Delictual liability for blocking vehicle access to public parking: exclusion of illicit act by prior res judicata on absence of legitimate interest in public domain

I.Circumstanţele cauzei

1. Obiectul şi valoarea cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia civilă, la 25 februarie 2015, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu SC B. SA, Primarul municipiului Iaşi şi Unitatea Administrativ-Teritorială (UAT) a municipiului Iaşi, obligarea acestora în solidar şi, în subsidiar, a UAT a municipiului Iaşi, la plata sumei totale de 6.464.231,12 RON, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul patrimonial, precum şi a sumei de 4.500.000 RON, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciului nepatrimonial, ambele cauzate prin fapta săvârşită de pârâţi începând cu 8 martie 2013, constând în blocarea accesului auto înspre şi dinspre C. şi a celui dinspre şi înspre parcarea publică, şi a suprimării locurilor de parcare, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 219-224, art. 257, art. 630, art. 1349 şi urm. C. civ., coroborate cu art. 148 - 151, art. 192 şi urm. C. proc. civ.

2. Sentinţa Tribunalului Iaşi

Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 191 din 2 februarie 2017, a admis, în parte, acţiunea, şi i-a obligat pe pârâţi să plătească reclamantei suma de 9.944.185 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând valoarea prejudiciului patrimonial, respingând cererea de obligare a pârâţilor la plata sumei de 4.500.000 RON reprezentând prejudiciu nepatrimonial. De asemenea, i-a obligat pe pârâţi să achite reclamantei suma de 12.330 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă

Prin Decizia nr. 64 din 29 ianuarie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelurile declarate de pârâţii B. SA şi Municipiul Iaşi împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, pe care a schimbat-o în tot. A respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, aflată în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâţii B. SA, Municipiul Iaşi şi, prin extinderea efectelor apelului, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Iaşi. A obligat-o pe intimata SC A. SA, aflată în insolvenţă, să plătească apelanţilor B. SA şi Municipiul Iaşi câte 51.523,42 RON cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta A. SA, prin lichidatorii judiciari D. - Filiala Bucureşti şi F., invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând casarea deciziei atacate, rejudecarea procesului în fond şi admiterea cererii introductive.

În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- în hotărârea sa, instanţa de apel a reţinut motive care nu au legătură cu pricina (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.)

În acest sens, invocând art. 479 alin. (1) C. proc. civ., a precizat că instanţa de apel avea obligaţia de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. A solicitat a se constata însă că instanţa nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt privind săvârşirea faptelor ilicite aflate sub prezumţia puterii de lucru judecat. Instanţa a motivat apelul în sensul admiterii acestuia, reţinând că în Dosarul nr. x/2015 s-a constatat că municipiul, în calitate de administrator al domeniului public, nu poate fi obligat să dispună într-o anumită manieră de bunurile din patrimoniu, respectiv în sensul recunoaşterii dreptului şi interesului recurentei de a beneficia de acces real la o parcare dedicată. În opinia recurentei, argumentul instanţei de apel nu are legătură cu pricina, soluţia de respingere din acest dosar neînlăturând caracterul ilicit al faptelor pârâţilor din perioada 8 martie 2013 - 23 ianuarie 2015, reţinute cu ocazia cercetării judecătoreşti din Dosarul nr. x/2013. De asemenea, acţiunea în contencios administrativ din Dosarul nr. x/2015 a avut ca obiect obligarea autorităţii publice locale la efectuarea operaţiunilor administrative necesare (cu respectarea cerinţelor de transparenţă, publicitate, libera concurenţă şi tratament egal) pentru atribuirea unei suprafeţe de 1.100 mp teren în vederea amenajării unei parcări cu 16 locuri, aşa încât în această procedură de contencios administrativ nu a fost analizată răspunderea patrimonială de drept administrativ reglementată de Legea nr. 554/2004.

Recurenta a criticat, de asemenea, considerentele prin care instanţa de apel a înlăturat puterea doveditoare a expertizei judiciare, conchizând că este lipsită de relevanţă probatorie, întrucât expertul s-a limitat la calculul pierderilor care însă nu pot fi puse în legătură cu faptele pârâţilor.

