Objective owner liability for imminent structural collapse of historic properties under Art. 1378 and 603 Civil Code

I.Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti la data de 4 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Primăria municipiului Bucureşti prin primar general şi Administraţia Fondului Imobiliar: obligarea pârâtelor să execute/să asigure de urgenţă consolidarea zidurilor imobilelor situate la adresele din Bucureşti, str. x şi nr. 8 sector 3, cu respectarea normelor legale incidente în materia construcţiilor, având în vedere şi specificul acestei construcţii (monument istoric), întrucât reclamantul se află în imposibilitate de a-şi exercita dreptul de proprietate, respectiv de construire a unui imobil potrivit Autorizaţiilor de construire nr. x din 29 octombrie 2012 şi nr. y din 15 iunie 2015; obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor ocazionate cu realizarea documentelor tehnice (proiecte, schiţe, planuri, etc.) în vederea obţinerii Certificatului de urbanism nr. x din 25 august 2011 şi autorizaţiilor de construire nr. x din 29 octombrie 2012 - y din 15 iunie 2015, precum şi a taxelor aferente obţinerii acestor avize (întrucât au fost realizate inutil neputându-se edifica construcţia ca urmare a celor prezentate la pct. 1); obligarea pârâtelor la plata daunelor-interese ca urmare a imposibilităţii de folosire a imobilului (destinat închirierii de locuinţe şi spaţiu comercial), proprietatea reclamantului, situat în Bucureşti, str. x, sector 3 din perioada 29 octombrie 2012 şi până la definitivarea prezentei cauze; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de igienizare suportate de reclamant din anul 2013 şi până în prezent, prin acumularea de gunoaie produse de persoanele locuind fără drept dar în mod tolerat, în imobilele aflate în proprietatea/administrarea acestora din Bucureşti, strada x şi 8, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 12.04.2016, în etapa regularizării, reclamantul a preţuit capetele 2, 3 şi 4 de cerere la sumele de 4.898 RON, de 353.000 RON şi de 18.846,74 RON.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 148, art. 158, art. 194 C. proc. civ., art. 44 din Constituţie, art. 6, art. 603, art. 1349, art. 1357, art. 1378, art. 1381, art. 1385, art. 1386 C. civ., art. 2, art. 3, art. 23 din O.G. nr. 20/2004, art. 6, art. 7, art. 10, art. 11, art. 36, art. 45, art. 47, art. 50, art. 53 din Legea nr. 422/2001, Protocolul 1 la CEDO, cap. I Anexa la HCGMB nr. 101/2001, modificată prin HCGMB nr. 322/2010, art. 45 alin. (1) lit. b) şi c), art. 50 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, O.G. nr. 77/2001.

Prin Sentinţa nr. 12419 din 27 septembrie 2016 din 27 septembrie 2016, Judecătoria Sector 3 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa nr. 1219 din 20 septembrie 2017, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general, iar în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului Imobiliar a respins petitele 1, 2 şi 3 pentru lipsa calităţii procesuale pasive, iar petitul 4, ca neîntemeiat.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin Decizia nr. 1203/A din 12 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei; a admis, în parte, acţiunea; a obligat pe pârâţi la realizarea lucrărilor de punere în siguranţă a construcţiilor monumente istorice din str. x şi 8; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat pe pârâţi să plătească reclamantului suma de 720 RON, cheltuieli de judecată în fond şi suma de 20 RON cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea de şedinţă din 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis sesizarea din oficiu şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 1203 A/2018 în sensul că: alin. (4) al dispozitivului se va citi corect "Obligă pârâtul Municipiul Bucureşti la realizarea lucrărilor de punere în siguranţă a construcţiilor monumente istorice din str. x şi 8" alin. (6) şi (7) se vor citi corect "Obligă pârâtul Municipiul Bucureşti să plătească reclamantului suma de 720 RON, cheltuieli de judecată în fond. Obligă intimatul-pârât Municipiul Bucureşti să plătească apelantului suma de 20 RON, cheltuieli de judecată în apel".

4. Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale, pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general a declarat recurs, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A criticat decizia prin prisma aplicării greşite a normelor de drept material, respectiv a art. 1378 C. civ.

În acest sens, a arătat că instanţa a realizat o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 602 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 603 C. civ., reţinând în considerentele hotărârii recurate faptul că răspunderea pentru ruina edificiului constituie un corolar al obligaţiei/limitării ce este asociată dreptului de proprietate prin cele două articole menţionate.

