Abusive land expropriation: requirement for individualization of property in compensation versus compensation by points

Prin contestaţia formulată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 22 aprilie 2005, înregistrată sub nr. x/2005, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, anularea deciziei nr. 2568/22.03.2005 emise de pârât şi obligarea acestuia la restituirea, în natură, a suprafeţei de teren de 8,56 ha (lot x, parcela x) situat în municipiul Constanţa.

Prin Sentinţa nr. 737 din 29 mai 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca nefondată, contestaţia reclamanţilor.

S-a apreciat că decizia contestată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reţinându-se, în esenţă, că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului şi nici a faptului că preluarea acestuia s-a făcut de la autoarea reclamanţilor, K..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C. (continuat de moştenitorii L., M., N.), D., E., F., G., H., I., J., precum şi reclamantul A., înregistrat sub nr. x/2005, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

Pe parcursul procesului, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport de prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, susţinând că această lege nu este incidentă în cauza de faţă, întrucât, din înscrisurile depuse rezultă că, la data preluării terenului de către Ministerul Apărării Naţionale, prin HCM nr. 855/1953, imobilul avea regim extravilan şi destinaţie de teren agricol, fiind preluat de stat anterior, în baza Legii reformei agrare nr. 187/1945. În consecinţă, apelanţii trebuiau să urmeze procedura Legii nr. 18/1991, iar nu pe cea a Legii nr. 10/2001. Această excepţie a fost unită cu fondul cauzei, prin încheierea de şedinţă din 12 martie 2008.

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ la 7 iunie 2005, sub nr. x/2005 (nr. nou 11098/3/2005), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, anularea Deciziei A 2568 din 22 martie 2005 emise de pârât şi restituirea, în natură, a terenului în suprafaţă de 8,56 ha (parcela x, lot 29) situat în municipiul Constanţa, de pe urma autoarei sale, O..

Prin încheierea de şedinţă din 17 iunie 2008 pronunţată în dosarul menţionat, s-a admis excepţia de litispendenţă invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, fiind dispusă trimiterea respectivului dosar de primă instanţă la dosarul de apel curent.

S-a reţinut, în baza art. 163 C. proc. civ., că, între cele două cauze, există identitate de părţi şi obiect, acesta fiind reprezentat de contestaţia împotriva aceleiaşi decizii emise de pârât. Soluţia a rămas irevocabilă prin respingerea, ca inadmisibil, a recursului contestatorului A., conform Deciziei nr. 464 R din 11 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

În dosarul de apel nr. x/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la termenul din 8 iunie 2011, în baza art. 2931 C. proc. civ., au formulat apel incident P., Q., R., S., T. şi U. (moştenitori ai defunctului intimat V.), solicitând schimbarea, în totalitate, a sentinţei apelate, în sensul admiterii contestaţiei, anulării Deciziei nr. 2568 din 22 martie 2005 emise de Ministerul Apărării Naţionale şi restituirii, în natură, a terenului în litigiu; în subsidiar, au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imposibilităţii restituirii în natură. Cererea de aderare la apel a fost considerată admisibilă conform art. *2931 C. proc. civ., prin încheierea de şedinţă de la acelaşi termen.

Prin Decizia nr. 424 A din 29 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi.

S-a apreciat că toate susţinerile şi dovezile administrate converg către concluzia că terenul notificat de contestatori în procedura Legii nr. 10/2001, indiferent de aflarea în intravilan sau extravilan, avea, la data preluării de către stat, regimul juridic al unui teren agricol (ce includea şi terenurile arabile), iar această categorie atrage regimul de reconstituire prescris de art. 39 din Legea nr. 18/1991 - "Persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum şi al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moştenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi, în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9."

În concluzie, este corectă susţinerea pârâtului că destinaţia suprafeţei de teren notificat, de teren agricol, la momentul preluării înlătură incidenţa Legii nr. 10/2001, conform art. 8, atrăgând inadmisibilitatea acţiunii.

Recursul declarat de reclamanţii L., M., N., D., I., J., H., F., G. şi E., W., P., U., T., S., R., Q., respectiv A. împotriva acestei decizii, a fost admis prin Decizia nr. 172 din 28 ianuarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti.

S-a reţinut, în esenţă, că acţiunea cu care a fost sesizată instanţa este o contestaţie formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aspect necontestat în cauză, legea neprevăzând condiţii speciale de exercitare. De altfel, instanţa anterioară nici nu s-a preocupat să precizeze, în concret, neregularitatea procedurală şi/sau condiţia specială de exercitare a acţiunii constatată ca fiind neîndeplinită în cauză, cu atât mai mult cu cât circumstanţele cauzei pendinte - contestaţie formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - reclamau cu necesitate şi o astfel de abordare (acţiunea dedusă judecăţii neintrând în categoria acţiunilor clasice, de drept comun).