Potrivit recurentei, procedând în această manieră, curtea de apel a încălcat principiul examinării probelor, care presupune examinarea fiecărei probe în parte şi a tuturor în ansamblul lor. Nu a avut în vedere faptul că măsurile vizând interzicerea accesului rutier înspre şi dinspre cele două unităţi hoteliere, precum şi desfiinţarea parcării publice care le deserveau, s-au constituit în cauze obiective/factori externi care au provocat pierderi financiare şi au contribuit la apariţia stării de insolvenţă, împrejurări reţinute şi în raportul de cauze, dar şi în planul de reorganizare. Mai mult, lipsa locurilor de parcare, a reprezentat un factor care a influenţat negativ valoarea de piaţă a celor două unităţi hoteliere, avut în vedere de evaluatorul desemnat în procedura insolvenţei, care a aplicat o corecţie negativă de 30% la stabilirea preţului de piaţă.

- hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor dreptului material, respectiv cele ale art. 1357 şi 219 din C. civ.

Cu referire la pretinsa nemotivare a hotărârii de primă instanţă, reţinută în considerentele deciziei atacate, recurenta a arătat că nicio prevedere legală nu interzice instanţei să-şi însuşească argumentele reclamantului. Din faptul că tribunalul a preluat unele dintre argumentele părţii pe care le-a considerat pertinente nu se poate deduce că nu a făcut o apreciere proprie a susţinerilor părţilor şi o analiză a probelor administrate.

Aşa fiind, obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, astfel că pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea trebuie să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, iar dezlegarea dată de instanţa de fond problemelor de drept deduse judecăţii este pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

Or, în considerente, instanţa de fond a analizat probele administrate, a stabilit împrejurările de fapt şi a evocat normele substanţiale şi procedurale incidente, pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii, iar faptul că au fost respinse apărările pârâţilor nu înseamnă că hotărârea este nemotivată.

Consideră recurenta că instanţa de apel şi-a infirmat propriul raţionament, atâta timp cât nemotivarea hotărârii obliga instanţa de control judiciar la o soluţie de anulare a sentinţei şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, conform art. 480 alin. (2) C. proc. civ., or, în cauză, curtea de apel a pronunţat o hotărâre de schimbare în tot a sentinţei apelate ceea ce semnifică o recunoaştere a judecării fondului de către prima instanţă.

Cu referire la reţinerea instanţei de apel în sensul că nu s-a indicat dreptul subiectiv pretins încălcat, recurenta arată că prin cererea introductivă a susţinut că demersul său a fost determinat de faptul că pârâţii au încălcat dreptul de proprietate cu corelativul dreptului de a uza de toate atributele derulării unei activităţi legale de turism în regim hotelier, în imobile de mare prestigiu şi cu o largă tradiţie în acest domeniu, constând în dreptul de a presta servicii hoteliere la nivelul clasificărilor existente. A subliniat că i-a fost limitat dreptul de exercitare a activităţii în condiţii de concurenţă loială, cu respectarea principiului nediscriminării şi al tratamentului egal de şanse, cu referire la jurisprudenţa CEDO.

Cu referire la considerentele instanţei de apel, care a reţinut o cauză exoneratoare de răspundere în temeiul dispoziţiilor art. 1353 C. civ., deşi din probatoriul administrat a rezultat întrunirea elementelor cumulative ale răspunderii civile delictuale, susţine recurenta că această concluzie echivalează cu recunoaşterea implicită a săvârşirii unei fapte prejudiciabile. Altfel spus, deşi instanţa de apel a apreciat că faptele nu au caracter ilicit, constatarea faptei prejudiciabile reprezintă în acelaşi timp o acceptare a consecinţelor prejudiciabile, subsumate dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. şi respectiv ale art. 219 şi urmat. C. civ.

Prin prisma art. 14 alin. (1) şi art. 15 C. civ., recurenta a opinat că pârâţii şi-au exercitat abuziv prerogativele conferite de calitatea de persoane juridice de drept public, astfel încât faptele acestora întrunesc caracteristicile unei fapte ilicite şi, în consecinţă, justifică dreptul său de a obţine despăgubiri, astfel că, în mod nelegal s-a făcut aplicarea în cauză dispoziţiilor art. 1353 C. civ.