Deşi s-a făcut referire la dispoziţiile art. 1378 C. civ. care reglementează răspunderea pentru ruina edificiului, în considerente s-a recunoscut faptul că reclamantul a solicitat, prin primul capăt de cerere, ca pârâţii să fie obligaţi să efectueze lucrările de consolidare a zidurilor imobilelor situate în str. x şi nr. 8. precizând că aceste imobile se învecinează cu imobilul pe care îl deţine în proprietate la nr. 4 pe aceeaşi arteră stradală.

Primul capăt de cerere al reclamantului reprezintă o veritabilă "obligaţie de a face" şi nu o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe art. 1378 C. civ., deşi în motivele de apel ale reclamantului, acest text de lege este evocat în mod distinct, iar în faţa instanţei de fond au fost invocate dispoziţiile art. 6, art. 603, art. 1349, art. 1357, art. 1378, art. 1381, art. 1385, art. 1386 C. civ.

În aceste condiţii, atâta timp cât acest text de lege (art. 1378 C. civ.) este invocat în motivele de apel în mod exclusiv cu privire la primul capăt de cerere, raţionamentul instanţei de fond întemeiat pe art. 1378 C. civ. apare ca fiind unul corect pertinent şi temeinic, fiind evident că există o contradicţie între ce se cere (obiectul pretenţiei deduse judecăţii, respectiv obligaţia de a face) şi temeiul de drept pe care se sprijină această cerere (art. 1387 C. civ.).

Dacă instanţa de apel era investită cu critici de netemeinicie ale reclamantului fundamentate pe art. 1378 din Noul C. civ. ("Legea prevede expres răspunderea proprietarului pentru ruina edificiului ca o răspundere obiectivă"), aceasta avea obligaţia legală şi procedurală de a se pronunţa strict pe aceste critici şi nu de a statua asupra "neobservării coordonatelor pretenţiilor formulate de reclamant şi a finalităţii acţiunii în justiţie pendinte".

Instanţa de apel era obligată să analizeze întrunirea sau neîntrunirea condiţiilor cumulative prevăzute de acest text de lege pentru o corectă interpretare şi aplicare a textului de lege menţionat coroborat cu art. 603 C. civ., adică să se stabilească dacă Municipiul Bucureşti a cauzat sau nu un prejudiciu reclamantului prin ruina imobilelor sau prin desprinderea unor părţi din ele şi dacă aceasta este urmare a lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.

Or, în speţă, nu s-a dovedit că ar fi existat o ruină a edificiilor din str. x şi nr. 8 şi nici a desprinderii unor părţi din cele două imobile, care să fi cauzat reclamantului un prejudiciu, ci, aşa cum corect a stabilit instanţa de fond, "s-a reţinut că lucrările de construire efectuate la imobilul de la nr. 4 au favorizat producerea accidentului tehnic respectiv prăbuşirea totală a imobilelor aflate la nr. 4 şi nr. 6 din str. x".

Ca atare, nu a existat nicio ruină a edificiului şi nicio desprindere a unor părţi din cele două clădiri, reclamantul fiind cel vinovat de afectarea clădirilor învecinate, întrucât pe timpul executării lucrărilor la imobilul nr. 4, clădirile învecinate trebuiau protejate pentru a nu li se afecta rezistenţa şi stabilitatea, fiind în echilibru instabil dar nu în stare de ruină, motiv pentru care, conform autorizaţiei de construire, a fost interzis accesul cu utilaje grele.

5. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 18 aprilie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea din data de 2 octombrie 2019 pronunţată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă Administraţia Fondului Imobiliar a arătat că lasă la aprecierea instanţei încadrarea criticilor deduse judecăţii pe calea recursului şi că în mod corect instanţele anterioare au reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a acestei instituţii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Principala critică formulată în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este acea că, deşi reclamantul a formulat o acţiune în obligaţie de a face, şi-a întemeiat cererea pe principiile răspunderii civile delictuale pentru ruina edificiului, reglementată de art. 1378 C. civ., existând o contradicţie între ceea ce se cere (obiectul pretenţiei deduse judecăţii, respectiv obligaţia de a face) şi temeiul de drept pe care se sprijină această cerere (art. 1387 C. civ.). Desfiinţând soluţia corectă de primă instanţă, instanţa de apel nu ar fi analizat îndeplinirea condiţiilor de exercitare a acestei răspunderi, adică să stabilească dacă Municipiul Bucureşti a cauzat sau nu un prejudiciu reclamantului prin ruina imobilelor sau prin desprinderea unor părţi din ele şi dacă aceasta este urmare a lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie, apreciind greşit că răspunderea pentru ruina edificiului constituie un corolar al obligaţiei/limitării ce este asociată dreptului de proprietate conform art. 603 C. civ.

