârâtul B. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei: să constate caracterul simulat al procurii speciale autentificate sub nr. x din 20 august 2007 şi să constate că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002, între defuncta A. şi B., exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi, producând adevăratele efecte între părţile contractante.

Cererea reconvenţională a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1175 C. civ. din 1864.

E. a formulat cerere de intervenţie în contradictoriu cu reclamanţii D. şi C. şi pârâtul B. prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată de defuncta A. şi admiterea acţiunii reconvenţionale.

În drept, intervenienta a invocat dispoziţiile art. 49 şi următoarele C. proc. civ., art. 1175 C. civ. din 1864.

Prin Sentinţa civilă nr. 667 din 30 martie 2017, Tribunalul Alba, secţia I civilă a admis cererea reconvenţională formulată de B. şi, în consecinţă: a constatat caracterul simulat al procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007 de BNP F.; a constatat că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de A. cu pârâtul B. la data de 17 iulie 2002 constituie actul ce exprimă voinţa reală a părţilor; a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului, formulată de E.; a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A. (decedată la 6 iunie 2011) şi continuată de C. şi D. împotriva pârâtului B.; a obligat reclamanţii C. şi D. să restituie suma de 30.179 RON, taxă judiciară de timbru, de care au beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar; a obligat reclamanţii să plătească pârâtului suma de 5.145 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, la data de 4 octombrie 2007, A. a încheiat prin pârâtul B., în calitate de mandatar, conform procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007, Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, prin care a transmis cumpărătoarei SC G. SRL, dreptul de proprietate în cotă de 1/1 părţi, asupra imobilului înscris în CF x UAT Alba Iulia, nr. ord. x, nr. cadastral al parcelei x arabil în suprafaţă de 2.658 mp.

Preţul total stabilit în contract pentru imobilul anterior menţionat a fost de 757.530 euro, fiind achitat mandatarului - pârât în două tranşe: arvuna în cuantum de 75.753 euro, şi diferenţa de preţ, de 681.777 euro, la data încheierii şi autentificării contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamanta solicită ca pârâtul să-i plătească diferenţa de preţ încasată din vânzarea imobilului în suprafaţă de 2.658 mp, respectiv 627.751,79 euro, în temeiul contractului de mandat, conform prevederilor art. 1541 - 1544 C. civ., indicate ca temei al cererii introductive.

Pârâtul B. invocă prin cererea reconvenţională caracterul simulat al procurii speciale autentificate sub nr. x din 20 august 2007, susţinând că raporturile dintre părţi nu sunt guvernate de procură, care e doar formală, ci de antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002. În realitate, şi în pofida conţinutului procurii, pârâtul devenise proprietar al terenului în suprafaţă de 5.935 mp, teren care include şi suprafaţa de 2.658 mp pe care, în baza procurii, a vândut-o către SC G. SRL prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, prin care a încasat suma de 757.530 euro, în echivalent RON la acea dată. Ca urmare, a vândut terenul şi a încasat preţul în calitate de proprietar, fiind doar un mandatar aparent al defunctei A. De aceea, pârâtul consideră că sunt întrunite condiţiile art. 1175 C. civ. din 1864 pentru a fi declarată simulaţia procurii speciale autentificate sub nr. x din 20 august 2007, pentru ca aceasta să fie lipsită de efecte juridice.

Aceleaşi părţi au finalizat irevocabil un proces, prin Decizia nr. 443 din 13 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I-a civilă, prin care s-a constatat valabilitatea Antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002 între pârâta A., în calitate de vânzătoare, şi reclamanţii B. şi E., în calitate de cumpărători, cu privire la imobilul situat în Alba Iulia înscris ulterior în CF x UAT Alba Iulia, nr. ord. x, nr. cadastral x în suprafaţă de 3.277 mp, provenit din CF x Alba Iulia, top. x şi au fost obligaţi pârâţii D. şi C., în calitate de moştenitori ai defunctei A., să predea reclamanţilor act apt de intabulare asupra imobilului ce a făcut obiectul antecontractului sus menţionat, în caz contrar sentinţa urmând a ţine loc de act autentic de vânzare cumpărare.

În consecinţă, toate susţinerile şi apărările reclamanţilor pârâţi-reconvenţionali, care încalcă puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterior menţionate nu vor putea fi primite.

În cazul simulaţiei, aceleaşi părţi încheie două contracte: unul public (aparent), care constituie actul simulat, prin care este creată o aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii, şi un altul secret (contraînscris) care reprezintă voinţa reală a părţilor, prin care este anihilată în tot sau în parte aparenţa juridică creată prin actul public.

În speţa de faţă, printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, s-a dat eficienţă antecontractului încheiat în anul 2002 între reclamantă şi pârât, tranşându-se definitiv adevărul despre voinţa reală a părţilor.

Astfel, apare dovedită susţinerea pârâtului-reclamant reconvenţional în sensul că procura specială autentificată sub nr. x din 20 august 2007 este un act simulat, el fiind cumpărătorul terenului în suprafaţă de 5.935 mp de la A. din anul 2002. Nefiind însă încheiată vânzarea în formă autentică, şi dată fiind conjunctura găsirii unui cumpărător la un preţ bun, părţile au convenit ca A. să încheie, prin mandatar, Contractul de vânzare-cumpărare a parcelei de 2.858 mp, cu SC G. SRL, Contract autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007.

Tribunalul a apreciat că în cauză este vorba de o simulaţie prin interpunere de persoană, fără a se încheia un contraînscris, în condiţiile în care adevăratul proprietar al terenului, (B., devenit proprietar în anul 2002) a fost şi mandatarul proprietarului aparent, A., fiind explicabilă şi imposibilitatea morală a încheierii unui contraînscris, în condiţiile expuse pe larg în decizia pronunţată în litigiul anterior.