Cu referire la considerentele instanţei de apel privitoare la neîntrunirea elementelor prevăzute de art. 1357 C. civ., recurenta susţine că sunt nelegale în condiţiile în care, în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale ale pârâţilor pentru faptele prepuşilor lor. De asemenea, decizia instanţei de apel înfrânge principiul răspunderii civile delictuale, care este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, ceea ce presupune acoperirea nu doar a prejudiciului efectiv, dar şi a beneficiului nerealizat de "victima" prejudiciului. Fapta ilicită presupune un comportament ilegal, care încalcă o normă de drept, indiferent de faptul că persoana ştia sau nu că încalcă norma de drept.

Potrivit recurentei, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu aceasta a fost dovedită cu putere de lucru judecat prin considerentele hotărârilor pronunţate în Dosarul nr. x/2013, respectiv prin Sentinţa civilă nr. 6335 din 29 aprilie 2014 şi Decizia nr. 1169 din 18 decembrie 2014.

Cât priveşte prejudiciul produs, prin expertiza judiciară a fost stabilit cuantumul acestuia, dar şi legătura de cauzalitate dintre fapta pârâţilor şi prejudiciul cauzat.

Prin memoriul de recurs, recurenta a mai solicitat şi judecarea cauzei în lipsă, conform art. 411 (1) pct. 2 C. proc. civ.

5. Procedura filtru

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 18.01.2019 şi repartizat aleatoriu Completului filtru nr. 3 (CF3).

A fost întocmit raportul de admisibilitate, comunicat părţilor, pentru a depune puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Intimaţii-pârâţi Municipiul Iaşi, prin Primar şi Primarul municipiului Iaşi, respectiv B. au formulat puncte de vedere la raport, prin care au reiterat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestuia.

Recurenta a formulat punct de vedere la raport prin care a arătat că recursul este admisibil în principiu.

6. Apărări formulate în cauză

Urmare a comunicării motivelor de recurs, intimaţii-pârâţi Municipiul Iaşi, prin Primar şi Primarul municipiului Iaşi, respectiv B. au formulat întâmpinări, înregistrate la 4 martie 2019 şi la 6 martie 2019, în termen legal, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului deoarece acesta nu cuprinde niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute în mod imperativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Au susţinut că prin cererea de recurs, s-a urmărit ca instanţa să procedeze la o reanalizare a situaţiei de fapt şi de drept, invocată atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin apărările formulate în faţa instanţei de apel, ceea ce contravine dispoziţiilor C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea recurată a fost dată în judecarea cererii de apel, efectul devolutiv al apelului neputând fi extins şi în ceea ce priveşte judecarea cererii de recurs.

Pe fondul recursului, au arătat că instanţa de apel, în mod legal şi temeinic, a dat eficienţă argumentelor Municipiului Iaşi referitoare la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Prin considerentele Sentinţei nr. 530/CA/2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, care se bucură de autoritatea de lucru judecat, între părţi s-a tranşat în mod definitiv chestiunea litigioasă privind recunoaşterea dreptului recurentei de a beneficia de acces auto şi acces real efectiv dedicat clienţilor C., pe o suprafaţa de teren pe esplanada Piaţa Unirii din Iaşi şi amenajarea de locuri de parcare, pe o suprafaţa de teren aliată în patrimoniul public al Municipiului Iaşi.

De asemenea, prin Sentinţa civilă nr. 6335/2014, pronunţată de Judecătoria laşi, în Dosarul nr. x/2013, analizată în probatoriul administrat în dosarul de contencios administrativ, s-a tranşat în mod definitiv inexistenţa unui drept sau interes legitim cu privire la care recurenta să fi suferit vreo vătămare. Potrivit intimaţilor-pârâţi, instanţa de control judiciar a luat în considerare argumentele Municipiului Iaşi potrivit cărora instanţa de fond a ignorat cu desăvârşire orice legislaţie în domeniul arhitecturii şi urbanismului şi în domeniul protejării monumentelor istorice, girând în fapt o situaţie de ilegalitate generată prin amenajarea parcării din faţa C. cu încălcarea avizelor Ministerului Culturii şi Planului Urbanistic General, despăgubind persoana juridică care printr-o conduită ilicită a ignorat în totalitate orice normă legală care reglementa regimul juridic al unei zone protejată aflată într-un perimetru de protecţie instituit prin lege.