Înalta Curte reţine că prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul a solicitat, în primul capăt de cerere, obligarea pârâtului, în calitate de proprietar, să consolideze zidurile imobilelor învecinate cu proprietatea sa susţinând că, din cauza stării avansate de degradare, există riscul prăbuşirii acestora, fiind astfel în imposibilitate de a-şi valorifica dreptul de proprietate prin edificarea unei construcţii autorizate. Reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1378 C. civ., susţinând că pârâtului îi revine răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale ce derivă din calitatea sa de proprietar al unui edificiu în ruină. Au fost invocate dispoziţiile art. 603 C. civ. din perspectiva obligaţiilor proprietarului în relaţiile de bună vecinătate, precum şi dispoziţiile O.G. nr. 20/2004 privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcţiilor existente şi ale Legii nr. 422/2001 privind protecţia monumentelor istorice.

Instanţa de fond a respins acţiunea, cu motivarea că, deşi cauza cererii de chemare în judecată indicată de către reclamant este reprezentată de răspunderea civilă delictuală pentru ruina edificiului - art. 1378 C. civ., condiţiile acestei răspunderi nu sunt îndeplinite, respectiv fapta ilicită, vinovăţia pârâtului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciul reclamat-imposibilitatea realizării lucrărilor de construire la imobilul de la nr. 4 şi prăbuşirea clădirii de la nr. 6 deoarece, pe de o parte, prăbuşirea imobilului de la nr. 6 s-a produs în timpul executării de către reclamant a lucrărilor de construcţie la propriul imobil, astfel că în lipsa acestor lucrări ruina edificiului nu s-ar fi produs, iar, pe de altă parte, imobilele aflate la nr. 2 şi nr. 8 nu s-au prăbuşit, neexistând deci ipoteza din textul legal.

Instanţa de apel, infirmând soluţia, a admis acţiunea, apreciind că dispoziţiile art. 1378 C. civ., conform cărora "Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie" reglementează răspunderea proprietarului pentru ruina edificiului. S-a apreciat că acest tip de răspundere are ca scop asigurarea unei protecţii a drepturilor terţilor pentru prejudicii cauzate de construcţii în privinţa cărora respectivii terţi nu pot lua măsuri de punere în siguranţă, întrucât astfel de măsuri sunt, de principiu, în sarcina proprietarului.

A constatat instanţa de apel că răspunderea pentru ruina edificiului constituie un corolar al obligaţiei/limitării ce este asociată dreptului de proprietate prin dispoziţiile art. 602 alin. (1) coroborat cu art. 603 din C. civ., norme care prevăd că "(1) Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat" şi, respectiv "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului." S-a imputat instanţei de fond că nu a observat coordonatele pretenţiilor concret formulate de reclamant şi a finalitatea acţiunii în justiţie pendinte, în condiţiile în care reclamantul nu a solicitat antrenarea răspunderii civile a proprietarului imobilului din str. x pentru prejudiciile produse de prăbuşirea acestui imobil, ci a solicitat ca proprietarul şi administratorul altor imobile (situate la nr. 2 şi nr. 8) să fie obligaţi să efectueze lucrări de consolidare la aceste din urmă imobile, pentru a se crea condiţiile necesare punerii în siguranţă a imobilului pe care îl deţine în proprietate (la nr. 4 pe str. x) şi a) realiza lucrările de construire pentru care i-a fost eliberată autorizaţie de construcţie.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a dat o corectă interpretare textului de lege aplicabil atunci când a fundamentat obligaţiile stabilite în sarcina pârâtului pe dispoziţiile art. 1378 C. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 603 C. civ. care stabilesc, pentru proprietarul unui imobil, sarcini ce ţin de raportul de bună vecinătate.

Astfel, reţine că, în contextul factual dedus judecăţii, pârâtul, în calitate de proprietar al unui imobil aflat pericol iminent de prăbuşire, răspunde pentru încălcarea obligaţiei sale de a securiza respectivul imobil, măsurile preventive de punere în siguranţă ce se impun a fi luate, a căror necesitate de adoptare nu a fost contestată de părţi, urmând a duce la înlăturarea riscului producerii în viitor a unor surpări determinate de lipsa de întreţinere şi starea precară a imobilului.