Contractul de interpunere de persoană este de fapt un mandat simulat prin interpunere de persoane, caracterizat prin aceea că mandatarul, care lucrează în interesul mandantului, încheie actul în numele său personal, fără a-l reprezenta pe mandant, dat fiind că reprezentarea nu este de esenţa, ci numai de natura contractului de mandat. Indiferent dacă persoana cu care contractează mandatarul ocult este sau nu părtaş la simulaţie, actul public consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare realităţii, fiind simulat, şi intrând sub incidenţa regimului juridic prevăzut de art. 1175 C. civ.

Contrar celor susţinute de reclamanţi, este dovedită şi existenţa acordului simulatoriu, condiţie fundamentală de existenţă a unei simulaţii, care face legătură dintre actul public mincinos şi actul secret real. Voinţa neechivocă a părţilor de a ascunde realitatea rezultă tocmai din faptul că nu pot coexista atât antecontractul anterior, (a cărui valabilitate a fost tranşată definitiv, şi prin care reclamanta a vândut pârâtului întregul teren de 5.935 mp., acesta devenind cu titlu retroactiv proprietar, conform Deciziei 443 din 13 februarie 2015 pronunţată de Înalt Curte), cât şi procura în care reclamanta A. are calitate de mandant, proprietar al terenului, anterior înstrăinat pârâtului, şi prin care dă împuternicire proprietarului real (B.) să vândă parte din terenul obiect al antecontractului încheiat în anul 2002.

Dezlegările obligatorii cuprinse în hotărârile irevocabile pronunţate în Dosar nr. x/2009 se impun în prezenta cauza cu puterea lucrului judecat şi ele nu mai pot fi repuse în discuţie. Cu privire la pretenţiile de restituire a sumei de 526.000 RON, ca plată nedatorată, respinse definitiv în dosarul anterior menţionat, s-a reţinut "că plata nu a fost făcută din eroare, în condiţiile în care sumele de bani au fost plătite succesiv şi au un cuantum ridicat, astfel că a treia condiţie a restituirii plăţii nedatorate nu este îndeplinită."

În litigiul de faţă, nu se contestă realitatea unor acte publice, respectiv cea a Contractul de vânzare-cumpărare a parcelei de 2.858 mp, autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, ci doar realitatea celor consemnate în conţinutul procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007, care atestă care este actul simulat, prin interpunere de persoană.

Prin urmare, tribunalul a apreciat ca întemeiată cererea reconvenţională, a constatat caracterul simulat al procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007 şi a reţinut că antecontractul vânzare-cumpărare încheiat de A. cu pârâtul B. la data de 17 iulie 2002, executat în natură, conform Deciziei nr. 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curţi, constituie actul ce exprimă voinţa reală a părţilor.

Sancţiunea specifică simulaţiei este inopozabilitatea actului secret faţă de terţi, iar în raporturile dintre părţi, care prezintă interes în litigiu, se execută actul real, acest fapt producându-se parţial prin efectele Deciziei nr. 443 din 13 februarie 2015 pronunţată de Înalta Curte, prin care s-a constatat valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002 între pârâta A. în calitate de vânzătoare şi reclamanţii B. şi E. în calitate de cumpărători, cu privire la imobilul situat în Alba Iulia (lumea nouă) înscris ulterior în CF x UAT Alba Iulia, nr. ord. x, nr. cadastral x în suprafaţă de 3.277 mp, provenit din CF x Alba Iulia, top. x.

Diferenţa de 2.658 mp. din terenul ce a făcut obiectul antecontractului anterior menţionat a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, iar preţul acestei vânzări a fost încasat de B., adevăratul proprietar, astfel că nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a acestuia pe regulile mandatului, în considerarea procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007.

În privinţa capătului de cerere privind predarea originalului Titlului de proprietate nr. x/1997, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au dovedit că acest înscris autentic se află în posesia pârâtului, deşi le revenea sarcina probei, conform art. 1169 C. civ.

Prin Decizia civilă nr. 1285 din 12 octombrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul formulat de reclamanţii D. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 667 din 30 martie 2017 a Tribunalului Alba, secţia I civilă.

Reclamanţii D. şi C. au formulat recurs, iar prin Decizia nr. 2364 din 5 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza acestei instanţe în vederea rejudecării.

Înalta Curte a constatat că prin decizia pronunţată nu au fost analizate efectiv criticile formulate prin motivele de apel, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., precum şi cele ale art. 295 C. proc. civ., în temeiul cărora, instanţa de apel trebuia să verifice, în limitele în care a fost învestită, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către tribunal din perspectiva dispoziţiilor art. 1541 C. civ. şi art. 1175 C. civ.

Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 1038 din 3 iulie 2019, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii D. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 667 din 30 martie 2017 a Tribunalului Alba, secţia I civilă.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prima critică din apel a vizat faptul că sentinţa atacată nu este motivată. Verificând conţinutul sentinţei atacate, curtea a reţinut că aceasta îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., fiind indicate motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora instanţa şi-a format convingerea. Dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii este pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitivul hotărârii recurate.

Printr-o altă critică, apelanţii au susţinut că, deşi prin Decizia civilă nr. 443 din 13 februarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că între părţi au existat două raporturi juridice, acest aspect nu a fost analizat de prima instanţă învestită cu soluţionarea apelului. Apelanţii au susţinut că se impune a se analiza dacă plata sumei de 550.000 RON achitată defunctei A. reprezintă o plată parţială în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 octombrie 2007.

Curtea de apel a apreciat că, în mod corect, Tribunalul Alba a reţinut că raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 17 februarie 2002, constatând caracterul simulat al procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007.

Acestea sunt cele două raporturi juridice la care face trimitere Decizia 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raporturi juridice stabilite clar şi corect de prima instanţă.

Apelanţii nu contestă încheierea antecontractului, însă pretind că voinţa părţilor s-a schimbat ulterior, iar prin încheierea procurii autentice nr. 1737 din 20 august 2007 s-a revocat acest act.