Intimata-pârâtă B., prin întâmpinarea formulată, a solicitat anularea recursului prin prisma faptului că acesta nu cuprinde niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, a susţinut că instanţa de apel, în mod corect, a constatat că nu s-a săvârşit vreo faptă ilicită, condiţie esenţială în stabilirea şi antrenarea răspunderii civile delictuale, societatea intimată fiind o societate comercială, constituită în temeiul Legii nr. 31/1990, având ca obiect principal de activitate "Activităţi de întreţinere peisagistică", precum şi alte activităţi secundare de prestări servicii.

În acest sens, a învederat că a desfăşurat o activitate în temeiul unei dispoziţii primite de la autoritatea tutelară, neavând calitate de a dispune asupra domeniului public, ci fiind un prestator de servicii care acţionează conform comenzilor scrise de a presta servicii specifice obiectului de activitate.

Din punctul de vedere al intimatei, reclamanta nu a dovedit existenţa legăturii de cauzalitate între activitatea desfăşurată de către societate şi pretinsele prejudicii pe care le-ar fi suferit.

Urmare a comunicării întâmpinărilor, la 11 martie 2019, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi, arătând că cererea îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar motivele se încadrează în cele de casare de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat de reclamantă, Înalta Curte constată că acesta deduce judecăţii critici care sunt nefondate, după cum urmează:

- Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin.(1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, observându-se că pe calea acestora s-a invocat faptul că instanţa de apel avea a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Or, observând considerentele hotărârii de primă instanţă, criticile de apel formulate şi conţinutul deciziei recurate, nu se poate reţine vreun argument pentru a se susţine că instanţa de apel nu şi-ar fi exercitat rolul rău de instanţă de control judiciar, ci, dimpotrivă aceasta a sancţionat în mod corespunzător judecata înfăptuită de către tribunal, în absenţa unei examinări sistematice a condiţiilor răspunderii civile delictuale la cazul concret dedus judecăţii şi cu ignorarea totală a apărărilor pârâţilor, în legătură cu care s-a reţinut o unică propoziţie, respectiv că "Pârâţii au susţinut că nu au creat niciun prejudiciu reclamantei".

De altfel, fără a se circumscrie acestui motiv de recurs (art. 488 alin. (1) pct. 6) ori celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (acolo unde a fost încadrată de recurentă), ci mai degrabă aceluia prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a criticat şi controlul judiciar exercitat de instanţa de apel asupra sentinţei tribunalului, susţinând fie că nicio normă nu interzice instanţei să-şi însuşească argumentele reclamantului, fie că un caz de nemotivare a sentinţei obliga curtea de apel la o soluţie de anulare a acesteia şi la trimiterea cauzei spre rejudecare.

Nici aceste critici nu sunt fondate, modul în care se prezintă hotărârea de primă instanţă nesusţinând în niciun fel poziţia reclamantei. Astfel, nu doar că prima instanţă şi-ar fi însuşit unele din argumentele reclamantului, pe care le-ar fi considerat pertinente, după cum nefondat susţine recurenta, ci aceasta şi-a fundamenta soluţia de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru suma de 9.944.185 RON pe o prezentare generală şi teoretică a răspunderii civile delictuale şi a răspunderii persoanelor juridice în condiţiile art. 219 - 224 C. civ., la care a adăugat o prezentare sintetică a acuzaţiilor aduse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Nici un considerent din cele expuse la filele x sau 9 ale hotărârii tribunalului, subsumate de acesta analizei "actelor şi lucrărilor dosarului", nu relevă raţionamentul logico-juridic al judecătorului care i-a format convingerea asupra temeiniciei acuzaţiilor reclamantei în sensul necesităţii angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor şi, nici măcar, nu relevă o însuşire a acelor argumente ale reclamantei, pe care, eventual, le-ar fi considerat pertinente.

În alte cuvinte, lipseşte hotărârii de primă instanţă o evaluare a cauzei chiar şi de nivelul aceleia la care se referă reclamanta în critica sa, respectiv care să se fi realizat printr-o însuşire a argumentelor/unora din argumentele părţii reclamante considerate pertinente.