În aceste condiţii, s-a susţinut, corect, că instanţa de apel a calificat, în mod greşit, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca excepţie procesuală de ordine publică, ce ar împiedica soluţionarea fondului contestaţiei deduse judecaţii, respectiv că aceasta ar putea fi invocată direct în apel.

Prin invocarea excepţiei inadmisibilităţii, s-au antamat aspecte legate de temeinicia, în fapt şi în drept, a notificării, veritabile apărări de fond ce n-au fost invocate şi dezbătute în faţa primei instanţe şi nici printr-o cerere de apel formulată în condiţii legale, respectiv prin întâmpinare.

Prin Decizia nr. 231 A din 13 martie 2017 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins apelurile declarate împotriva încheierii de şedinţă din 15 mai 2006, a admis apelurile declarate de apelanţii reclamanţi împotriva Sentinţei nr. 737 din 29 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis, în parte, contestaţia, a anulat Decizia nr. 2568 din 22 martie 2005 emisă de Ministerul Apărării Naţionale, l-a obligat pe intimat să emită dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, în favoarea contestatorilor, pentru terenul în suprafaţă de 85.600 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert X..

Referitor la Încheierea din 15 mai 2006, s-a constatat că, deşi apelul împotriva acestei încheieri a fost respins, decizia pronunţată în apel cu privire la încheiere nu a fost recurată de niciuna dintre părţi. Aşa fiind, soluţia adoptată în primul apel, cu privire la încheierea de îndreptare a erorii materiale, a intrat în puterea de lucru judecat.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că prin Notificarea nr. x din 9 noiembrie 2001, contestatorii au solicitat restituirea, în natură, a imobilului teren în suprafaţă totală de circa 8,56 ha, ce era inclus în parcela iniţială denumită nr. 1 din lotul x, ce a fost proprietatea O., situat, în prezent, în intravilanul municipiului Constanţa.

Prin Decizia nr. 2568 din 22 martie 2005, ce face obiectul prezentei contestaţii, notificarea a fost respinsă cu motivarea că, din conţinutul HCM nr. 865/1953, rezultă că terenul a fost preluat de la alte persoane decât autoarea notificatorilor.

În cauză, a fost făcută dovada tuturor condiţiilor necesare pentru admiterea contestaţiei, atât cu privire la împrejurarea că terenul intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu privire la calitatea de persoane îndreptăţite a contestatorilor, cât şi cu privire la dovada preluării abuzive a terenului de către stat.

Referitor la calitatea de persoane îndreptăţite, instanţa de apel a reţinut că titularii notificării, şi, ulterior, moştenitorii acestora, sunt moştenitorii fostului proprietar O., decedată în anul 1949, acestora fiindu-le aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

La momentul trecerii în proprietatea statului, terenul era proprietatea O..

Terenul în suprafaţă de aproximativ 100 ha a aparţinut, iniţial, lui Y., astfel cum rezultă din extrasul din "inventarul de situaţiunea terenurilor recunoscute, cum şi de cele vândute de stat şi parcelate între anii 1884-1894", unde Y., decedat, figura cu suprafaţa de 100 ha, teren cultură, iar deţinător figura Z..

Prin Sentinţa nr. 1168 din 31 decembrie 1923 s-a dispus ieşirea din indiviziune de pe urma defunctei Z. (decedată la 4 noiembrie 1920), în masa succesorală fiind menţionat terenul de aproximativ 100 ha, situat pe raza cătunului Laz Mahale, judeţul Constanţa. S-a recunoscut lui Y., O. şi K., dreptul la câte 1/3 din averea arătată în masa succesorală.

Prin raportul de expertiză întocmit în baza Sentinţei nr. 1168/1923 a fost identificat terenul de 100 ha, propunându-se lotizarea acestuia în trei loturi.

Prin procesul-verbal din 7 noiembrie 1924, s-a atribuit O. lotul I, menţionat în raportul de expertiză, în suprafaţă de 321.299,4 mp.

Procesul-verbal de ieşire din indiviziune a fost omologat prin Sentinţa nr. x din 14 aprilie 1925 a Tribunalului Ilfov.