Instanţa de apel a apreciat că afirmaţiile reclamanţilor contravin dezlegărilor date de instanţe din Dosarul nr. x/2009, în care posibila revocare a antecontractului a făcut obiect al analizei. În mod definitiv, s-a stabilit cu puterea lucrului judecat că antecontractul nu a fost revocat printr-o înţelegere ulterioară, că nu s-a probat revocarea antecontractului prin încheierea mandatului de vânzare din anul 2007. Însuşi faptul că, analizând cele două acte juridice încheiate de părţi - Antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 februarie 2002 şi procura autentică nr. 1737 din 20 august 2007 - instanţele care au pronunţat hotărâri în Dosarul nr. x/2009 au dat relevanţă antecontractului, constatându-l valabil, reprezintă dovada că nu s-a probat revocarea acestuia.

În alte cuvinte, odată ce instanţele, fiind învestite cu apărări în sensul revocării înţelegerii din antecontract prin încheierea procurii autentice, au stabilit valabilitatea antecontractului şi au pronunţat o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, orice pretenţii derivate din procura autentică contravin celor reţinute cu puterea lucrului judecat în Dosarul nr. x/2009.

Nu prezintă relevanţă împrejurarea că hotărârile judecătoreşti arătate anterior privesc doar o parte a terenului care face obiect al antecontractului, întrucât raţionamentul instanţelor a vizat antecontractul privit ca un tot unitar.

Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care presupune că, atâta timp cât un drept a fost recunoscut unei persoane printr-o hotărâre judecătorească definitivă, acelaşi drept să nu mai poată fi repus în discuţie în nicio altă circumstanţă şi de nicio altă instanţă.

Prin urmare, aşa cum a constatat Tribunalul Alba, chestiunea de drept vizând revocarea antecontractului din anul 2002 prin încheierea procurii nr. procurii speciale autentificată sub nr. x din 20 august 2007 nu mai poate fi supusă dezbaterii contradictorii a altor instanţe cu privire la aspectele care au fost deja tranşate în mod definitiv prin Decizia nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia.

În plus, în acelaşi litigiu este stabilit - iar considerentele se impun cu puterea lucrului judecat, întrucât susţin dispozitivul - că motivul încheierii mandatul special a constat în posibilitatea vânzării unei porţiuni din teren la un preţ foarte bun, existând un potenţial cumpărător, în contextul în care vânzătoarea, A., era bolnavă, greu de transportat. Imobilul era intabulat pe numele său, iar încheierea unor contracte şi realizarea unor intabulări succesive presupuneau cheltuieli suplimentare.

Reiese astfel că motivele încheierii procurii autentice nu au constat în schimbarea voinţei părţilor sau dorinţa de a revoca prima înţelegere, ci în celeritatea procesului de înstrăinare şi intenţia de a nu suporta cheltuieli aferente unor înstrăinări succesive.

Prin urmare, între părţile simulaţiei îşi produce efectele actul care a reprezentat voinţa reală a lor - şi anume antecontractul, astfel cum s-a stabilit cu autoritate de lucru dejucat în Dosarul nr. x/2009.

Curtea de apel a reţinut că tribunalul a identificat actul public ca fiind procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007, iar cel secret antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 17 februarie 2002, a analizat îndeplinirea condiţiilor art. 1175 C. civ. şi a stabilit corect că în speţă există o unei simulaţie prin interpunere de persoane.

Persoana interpusă o reprezintă mandatarul B., scopul aceste operaţiuni juridice fiind acela de a se înstrăina cu celeritate o parte a terenului ce forma obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare.

Antecontractul prin care se stabileşte calitatea de proprietar al numitului B. a fost considerat valabil de instanţe în procesele anterioare şi apt să producă efecte juridice.

Caracterul fictiv al procurii nu este înlăturat de faptul că ar fi fost executată, întrucât acesta este scopul încheierii actului fictiv - executarea în raporturile faţă de terţi.

Deşi hotărârea judecătorească care ţine loc de contract de vânzare- cumpărare este constitutivă de drepturi, relevant este că antecontractul a dat naştere unor obligaţii în sarcina promitentului-vânzător, în speţă A., de a înstrăina imobilul. Între anii 2002 - 2007, promitentul-cumpărător s-a considerat proprietar asupra terenului ce a constituit obiectul antecontractului, comportându-se ca atare. Însă nu această calitate de proprietar/pretins proprietar a condus instanţa de fond la concluzia existenţei unei simulaţii, ci faptul că cele două acte juridice nu pot produce efectele juridice pretinse de părţi concomitent, în condiţiile în care s-a reţinut cu putere de lucru judecat, prin Decizia 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, că intenţia părţilor prin încheierea procurii a vizat vânzarea mai rapidă a unei părţi a terenului şi evitarea unor taxe suplimentare, iar nu revocarea antecontractului.

Cu privire la plata sumei de 526.000 RON curtea de apel a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 547/2016 pronunţată în Dosar nr. x/2009 al Curţii de Apel Alba Iulia, irevocabilă prin constatarea nulităţii recursului, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că plata s-a făcut în condiţiile în care între părţi exista un raport juridic anterior, rezultat din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 februarie 2002. S-a mai arătat că plata nu a fost făcută din eroare, iar între părţi au existat mai multe raporturi juridice, în virtutea cărora atât reclamanţii, cât şi pârâta au avut convingerea că există o datorie care se stinge prin plata efectuată.

Este adevărat că reclamanţii-reconvenţionali au plătit sume mai mari decât cele menţionate în antecontractul de vânzare-cumpărare din anul 2002, care, privite în contextul mai larg al relaţiilor dintre părţi, nu au fost considerate de instanţă ca fiind nedatorate. Însă, raportat la constatarea anterioară a caracterului simulat al procurii, care a avut ca scop evitarea unor taxe suplimentare şi celeritatea procedurii, la existenţa anterioară a antecontractului de vânzare-cumpărare, ce implică o obligaţie a promitentei de transfer a proprietăţii, la contextul faptic al raporturilor dintre părţi, care a impus concluzia că între anii 2002 şi 2007 a crescut mult valoarea terenului respectiv, curtea de apel a apreciat că, în cauză, nu s-a făcut dovada că suma de 526.000 RON a fost achitată în vederea executării obligaţiei de a da socoteală a mandatarului B.. Dimpotrivă, întreg contextul menţionat anterior formează concluzia că în această modalitate pârâtul B. a înţeles să se achite de obligaţia de plată a terenului potrivit antecontractului încheiat între părţi în anul 2002.