Din punct de vedere al normelor de ordin procedural, soluţia controlului judiciar este una legală, astfel cum a argumentat, de altfel, şi instanţa de apel cu trimitere la revederile art. 480 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., deoarece hotărârea de primă instanţă dă o rezolvare pe fond raportului juridic litigios, neconstituind o hotărâre prin care "în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului", în sensul art. 480 pct. 3 C. proc. civ. (de principiu, aceasta fiind situaţia hotărârilor care soluţionează cauza pe excepţii), iar motivarea ei necorespunzătoare, neconformă cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu o plasează în rândul acestora, cât să îngăduie o soluţie de anulare a sentinţei.

Cât priveşte soluţia de anulare, urmată de aceea a trimiterii cauzei primei instanţe pentru rejudecare, se înţelege, în lumina art. 480 alin. (2) C. proc. civ., că este una cu totul excepţională care, spre a fi adoptată, necesită - în afara întrunirii condiţiilor de anulare a sentinţei atacate - şi o solicitare expresă a părţilor în acest sens, împrejurare nemenţionată ca fiind prezentă în cazul dedus judecăţii, pentru a se susţine critica reclamantei în privinţa neadoptării unei atare soluţii.

Ceea ce critică recurenta, subsumat aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ., ca fiind o nelămurire deplină a situaţiei de fapt privind săvârşirea faptelor ilicite aflate sub puterea lucrului judecat sau ca reprezentând argumente fără legătură cu pricina, constituie, în realitate, dezacordul sau nemulţumirea sa faţă de considerentul instanţei de apel care a reţinut puterea de lucru judecat a soluţiei pronunţate în litigiul de contencios administrativ înregistrat sub nr. x/2013, ca element ce demonstrează lipsa caracterului ilicit al faptei pârâţilor în perioada 8 martie 2013 - 23 ianuarie 2015 (ce corespunde perioadei indicate prin cererea de chemare în judecată ca fiind dedusă spre cercetare).

Asupra acestui considerent al instanţei de apel, se va reveni în cadrul analizei destinate celui de-al doilea motiv de recurs invocat, respectiv art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., la acest moment neputându-se reţine - cu referire la temeiul în drept al acestei critici, art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. - că dezlegarea raportului litigios dintre părţi ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2013, care a privit chiar recunoaşterea în contradictoriu cu Municipiul Iaşi a interesului legitim al reclamantei de a beneficia de acces auto şi acces real la o parcare auto dedicată pentru clienţii hotelului (cerere care a fost respinsă în mod definitiv), constituie un argument care nu ar avea legătură cu pricina atât timp cât chiar el dă cheia de rezolvare a actualului conflict de drept ce priveşte angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru suprimarea parcării din faţa hotelului şi blocarea accesului auto către/dinspre aceasta.

Înlăturarea puterii doveditoare a expertizei judiciare de către instanţa de apel, criticată de recurentă sub motivul încălcării principiului examinării probelor, nu constituie o critică ce s-ar putea circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care are în vedere vicii de nelegalitate constând în absenţa motivelor pe care se întemeiază hotărârea (ceea ce nu s-a invocat prin recursul reclamantei) ori în motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei (cazuri în care nu se încadrează critica în discuţie).

- Criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., cu trimitere la normele dreptului material date de art. 1357 şi 219 C. civ., sunt, de asemenea, nefondate.

În mod pertinent a sesizat instanţa de apel că, adresându-se instanţelor cu o acţiune în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, având ca scop repararea consecinţelor prejudiciabile expuse în petitul cererii, reclamanta nu a indicat dreptul subiectiv pretins încălcat care îi fundamentează demersul judiciar. În aceeaşi direcţie, a reţinut că fapta ilicită este aceea potrivnică legii, prin săvârşirea sa încălcându-se un drept subiectiv sau aducându-se atingere unui interes legitim.

Or, recurenta, care a acuzat prin cererea de chemare în judecată grave perturbări aduse activităţii sale hoteliere, urmare a interzicerii accesului auto înspre/dinspre C. şi a desfiinţării parcării publice din faţa acestuia, nu a putut afirma existenţa unui drept subiectiv asupra acestor elementele de capital a căror suprimare ar fi condus, în opinia acesteia, la prejudicierea sa gravă.