Despre terenul parcela x-lot x se face vorbire în cuprinsul procesului-verbal din 20 aprilie 1937, prin care K. predă Ministerului Apărării Naţionale o suprafaţă de teren de 17.800 mp din parcela x lot 29. Se menţionează că terenul predat se mărgineşte la nord cu parcela x din lotul x, proprietatea d-nei O.

O., ulterior divorţată, a decedat la 17 aprilie 1949, astfel cum rezultă din Certificatul de calitate de moştenitor nr. 90 din 15 mai 2002, unica moştenitoare a acesteia fiind K., în calitate de soră.

Rezultă, aşadar, că, prin retransmitere, moştenitorii K. au dobândit, pe cale succesorală, şi drepturile regăsite în moştenirea O.

Potrivit Certificatului de moştenitor nr. x din 5 septembrie 1967, AA., BB., CC., C. sunt moştenitorii defunctei K., în calitate de fii şi fiice.

BB. a decedat la 28 februarie 1988, lăsând, ca moştenitor, pe fiul său, CC., conform certificatului de moştenitor nr. x din 19 august 1988.

AA. a decedat la 13 iulie 2000, lăsând, ca moştenitori, pe D., E., F., G., nepoţi de fiu predecedat - DD., decedat la 3 ianuarie 1994, H., I. şi J. - nepoţi de fiu predecedat - EE., decedat la 8 februarie 1997, conform certificatului de moştenitor nr. x din 14 februarie 2001 eliberat de BNP FF..

C. a decedat la 6 septembrie 2007, lăsând, ca moştenitori, pe fiii săi, L., M. şi N., conform Certificatului de moştenitor nr. x din 10 septembrie 2007 eliberat de BNP "GG." din Bucureşti.

CC. a decedat la 19 februarie 2008, lăsând, ca moştenitori, conform Certificatului de moştenitor nr. x din 26 iunie 2009 eliberat de BNP "HH." din Bucureşti, pe P., W., Q. şi V..

Potrivit Certificatului de moştenitor nr. x din 30 august 2010 eliberat de BNP "II." din Bucureşti, de pe urma defunctului V., decedat la 27 februarie 2010, au rămas, ca moştenitori, U., T., S., R., P. şi Q..

În cursul soluţionării prezentei cauze, la 24 martie 2016, a decedat şi D., în urma dezbaterii succesiunii acestuia fiind emis Certificatul de moştenitor nr. x din 2 august 2016 de BNP Asociaţi "JJ.", potrivit cu care moştenitorii acestuia sunt KK., LL., MM..

În ceea ce priveşte trecerea terenului în proprietatea statului, reclamanţii susţin că aceasta s-a realizat de la autoarea lor, O., în baza Legii nr. 187/1945 ce reglementa reforma agrară, pe când Ministerul Apărării Naţionale susţine că a fost preluat de la alte persoane, prin HCM nr. 865/1953, întrucât autoarea reclamanţilor nu mai era proprietară, aceasta fiind autorizată să vândă terenul dotal parcelat în loturi de casă în suprafaţă de 327.312 mp, diferenţa de 17.573 mp din totalul de 344.885 mp, ce reprezenta lotul II, fiind expropriată pentru cauză de utilitate publică de către Ministerul Apărării Naţionale.

Instanţa de apel a constatat că autorizaţia de vânzare la care face trimitere intimatul, prin apărările invocate în faţa primei instanţe, nu vizează parcela x din lotul x (atribuit O. prin partajul din anul 1924), ci parcela x din lotul x, ce a fost atribuită NN. în anul 1924, şi care nu face obiectul prezentului litigiu (parcela x a făcut obiectul litigiului finalizat prin Sentinţa civilă nr. 1915/2012), în condiţiile în care, în anul 1937, O. era în viaţă, aceasta decedând în anul 1949. Pe de altă parte, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că O. sau, ulterior, moştenitoarea acesteia, K., ar fi înstrăinat parcele din acest teren. La dosar, nu au fost depuse astfel de contracte de transmitere a proprietăţii, obligaţia de dovadă a unei asemenea împrejurări revenind Ministerului Apărării Naţionale, care a făcut această afirmaţie.

Preluarea terenului ce face obiectul notificării se încadrează în ipoteza art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, "prin imobile preluate abuziv" se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.

Din extrasele din "tabel cu suprafeţele terenurilor agricole expropriate conform Legii de reformă agrară nr. 187/1945, situate pe raza Municipiului Constanţa", instanţa de apel a reţinut că terenul în cauză, ce a aparţinut O., a fost preluat de stat în baza Legii nr. 187/1945, iar, din acest teren, s-a atribuit Sindicatelor şi Unităţilor Militare din municipiul Constanţa suprafaţa de 4 ha, iar, ulterior, încă 15 ha, categoria terenului fiind menţionată ca fiind "arabil".