Modalitatea în care a procedat prima instanţă - de a analiza prioritar acţiunea reconvenţională, şi de a respinge acţiunea principală ca o consecinţă a admiterii acesteia - nu impietează asupra temeiniciei soluţiei asupra ambelor acţiuni, câtă vreme acţiunea principală formulată de reclamanţii C. şi D. se impunea a fi respinsă pentru considerentele arătate anterior, chiar şi în lipsa formulării unei acţiuni reconvenţionale.

Critica vizând ajutorul public judiciar a fost considerată neîntemeiată cu motivarea că beneficiara ajutorului public judiciar a decedat în timpul procesului, la data de 6 iunie 2011, iar în temeiul art. 10 şi art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, întrucât reclamanţii apelanţi C. şi D. sunt succesorii în drepturi ai defunctei A., aceştia sunt obligaţi la plata sumei pentru care autoarea lor a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii D. şi C.

Prin motivele de recurs, recurenţii formulează următoarele critici, pe care le grupează, în funcţie de aspectul dezlegat prin hotărârea instanţei de apel, în critici legate de: (1)"premisa falsă, străină de obiectul judecăţii", (2) "chestiunea simulaţiei", (3) "acţiunea principală", (4) "cererea de intervenţie", (5) "situaţia ajutorului judiciar":

1. Recurenţii arată că soluţionarea apelului porneşte de la o premisă falsă, străină cauzei.

Considerentele hotărârii recurate potrivit cărora recurenţii ar susţine că procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 s-ar fi încheiat cu scopul "revocării" antecontractului ori că "voinţa părţilor s-a schimbat ulterior" sunt străine cauzei.

Prin urmare, instanţa de apel a nesocotit obiectul cauzei, aşa cum a fost configurat de reclamanţi, precum şi principiul disponibilităţii, încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea deciziei, în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În plus "chestiunea de drept" a aptitudinii procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007 de a "revoca" antecontractul nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, încălcându-se astfel şi principiul contradictorialităţii,

În consecinţă, arată recurenţii, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Mai mult, curtea de apel se prevalează în mod greşit de puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, întrucât "revocarea antecontractului" nu face obiectul prezentei cauze.

Puterea de lucru judecat impune ca o chestiune litigioasă dezlegată anterior să nu poată fi dezlegată în mod diferit într-un al doilea proces. Aceasta presupune ca în discuţie să fie aceeaşi chestiune litigioasă, iar nu o alta, aşa cum se întâmplă în prezenta cauză.

Or, curtea de apel, pornind de la analiza unui dosar având alt obiect (pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic cu privire la alt teren decât cel vândut în baza procurii), reţine puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia cu privire la chestiunile deduse judecaţii în prezenta cauză. Însă, prezenta cauză are ca obiect plata unei sume de bani, iar nu pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare; în prezenta cauză nu se discută valabilitatea sau revocarea antecontractului încheiat între părţi, valabilitate care nu a fost contestată.

Reţinând existenţa unui lucru judecat cu incidenţă în prezenta cauză, curtea de apel a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece nu există o dezlegare jurisdicţională anterioară cu privire la fictivitatea procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007, ci cu privire la (în)aptitudinea acestei procuri de a modifica raporturile juridice instituite între părţi prin antecontractul încheiat în anul 2002.

Ca urmare, arată recurenţii, este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenţii susţin că nu există lucru judecat cu privire la legătura dintre antecontract şi procură, în sensul că primul ar fi real, iar cea de a doua, fictivă. De aceea, instanţa de apel, în realitate, nu a soluţionat apelul cu care a fost învestită, întrucât decizia nu cuprinde convingerea proprie a judecătorilor, ci doar o parafrază a altor hotărâri judecătoreşti, fără legătură cu prezentul dosar.

Prin urmare, este incident atât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte chestiunea simulaţiei, recurenţii susţin că nu sunt îndeplinite condiţiile rezultate din prevederile art. 1175 C. civ.

Curtea de apel nu reţine că motivele încheierii procurii speciale autentificate sub nr. x din 20 august 2007 au fost de a ascunde realitatea actului secret şi real - şi anume antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 februarie 2002. Dimpotrivă, se subliniază că s-au stabilit, prin considerente care "se impun cu puterea lucrului judecat", anumite motive care au stat la baza încheierii procurii.

Însă, arată recurenţii, în primul rând, aceste motive (celeritatea vânzării, evitarea cheltuielilor) par a aparţine doar uneia dintre părţile contractului de mandat, respectiv mandatarului B., nu şi mandantului A., ceea ce exclude intenţia comună a părţilor de a simula. În al doilea rând, aceste motive nu sunt de esenţa simulaţiei pentru ca, o dată stabilite, să se poată trage concluzia caracterului simulat al procurii.

Ca urmare, pe de o parte, din considerentele deciziei nu rezultă că instanţa ar fi interpretat procura conform intenţiei comune a părţilor, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 977 C. civ., iar pe de alta parte, curtea de apel nu a identificat "animus simulandi", care este de esenţa simulaţiei.

Pentru a reţine în concret incidenţa instituţiei simulaţiei, instanţa de apel ar fi trebuit să identifice intenţia comună a părţilor A. şi B. de a simula, adică de a ascunde, prin încheierea procurii, realitatea juridică ce ar decurge din antecontract.

Or, tocmai cu privire la existenţa acestui acord stimulatoriu, instanţa de apel nu s-a pronunţat, ignorând criticile formulate în apel.

Ca urmare, arată recurenţii, este incident motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Întrucât susţinerile conform cărora procura s-a încheiat în executarea antecontractului sunt diferite de motivele încheierii procurii deja stabilite cu putere de lucru judecat, se pune problema încălcării puterii de lucru judecat a hotărârilor anterioare.