Mai mult decât atât, potrivit celor dezlegate în mod definitiv şi cu putere de lucru judecat între părţi în Dosarul nr. x/2013, prin Sentinţa civilă nr. 530/CA din 28 aprilie 2015 a Tribunalului Iaşi, menţinută prin Decizia nr. 219 din 16 februarie 2019 a Curii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, se înţelege că SC A. SA nu poate afirma nici măcar existenţa unui interes legitim de a beneficia de acces auto, real şi efectiv la parcarea dedicată pentru clienţii hotelului în vecinătatea (în faţa) C., de vreme ce solicitarea cu acest conţinut i-a fost respinsă în mod definitiv prin soluţionarea acestui proces.

În argumentarea respingerii acestei cereri, instanţele de contencios administrativ au reţinut, pe de o parte, că s-a dovedit în cauza lor că societatea deţine şi alte căi de acces, parcări subterane şi supraterane de natură să satisfacă nevoile şi exigenţele clientelei sale, iar pe de altă parte, că amplasamentul pretins de reclamantă - esplanada Piaţa Unirii din Iaşi - face parte din proprietatea publică a Municipiului Iaşi de care acesta poate dispune conform interesului public prioritar, în timp ce pretenţia părţii contravine dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică (Decizia nr. 219 din 16 februarie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Instanţele de contencios administrativ au mai stabilit, de asemenea, că refuzul Municipiului Iaşi de a da curs cererii reclamantei în procedura administrativă prealabilă, refuz dat în contextul motivării amenajării esplanadei Piaţa Unirii exclusiv accesului pietonal, nu constituie un exces de putere din partea autorităţii locale, aşa cum nu constituie exces de putere nici modalitatea în care aceasta a înţeles să dispună de terenurile din patrimoniu.

În contextul acestor dezlegări definitive între părţi a fost realizată de instanţa de apel trimiterea la dispoziţiile art. 1353 din C. civ., spre a se indica faptul că nici măcar un exerciţiu abuziv al dreptului din partea autorităţilor pârâte nu ar putea fi reţinut ca fundament al demersului actual al reclamantei, în angajarea răspunderii civile delictuale a acestora, de vreme ce, cu putere obligatorie s-a stabilit între părţi, într-un alt litigiu, dar aflat în legătură de determinare cu cel actual, că modul de organizare şi administrare a domeniului public ce aparţine municipalităţii (care a atras şi consecinţa desfiinţării parcării publice din faţa C. şi a accesului înspre şi dinspre aceasta, ce existau ca situaţie de fapt "în mod tradiţional") nu corespunde unui exerciţiu abuziv al dreptului său.

Aşadar, nu despre reţinerea unei cauze exoneratoare de răspundere este vorba atunci când instanţa de apel evocă dispoziţiile art. 1353 C. civ., după cum eronat susţine recurenta, considerentele deciziei recurate arătând în mod ferm că nu se poate reţine săvârşirea de către pârâţi a uneia sau mai multor fapte ilicite, apte a determina antrenarea răspunderii lor civile delictuale.

Împotriva dezlegărilor hotărârilor judecătoreşti ce au fost pronunţate în Dosarul nr. x/2013 şi care se opun recurentei cu forţă obligatorie, în puterea art. 435 alin. (1) C. proc. civ., ca parte a litigiului soluţionat prin acestea, recurenta nu mai poate reclama, astfel cum o face prin recursul său, un exerciţiu abuziv al prerogativelor conferite de calitatea de persoane juridice de drept public a pârâţilor, în care s-ar concretiza faptele ilicite imputate acestora, în temeiul art. 14 alin. (1) şi art. 15 din C. civ., de vreme ce în litigiul de contencios administrativ purtat între părţi teza excesului de putere a autorităţii publice a fost infirmată expres de instanţele care l-au soluţionat.

Cât priveşte puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiul civil înregistrat sub nr. x/2013 pe rolul Judecătoriei Iaşi, de care recurenta s-a prevalat, susţinând că acestea demonstrează caracterul ilicit al faptelor săvârşite de pârâţi, critică ce se află în legătură cu aceea subsumată eronat de parte motivului de recurs dat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la nelămurirea deplină a situaţiei de fapt privind săvârşirea faptelor ilicite aflate sub puterea lucrului judecat, Înalta Curte le apreciază ca fiind, de asemenea, nefondate.