Prin urmare, angajarea răspunderii se bazează pe elementele obiective ale obligaţiei proprietarului de a securiza imobilul, eliminând riscul unei prăbuşiri intempestive, determinată de echilibrul precar în care se află construcţia abandonată. Răspunderea proprietarului pentru riscul demolării construcţiei este o sarcină a proprietăţii, constituind o răspundere obiectivă, independentă de ideea de culpă, izvorâtă din obligaţia de garanţie şi securitate privind construirea şi întreţinerea unui imobil.

În atare situaţie, nu este imperios necesar pentru activarea răspunderii reglementate de dispoziţiile art. 1378 C. civ., în contextul regimului general al drepturilor şi obligaţiilor unui proprietar diligent, ca imobilul să se fi ruinat efectiv, fiind suficient să se fi dovedit existenţa unei stări de pericol iminent şi a unui risc major de prăbuşire cauzată de lipsa de întreţinere a acestuia, de natură a afecta drepturile şi interesele celorlalţi.

Nu se poate reproşa instanţei de apel că ar fi schimbat temeiul juridic al cauzei în apel. Dimpotrivă, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., calificând juridic faptele deduse judecăţii, a apreciat corect şi în limitele dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. că în sfera de aplicare a textelor de lege invocate în acţiune sunt cuprinse şi aceste obligaţii, a căror încălcare, ce afectează exercitarea normală a dreptului de proprietate asupra imobilului vecin, atrag răspunderea civilă delictuală a proprietarului, prejudiciul cauzat reclamantului constând în imposibilitatea de a-şi valorifica drepturile asupra propriului imobil.

Or, operaţiunea de consolidare efectivă a imobilului constituie o formă de reparaţie în natură a acestui prejudiciu ce ar permite reclamantului să îşi exercite dreptul său de proprietate prin edificarea construcţiei autorizate.

Municipiul Bucureşti a mai susţinut că nu a existat nicio ruină a edificiului şi nicio desprindere a unor părţi din cele două clădiri, reclamantul fiind cel vinovat de afectarea clădirilor, întrucât nu a protejat pe parcursul lucrărilor la imobilul proprietatea sa, cele două clădiri învecinate.

Din acest punct de vedere Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat că intervenţia reclamantului a favorizat ruina edificiilor de la nr. 4 şi 6, nu şi situaţia celor de la numerele 2 şi 8, ce constituie obiect material al acestei acţiuni. Pentru aceste imobile nu a reţinut decât starea de pericol pe care starea lor fizică o generează, fiind într-un echilibru instabil, care se poate deteriora instantaneu şi necontrolat şi care reprezintă un pericol pentru vecinătăţi, precum şi caracterul necesar şi urgent al lucrărilor de punere în siguranţă la imobilele respective, pentru a putea fi permisă reluarea lucrărilor de construcţie la imobilul reclamantului (de la nr. 4, str. x), statuând în sarcina pârâtului, în calitate de proprietar, obligaţia de a asigura clădirile respective.

Or, această statuare asupra situaţiei de fapt cu privire la pericolul generat de starea imobilelor nu poate fi reevaluată în recurs întrucât nu reprezintă o chestiune de legalitate, ci de temeinicie a hotărârii. Plecând de la această premisă, în mod corect instanţa de apel nu a reţinut culpa reclamantului pentru fapta proprie în ceea ce priveşte pericolul de demolare al imobilelor de la nr. 2 şi 8, ci răspunderea pârâtului pentru neîndeplinirea obligaţiei de securizare a acestor imobile aflate în proprietatea sa, împrejurare pe care recurentul nu a combătut-o în recurs.

În consecinţă, faţă de considerentele arătate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul declarat împotriva deciziei şi a încheierii de îndreptare eroare materială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, cu sediul în Bucureşti, Bv. Regina Elisabeta nr. 47, împotriva Deciziei nr. 1203/A din 12 noiembrie 2018 şi a Încheierii de şedinţă din 19 noiembrie 2018 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., cu domiciliul în Bucureşti, str. x, sector 6 şi cu intimata-pârâtă Administraţia Fondului Imobiliar, cu sediul în Bucureşti, Bv. Regina Elisabeta nr. 16.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 6 noiembrie 2019.

GGC - LM