Aceeaşi putere de lucru judecat exclude în mod direct existenţa lui animus simulandi în cauză. Atât timp cât s-a stabilit prin considerente care se impun cu puterea lucrului judecat care au fost motivele care au stat la baza încheierii mandatului special, curtea de apel nu mai avea posibilitatea să aducă în discuţie şi alte motive, respectiv intenţia ascunderii de către părţi a cuprinsului ori existenţei acordului real de voinţă. Procedând astfel, prin decizia recurată s-a încălcat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 443 din 13 februarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2009.

Ca urmare, în soluţionarea acţiunii reconvenţionale, atât prima instanţă cât şi curtea de apel au aplicat greşit legea, respectiv art. 1175 C. civ., dar şi regulile de interpretare a contractelor (art. 977 şi urm. C. civ.) răstălmăcind înţelesul lămurit şi neîndoielnic al singurului act dedus judecaţii, respectiv procura autentificată sub nr. x/20 august 2007.

Recurenţii susţin că este astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Întrucât instanţa de apel introduce în conţinutul procurii elemente care nu se regăsesc în cuprinsul acesteia (nici intenţia ca efectele procurii să se producă faţă de o altă persoană decât mandantul, nici voinţa comună a părţilor de a ascunde realitatea antecontractului) şi care nu pot rezulta nici pe cale de interpretare logico-juridică în acord cu normele prevăzute de art. 977 şi urm. C. civ., este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

3. Recurenţii arată că formulează următoarele critici cu privire la modalitatea de soluţionare a acţiunii principale:

Nici o instanţă nu a analizat pretenţiile deduse judecăţii prin acţiunea introductivă, raportat la motivele de fapt şi de drept expuse în acţiune. Simplul fapt că s-a reţinut, cu încălcarea normelor de drept material, existenţa unei simulaţii cu privire la actul juridic pe care se întemeiază pretenţiile deduse judecaţii, nu constituie o motivare pertinentă, concretă şi convingătoare a soluţiei de respingere a acţiunii introductive.

Obiectul acţiunii introductive este dreptul de creanţă cu privire la preţ, întemeiat pe dispoziţiile art. 1294 C. civ., art. 1322 C. civ. şi art. 1361 C. civ. raportat la art. 969 C. civ. Proprietarul vânzător, în speţă A., este titularul dreptului de creanţă cu privire la preţ, în virtutea legii şi a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007. Acest drept de creanţă, care s-a născut direct în patrimoniul vânzătorului proprietar al terenului, a fost ignorat de instanţa de apel, deşi a fost învestită în mod expres să se pronunţe asupra lui.

Satisfacerea acestui drept de creanţă, în ipoteza încheierii vânzării prin mandatar, se face în temeiul obligaţiei prevăzute de art. 1541 C. civ., adică nu direct de la cumpărător, care în speţă a plătit deja preţul către mandatar, ci de la mandatarul care l-a încasat.

Atunci când curtea de apel reţine simulaţia prin interpunere de persoane, arată în mod explicit faptul că pârâtul B. ar fi o persoana interpusă, adică nu persoana în patrimoniul căreia trebuie să se producă efectele contractului de vânzare cumpărare încheiat de el în calitate de mandatar. Or, efectele contractului de vânzare cumpărare nu se puteau produce în patrimoniul persoanei pretins interpuse, ci doar în patrimoniul mandantului A., patrimoniul din care ieşea dreptul de proprietate asupra terenului şi în care se naşte dreptul de creanţă cu privire la preţul vânzării.

Recurenţii susţin că devin astfel incidentele motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Recurenţii arată că au invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Deciziei nr. 443 din 13 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost casată în parte Decizia nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, de care hotărârea recurată se prevalează. Însă, hotărârea sau partea de hotărâre casată nu poate avea nici un efect, cu atât mai puţin putere de lucru judecat.

Or, Decizia nr. 443 din 13 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine explicit existenţa a două raporturi juridice, ambele născând obligaţii de plată în sarcina lui B. faţă de A.. Prin urmare, arată recurenţii, prin decizia recurată se încălcă puterea de lucru judecat a acestei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Mandatarul B. şi-a executat parţial obligaţia de a da socoteală, prin aceea că a achitat cu patru ordine de plată succesive suma de 550.000 RON.

Curtea de apel reţine că, prin Decizia nr. 547 din 7 aprilie 2016 "nu s-a statuat că această plată provine din executarea procurii, dar nici nu se exclude acest lucru (...)". Ca urmare, instanţa de apel nu a putut exclude, pe baza probelor administrate în cauză, faptul că mandatarul B. a efectuat plaţi în baza procurii. O astfel de statuare este incompatibilă cu exigentele motivării unei hotărâri judecătoreşti.

Prin urmare, instanţa de apel încalcă conţinutul lămurit al procurii şi al actelor juridice unilaterale de plată efectuate de mandatar şi consemnate în cele patru ordine de plată, puterea de lucru judecat a deciziei nr. 443/13 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (care identifică două raporturi juridice între părţi), precum şi puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 547 din 7 aprilie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia (care statuează că cele patru plăţi nu au fost datorate şi efectuate în baza antecontractului).

Ca urmare, arată recurenţii, sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

4. Instanţa de apel nu soluţionează criticile formulate cu privire la cererea de intervenţie. Recurenţii arată că au formulat şi în fata primei instanţe susţineri în sensul că nu erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate în principiu a cererii de intervenţie, iar motivarea curţii de apel nu este inteligibilă şi cuprinde elemente străine de prezentul dosar.

În acest fel, susţin recurenţii, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

5. Cu privire la situaţia ajutorului judiciar, recurenţii arată că motivarea soluţiei de obligare a succesorilor părţii decedate la restituirea ajutorului public judiciar de care a beneficiat acea parte este lipsită de temei legal.

Problema de drept în discuţie este temeiul în care s-ar putea naşte, direct în sarcina succesorilor legali, o obligaţie de rambursare a ajutorului public judiciar primit de antecesorul lor pe când era în viaţă. Recurenţii susţin că stingerea dreptului la ajutor public judiciar ca urmare a morţii părţii nu înseamnă naşterea unei obligaţii în sarcina succesorilor acesteia, dispoziţia instanţei fiind lipsită de temei legal.