Se constată, sub acest aspect că, reţinând inexistenţa unei fapte ilicite care să poată fi imputată pârâţilor în legătură cu acţiunile acestora (ce au implicat o reamenajare a esplanadei Piaţa Unirii din Iaşi, pe care au afectat-o exclusiv circulaţiei pietonale, cu consecinţa desfiinţării parcării publice din faţa C. şi a accesului înspre şi dinspre aceasta), instanţa de apel s-a întemeiat pe puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 530/CA din 28 aprilie 2015 a Tribunalului Iaşi şi a Deciziei civile nr. 219/2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, hotărâri pronunţate în Dosarul nr. x/2013, în care a fost respinsă cererea SC A. SA în contradictoriu cu Municipiul Iaşi "de recunoaştere a interesului legitim al reclamantei de a beneficia de acces auto şi acces real efectiv la o parcare dedicată pentru clienţii hotelului".

Procedând astfel, instanţa de apel a apreciat corect că există un raport de determinare între soluţia de respingere a cererii în contencios administrativ şi aprecierea caracterului ilicit al faptelor pârâţilor din perioada reclamată, 8 martie 2013 - 23 ianuarie 2015, în timp ce soluţia din Dosarul nr. x/2013 înregistrat pe rolul Judecătoriei Iaşi a fost considerată nerelevantă dat fiind că, la momentul soluţionării acestei din urmă cauze, nu fusese tranşată chestiunea în materie administrativă.

Înalta Curte apreciază ca fiind corectă dezlegarea instanţei de apel în considerarea obiectelor litigioase ale celor două cauze, reţinându-se că legătura de determinare între soluţia Dosarului nr. x/2013 şi cea a litigiului de faţă este dată tocmai de faptul că în litigiul de contencios administrativ s-a tranşat asupra însuşi eventualului drept subiectiv ori interes legitim afirmat de reclamantă în legătură cu accesul auto şi parcarea publică din faţa C., ambele amenajate pe domeniul public al Municipiului Iaşi. Acest eventual drept subiectiv ori interes legitim dacă ar fi existat, ar fi putut fundamenta o cerere de despăgubiri de natura celei prezente, însă odată infirmate în litigiul de contencios administrativ, se dovedeşte caracterul nefondat al acţiunii în răspundere civilă delictuală a pârâţilor, după cum corect a stabilit curtea de apel.

Spre deosebire de Dosarul nr. x/2013 care a tranşat pe fond raporturile juridice dintre părţi în legătură cu parcarea publică şi accesul auto în perimetrul esplanadei Piaţa Unirii, în cauza înregistrată sub nr. x/2013 pe rolul Judecătoriei Iaşi, instanţele au fost chemate să aprecieze asupra legalităţii măsurilor de aducere la îndeplinire a hotărârii autorităţilor administraţiei publice locale de schimbare a destinaţiei domeniului public din perimetrul esplanadei Piaţa Unirii şi a reamenajării corespunzătoare a acesteia, aşadar asupra unor operaţiuni administrative.

Dezlegarea instanţelor civile care au soluţionat Dosarul nr. x/2013 a fost în sensul declarării nelegalităţii pentru nerespectarea unor cerinţe formale a măsurilor luate de pârâţi (de blocare a accesului spre/dinspre parcarea publică din faţa C. şi de desfiinţare a acesteia), în absenţa avizului poliţiei rutiere şi pe baza hotărârii unei comisii despre care s-a stabilit că nu avea abilitatea legală sau delegată de Consiliul local să ia astfel de măsuri, competenţele sale fiind limitate la analiza necesităţii acestora şi la propunerea de astfel de măsuri.

Nelegalitatea acestor operaţiuni administrative, sancţionată prin Sentinţa civilă nr. 6335 din 29 aprilie 2014 a Judecătoriei Iaşi (rămasă definitivă prin Decizia nr. 1169 din 18 decembrie 2014 a Tribunalului Iaşi) prin obligarea pârâţilor de a ridica jardinierele din beton amplasate perpendicular pe calea de acces în faţa C., indicatorul rutier "Acces interzis" şi panourile de informare "Esplanada pietonală Piaţa Unirii - spaţiu public destinat traficului pietonal ...", nu a influenţat asupra fondului dreptului autorităţilor de a dispune de bunurile proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale, astfel după cum rezultă din judecăţile înfăptuite ulterior în Dosarul nr. x/2013 prin Sentinţa civilă nr. 530/CA din 28 aprilie 2015 şi Decizia nr. 219/2016 (în care s-a tranşat chiar asupra fondului acestui drept) şi nici nu a fost de natură să conducă la recunoaşterea vreunui drept sau interes reclamantei asupra spaţiului domeniu public amenajat anterior ca parcare publică cu acces auto.

Pentru acest motiv este nerelevantă judecata definitivă înfăptuită de instanţele civile în Dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Iaşi care, purtând asupra legalităţii operaţiunilor administrative anterior menţionate, nu are aptitudinea de a influenţa soarta prezentei judecăţi, în opoziţie cu dezlegările definitive ale instanţelor de contencios administrativ din hotărârile pronunţate în Dosarul nr. x/2013, care au tranşat asupra însuşi fondului dreptului asupra domeniului public având destinaţia anterioară de parcare publică cu acces suto.

Întrucât, aşa cum a stabilit instanţa de apel, fapta ilicită este aceea potrivnică legii care are ca rezultat încălcarea unui drept subiectiv ori afectarea unui interes legitim şi cum judecata înfăptuită în Dosarul nr. x/2013 a stabilit definitiv şi obligatoriu între părţi că reclamanta nu are nici drept, dar nici un interes legitim de a obţine atribuirea unui spaţiu determinat din esplanada Piaţa Unirii Iaşi în scopul amenajării unei parcări dedicate pentru clienţii hotelului "cu acces auto real şi efectiv", existenţa unei fapte ilicite atribuite de reclamantă pârâţilor în conţinutul descris în acţiune sau în memoriul de recurs (prin care s-a referit expres şi la abuzul de drept al autorităţilor) nu poate fi reţinută, după cum corect s-a apreciat prin decizia recurată.

Cât priveşte pretinsul prejudiciu, se reţine că, în mod contrar criticii reclamantei, instanţa de apel nu a înlăturat puterea doveditoare a expertizei judiciare, ci a constatat - în puterea sa de observare şi analiză a probelor proprie unei instanţe de fond - că aceasta nu determină un prejudiciu în legătură cu lipsa locurilor de parcare şi interzicerea accesului auto în faţa hotelului, ci calculează pierderea înregistrată de operator care desfăşoară o activitate complexă şi care este influenţată de o multitudine de factori, proba fiind, deci, în mod justificat, considerată ca lipsită de relevanţă în circumstanţele cauzei.

În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

Cât priveşte cererile intimaţilor-pârâţi de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, Înalta Curtea constată că asupra acestora s-a pronunţat deja curtea de apel, recunoscându-le dreptul de a primi cu acest titlu câte 51.523,42 RON (reprezentând taxă judiciară de timbru în apel).

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte SC B. SA cheltuieli de judecată în recurs, în sumă de 420 RON, constând în cheltuieli cu cazarea (280 RON) şi cu transportul (140 RON) reprezentantului său în instanţă, conform dovezilor ataşate la dosarul de recurs, filele x şi 158.

Solicitarea similară formulată de Municipiul Iaşi şi Primarul Municipiului Iaşi va fi respinsă deoarece reprezentantul în instanţă al acestora nu ataşat şi o dovadă a cheltuielilor de transport efectuate, ci doar un tichet de transport cu avionul din cuprinsul căruia nu rezultă costul unei astfel de călătorii.

De bună seamă că, fiind partea căzută în pretenţii în urma prezentei judecăţi de recurs, cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert nu poate fi avută în vedere la soluţionarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. SA, prin lichidatori judiciari D. - Filiala Bucureşti şi F., cu sediul în Iaşi, Piaţa Unirii nr. 1, judeţul Iaşi, împotriva Deciziei nr. 64 din 29 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi SC B. SA, cu sediul în Iaşi, şos. x, judeţul Iaşi, Municipiul Iaşi şi Primarul Municipiului Iaşi, cu sediul în Iaşi, b-dul x, judeţul Iaşi.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 420 RON cheltuieli în favoarea intimatei-pârâte SC B. SA.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în favoarea intimaţilor-pârâţi Municipiul Iaşi, Primarul Municipiul Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 6 noiembrie 2019.

GGC - LM