Ca urmare, arată recurenţii, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii B. şi E., întemeiată pe prevederile 306 C. proc. civ. şi justificată prin argumentul că motivele de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. O parte din criticile formulate pot fi circumscrise cazurilor de modificare ori de casare a unei hotărâri, prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel încât, faţă de prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportate la art. 304 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului nu poate fi primită.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

1. Recurenţii pretind că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. întrucât a reţinut eronat că recurenţii susţin că "procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 s-ar fi încheiat cu scopul revocării antecontractului" ori că "voinţa părţilor s-a schimbat ulterior".

Principiul disponibilităţii, astfel cum este reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prevede obligaţia judecătorilor de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, cu respectarea liberei aprecieri a reclamantului în fixarea cadrului procesual.

Verificarea respectării acestui principiu presupune verificarea identităţii dintre obiectului cererilor formulate de părţi pe parcursul soluţionării cauzei şi dezlegările cuprinse în dispozitivul hotărârilor judecătoreşti.

Astfel cum este dezvoltată critica analizată, ea nu poate fi circumscrisă unei nelegalităţi rezultate din încălcarea principiului disponibilităţii. Recurenţii nu susţin pronunţarea greşită a instanţei de apel asupra unui alt obiect al cererii formulate, ori asupra unor altor critici decât cele cuprinse în motivele de apel, ci pretind mai degrabă o interpretare greşită a curţii de apel asupra susţinerilor pe care le-au formulat pe parcursul soluţionării litigiului.

Dacă procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 "s-a încheiat cu scopul revocării antecontractului" ori dacă "voinţa părţilor s-a schimbat ulterior", nu reprezintă "obiectul cererii deduse judecăţii" în sensul art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care, schimbat fiind în mod nelegal de instanţa de apel, să permită admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru încălcarea principiului disponibilităţii.

Nu poate fi primită nici critica recurenţilor în sensul că, instanţa de apel, încălcându-şi obligaţia de a pune în discuţie "chestiunea de drept a aptitudinii procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007 de a revoca antecontractul" a încălcat principiul contradictorialităţii, făcând incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Este adevărat că principiul contradictorialităţii presupune dreptul fiecărei părţi de a participa la argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sale şi de a discuta şi combate susţinerile şi probele administrate la propunerea celeilalte părţi. Acest principiu presupune totodată posibilitatea oferită fiecărei părţi de a-şi exprima punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt şi de drept invocate de instanţă din oficiu.

Însă, aspectele menţionate de recurenţi nu fac parte din categoria celor care trebuiau puse în discuţia contradictorie a părţilor, ele nereprezentând chestiuni de drept invocate din oficiu de instanţă, ci argumente ale instanţei folosite în calificarea raporturilor juridice dintre părţi şi a instituţiilor juridice incidente în cauză.

Nu sunt fondate nici criticile formulate de recurenţi cu privire la nelegalitatea deciziei recurate pentru greşita interpretare a condiţiilor şi a efectelor puterii lucrului judecat. În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel a apreciat eronat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia. În opinia recurenţilor, decizia respectivă nu poate avea un astfel de efect întrucât "puterea de lucru judecat impune ca o chestiune litigioasă dezlegată anterior să nu poată fi dezlegată în mod diferit într-un al doilea proces Aceasta presupune ca în discuţie să fie aceeaşi chestiune litigioasă, iar nu o alta, aşa cum se întâmplă în prezenta cauză". Or, arată în continuare recurenţii, prezenta cauză are ca obiect plata unei sume de bani, iar nu pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte reaminteşte că puterea de lucru judecat şi autoritatea de lucru judecat nu sunt noţiuni juridice sinonime. Existenţa unei hotărâri anterioare poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, atunci când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Din perspectiva acestei distincţii, este irelevant în verificarea legalităţii deciziei recurate sub aspectul reţinerea puterii lucrului judecat a Deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia dacă între prezentul litigiu şi cel soluţionat prin decizia menţionată există identitate de obiect. Interesează numai dacă instanţa de apel a avut în vedere dezlegările cuprinse în Decizia nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia asupra unor chestiuni litigioase incidente în prezentul litigiu.

Or, dezlegările cuprinsă în Decizia nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia în sensul că "antecontractul nu a fost revocat prin încheierea mandatului de vânzare din anul 2007", cele prin care, stabilindu-se valabilitatea antecontractului încheiat între părţi, s-a pronunţat o hotărâre care să ţină loc se act autentic de înstrăinare, precum şi acelea prin care s-a tranşat chestiunea motivului care a determinat părţile să încheie procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 se impun, aşa cum în mod corect a stabilit instanţa de apel, cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu. Efectul pe care aceste dezlegări îl produce este acela al obligativităţii aplicării lor în cauza de faţă, în temeiul puterii de lucru judecat al hotărârii care le cuprinde, iar nu al exclusivităţii, pe temeiul autorităţii de lucru judecat al hotărârii, în lipsa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Recurenţii susţin că decizia recurată "nu cuprinde convingerea proprie a judecătorilor, ci doar o parafrază a altor hotărâri judecătoreşti, fără legătură cu prezentul dosar", ceea ce atrage incidenţa de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Verificând legalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurenţi, că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde reproducerea considerentelor unor alte decizii. Faptul că puterea de lucru judecat a unor alte hotărâri a reprezentat unui dintre argumentele avute în vedere de curtea de apel la adoptarea soluţiei la care s-a oprit nu poate atrage modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât timp, instanţa de apel a dezvoltat propriul raţionament în soluţionarea cauzei şi a prezentat argumentele care susţin soluţia adoptată. Modul de redactare a hotărârii respectă dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. şi permite exercitarea controlului de legalitate pe calea recursului, astfel încât, Înalta Curte va respinge critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

2. Recurenţii formulează mai multe criticii legate dezlegările date de instanţa de apel în privinţa caracterului simulat al procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007.

Astfel, recurenţii susţin că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1175 C. civ., în sensul că motivele reţinute de curtea de apel pentru încheierea procurii speciale - celeritatea vânzării, evitarea cheltuielilor - aparţin doar uneia dintre părţi, respectiv mandatarului B., nu şi mandantului A., ceea ce exclude intenţia comună a părţilor de a simula. Or, existenţa unui acord simulatoriu este o condiţie ce ţine de esenţa simulaţiei. În plus, arată recurenţii, instanţa de apel nu a interpretat procura conform intenţiei comune a părţilor, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 977 C. civ.

Deşi recurenţii îşi întemeiază aceste critici pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte le va analiza din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece ceea ce recurenţii critică este interpretarea dispoziţiilor art. 977 C. civ. şi ale art. 1175 C. civ. În cauză, natura juridică a procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007 nu este contestată, ceea ce se contestă este caracterul fictiv al acesteia, reţinut de curtea de apel, şi care, în opinia recurenţilor a fost determinat de interpretarea greşită a dispoziţiilor legale menţionate.

Critica nu este fondată.

Niciuna dintre părţi nu contestă existenţa celor două acte juridice - antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002 şi procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007. Ceea ce contestă recurenţii este caracterul fictiv al procurii, deoarece, în opinia lor, în cauză nu este probat un acord simulatoriu.

Însă, prin Decizia nr. 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curţi s-a stabilit cu putere de lucru judecat că "mandatul special a fost dat reclamantului B. de către vânzătoarea A. în considerarea posibilităţii vânzării unei porţiuni de teren la un preţ foarte bun, în contextul în care aceasta era bolnavă şi greu de transportat" şi că "antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2002 nu a fost înlocuit de o altă convenţie a părţilor în litigiu, de natură a conduce la respingerea acţiunii reclamanţilor", acţiune care avea ca obiect constatarea valabilităţii antecontractului încheiat în anul 2002 şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, ceea ce a constatat instanţa cu putere de lucru judecat prin decizia menţionată a fost tocmai faptul că, prin încheierea procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007, intenţia părţilor nu a fost aceea de a încheia un contact de mandat real, ci de a obţine o vânzare mai rapidă a unei părţi din terenul ce făcea obiectul antecontractului încheiat în anul 2002 şi de a evita dificultăţile pe care le presupunea deplasarea vânzătoarei A.. De altfel, numai acceptând că procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 nu a dat naştere unor noi raporturi juridice între părţi, diferite de cele născute prin încheierea antecontractului de vânzare- cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002, că cele două acte juridice - antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2002 şi procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 - coexistă, instanţele de judecată puteau pronunţa în Dosarul nr. x/2009 hotărârea irevocabilă prin care au constatat valabilitatea antecontractului şi au obligat pe pârâţii D. şi C. (în calitate de moştenitori ai defunctei A.) să predea reclamanţilor B. şi E. act apt de intabulare, în caz contrar hotărârea judecătorească urmând a ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Acordul simulatoriu, înţeles ca acord al părţilor de a încheia un act public ce nu reflectă voinţa lor reală, este astfel dovedit. Cât timp intenţia reală a părţilor la încheierea procurii autentificate sub nr. x din 20 august 2007 nu a fost aceea de a-l mandata pe intimatul B. să o reprezinte pe A., astfel cum rezultă din decizia judecătorească menţionată anterior, procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 este un act juridic fictiv.

Acordul simulatoriu nu poate avea decât semnificaţia unei intenţii comune a părţilor de a deghiza raporturile juridice existente, iar aplicarea art. 977 C. civ. trebuie realizată în contextul stabilirii caracterului fictiv al actului juridic.

3. Cu privire la soluţia adoptată în privinţa cererii principale, recurenţii au formulat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Au susţinut că instanţa nu a analizat pretenţiile deduse judecăţii prin acţiunea introductivă, raportat la motivele de fapt şi de drept expuse în acţiune, deoarece obiectul cererii principale este dreptul de creanţă cu privire la preţ, întemeiat pe dispoziţiile art. 1294 C. civ., art. 1322 C. civ. şi art. 1361 C. civ. raportat la art. 969 C. civ.

Această critică, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmează a fi respinsă. Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns, prin considerentele deciziei recurate, motivelor se apel formulate de reclamanţi cu privire la dezlegările date cererii principale. Aşa cum s-a reţinut în considerente, şi astfel cum rezultă din actele dosarului, instanţa de apel, în respectarea îndrumărilor date de Înalta Curte prin Decizia nr. 2364 din 5 iunie 2018, a încercat lămurirea raporturilor dintre părţi prin administrarea unui probatoriu suplimentar şi, constatând că părţile nu mai doresc administrarea unor noi dovezi, a pronunţat decizia în baza probelor existente.

În temeiul probatoriului administrat, instanţa de apel a concluzionat argumentat că, dat fiind caracterul simulat al procurii şi contextul faptic analizat cu privire la raporturile juridice dintre părţi, intimatul nu datorează recurenţilor plata vreunei sume de bani în executarea obligaţiei de a da socoteală care să îşi aibă izvorul în procura autentificată sub nr. x din 20 august 2007 şi în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007, încheiat în baza ei. Or, plata sumelor de bani respective reprezenta pretenţia dedusă judecăţii prin cererea principală, astfel încât recurenţii nu pot susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra pretenţiilor pe care ei le-au dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a pretenţiilor formulate pe calea cererii principale, recurenţii arată că soluţia la care s-a oprit instanţa de apel este nelegală, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În opinia lor, A., este titularul dreptului de creanţă cu privire la preţ, în virtutea legii şi a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 octombrie 2007. Satisfacerea acestui drept de creanţă cade în sarcina mandatarului care a încasat preţul, în temeiul obligaţiei prevăzute de art. 1541 C. civ.

Nici această critică nu este fondată. Dispoziţiile legale menţionate şi principiile rezultate din executarea unor obligaţii asumate de mandatar sunt aplicabile în ipoteza existenţei unui contract de mandat real, iar nu a unei procuri fictive, aşa cum s-a stabilit în prezentul litigiu. Numai în ipoteza unui contract real, raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de regulile enunţate de recurenţi. Or, în cauză, faptul că instanţa de apel a reţinut caracterul fictiv al procurii - actul juridic care ar fi putut da naştere raporturilor juridice specifice contractului de mandat - împiedică executarea unor obligaţii proprii acestui tip de act juridic.

Înalta Curte constată, de asemenea, că în cuprinsul criticilor privitoare la soluţionarea cererii principale, recurenţii indică şi prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă niciuna dintre susţinerile formulate la acest punct al motivelor de recurs nu permite încadrarea în cazul de modificare a unei hotărâri reglementat de dispoziţiile legale menţionate.

Recurenţii susţin că decizia recurată este nelegală pentru că, pe de o parte, încălcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 443 din 13 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care reţine explicit existenţa a două raporturi juridice, ambele născând obligaţii de plată în sarcina lui B. faţă de A., şi puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 547 din 7 aprilie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, care statuează că cele patru plăţi în sumă de 550.000 RON efectuate de mandatarul B. cu patru ordine de plată succesive nu au fost datorate şi efectuate în baza antecontractului. Pe de altă parte, în opinia recurenţilor, hotărârea recurată reţine în mod greşit puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, deşi această decizie a fost casată prin Decizia nr. 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Critica nu este fondată.

Contrar celor susţinute de recurenţi, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 443 din 13 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu se reţine "existenţa a două raporturi juridice, ambele născând obligaţii de plată în sarcina lui B. faţă de A.". Dimpotrivă, din considerentele deciziei instanţei de recurs, rezultă că tocmai nelămurirea pe deplin a situaţiei de fapt în cauză sub aspectul raporturilor convenţionale dintre părţi a făcut imposibilă exercitarea controlului judiciar pe calea recursului şi a determinat casarea în parte a deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Considerentele nu cuprind o dezlegare asupra existenţei unor raporturi juridice dintre părţi apte să nască obligaţia de plată a sumei de 526.000 RON, dezlegare care să se impună cu putere de lucru judecat, ci instituie pentru instanţa de rejudecare obligaţia de a lămuri situaţia de fapt pe deplin, inclusiv cu privire la izvorul convenţional al unei astfel de plăţi.

În ceea ce priveşte critica prin care recurenţii susţin că în mod nelegal instanţa de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 547 din 7 aprilie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, Înalta Curte constată că prin decizia menţionată, rămasă irevocabilă, urmare a constatării nulităţii recursului declarat de reclamanţii B. şi E., prin Decizia nr. 1799 din 6 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte, nu se statuează că plata sumei de 550.000 RON a fost efectuată de B. în baza obligaţiei ce îi revenea în calitate de mandatar. Ceea ce s-a reţinut în acea decizie este doar că plata nu a fost făcută din eroare şi că atât reclamanţii B. şi E., cât şi pârâta A., au avut convingerea că există o datorie care se stinge prin plata efectuată. Prin urmare, nu există o dezlegare care să se impună cu putere de lucru judecat cu privire la izvorul obligaţiei de plată a sumei menţionate.

Este adevărat că Decizia nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost casată prin decizia nr. 443/13 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă aşa cum în mod expres rezultă din dispozitivul deciziei instanţei de recurs, casarea a fost parţială, limitele rejudecării fiind fixate la cererea de obligare a pârâţilor D. şi C. la plata sumei de 526.200 RON.

Prin urmare, dezlegările cuprinse în Decizia nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia care nu au vizat pretenţiile de restituire a sumei menţionate, inclusiv cele prin care s-a statuat că intenţia părţilor la încheierea procurii a vizat vânzarea mai rapidă a unei părţi a terenului şi evitarea unor taxe suplimentare, iar nu revocarea antecontractului, au intrat în puterea de lucru judecat şi au fost în mod legal avute în vedere de instanţa de apel la pronunţarea deciziei recurate.

4. Cu privire la cererea de intervenţie, recurenţii susţin nelegalitatea deciziei, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., şi pretind că instanţa de apel nu a răspuns punctual criticilor formulate cu privire la neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a acestei cereri.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns criticilor formulate de apelanţi în privinţa cererii de intervenţie, a arătat de ce confirmă hotărârea primei instanţe sub aspectul admisibilităţii acestei cereri, a analizei făcute cu privire la justificarea interesului intervenientei de a participa la soluţionarea prezentului litigiu, şi care izvorăşte din calitatea acesteia de parte în dosarul nr. x/2009, precum şi din legătura dintre obiectele celor două litigii.

Prin urmare, nu se poate susţine că hotărârea recurată nu este motivată sub aspectul analizat, astfel încât recursul nu poate fi admis în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

5. În legătură cu ajutorul public judiciar, recurenţii critică decizia instanţei de apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că soluţia de obligare a succesorilor părţii decedate la restituirea ajutorului public judiciar de care a beneficiat acea parte este lipsită de temei legal.

Nici această critică nu este fondată.

Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 10 din O.U.G. nr. 51/2008 care prevăd că "dreptul la ajutor public judiciar se stinge prin moartea părţii (...)", a principiilor care guvernează transmiterea calităţii procesuale şi care presupun preluarea de către succesori atât a drepturilor cât şi a obligaţiilor părţii care îşi pierde această calitate, precum şi o interpretare corectă a art. 1 coroborat cu art. 4 din acelaşi act normativ din care rezultă că acordarea ajutorului public judiciar reprezintă o formă de asistenţă acordată de stat în considerarea unor situaţii speciale în care se află anumite persoane şi care, pe cale de consecinţă, nu pot profita decât celor care se află în imposibilitatea de a face faţă cheltuielilor unor proces.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenţii D. şi C. la plata sumei de 4.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii B. şi E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi B. şi E.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D. şi C. împotriva Deciziei civile nr. 1038 din 3 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi D. şi C. la plata sumei de 4.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi B. şi E.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2019.

GGC - LM