Potrivit Certificatului nr. x din 10 iunie 1932, terenul proprietatea OO. a fost înglobat în raza municipiului Constanţa din anul 1927, fiind, la acel moment, un teren intravilan.

Instanţa de apel a constatat că preluarea terenului de către stat, în temeiul Legii nr. 187/1945, s-a realizat cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, deoarece, faţă de criteriile prevăzute de art. 3 din această lege, terenul nu se încadra în niciuna dintre ipotezele în care preluarea ar fi fost posibilă.

Cât priveşte susţinerile intimatului, în sensul că actul de preluare în proprietatea statului este reprezentat de HCM nr. 856/1953, acestea sunt neîntemeiate. Conform celor arătate anterior, O. a pierdut proprietatea terenului în baza Legii nr. 187/1945, situaţie în care coroborarea înscrisurilor din dosar poate conduce la concluzia că, din terenul astfel preluat, au fost împroprietărite alte persoane fizice, astfel cum acestea sunt enumerate în anexa procesului-verbal încheiat în anul 1952, pentru ca, ulterior, prin H.C.M. nr. 856/1953, statul să realizeze o a doua trecere, în proprietatea sa, a aceluiaşi teren.

În aceste condiţii, se impune concluzia că preluarea terenului de către stat se încadrează în ipoteza art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, contestatorii având, astfel, calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.

În ceea ce priveşte forma măsurilor reparatorii, instanţa de apel a constatat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Terenul ce face obiectul notificării se încadrează în ipoteza art. 10 alin. (1) şi (2), contestatorii fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, deoarece, pe acest teren, s-au edificat construcţii anterior anului 1990, aceste construcţii sunt necesare unităţii deţinătoare, ele fiind, toate, parte a unităţii militare UM X Constanţa.

În acest sens sunt concluziile raportului de expertiză întocmit de expert X., potrivit cu care, pe teren, se regăsesc amenajări ce deservesc desfăşurarea activităţilor din unitatea militară, conducte de alimentare cu apă, conducte de termoficare suspendate, posturi trafo, spaţii verzi amenajate, platforme betonate, alei de acces şi trotuare, stâlpi de curent electric.

Având în vedere destinaţia actuală a terenului, de unitate militară, instanţa de apel a constatat că nu poate fi primită solicitarea contestatorilor, de restituire, în parte, a suprafeţelor de teren libere sau a părţilor de teren pe care se află construcţii ce par a fi neutilizate, în condiţiile în care unitatea militară îşi desfăşoară şi în prezent activitatea specifică în aceste spaţii.

Cât priveşte împrejurarea că parte din aceste construcţii ar fi fost edificate fără autorizaţie de construire, fapt ce ar permite restituirea, în natură, a terenului, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru a fi posibilă restituirea, în natură, a unui teren pe care este edificată o construcţie fără autorizaţie, este necesar ca acea construcţie să fi fost edificată ulterior anului 1990. Or, în cauză, astfel cum rezultă din raportul de expertiză construcţii întocmit de expert PP., marea majoritate a construcţiilor a fost edificată anterior anului 1990.

Construcţiile realizate ulterior anului 1990 sunt cele aflate la poziţiile 14 - 17 tabel, ce reprezintă un lăcaş de cult ortodox, edificat în anul 1999, poziţiile 3 şi 4, edificate în anul 2001, reprezentând pavilion B 3 - pilon metalic cu H de 36 m - suport antene radiocomunicaţii şi pavilion B4 - adăpost grup electrogen, precum şi poziţia 43 - reţea electrică aeriană. Cu privire la aceste construcţii, intimatul nu a depus autorizaţiile de construire în baza cărora s-au realizat.

Având în vedere această situaţie de fapt coroborat cu ponderea scăzută a construcţiilor edificate după anul 1990 fără autorizaţie de construire, instanţa de apel a constatat că terenul nu poate fi restituit în natură, contestatorii fiind îndreptăţiţi la măsuri compensatorii sub formă de puncte, în temeiul Legii nr. 165/2013.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., W., P., U., T., S., R., Q., L., M., N., I., J., H., F., G., E., KK., LL., MM. şi pârâtul Ministerul Apărării Naţionale.

Prin Decizia nr. 1271 din 21 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamanţilor, a casat, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor reclamanţilor declarate împotriva Sentinţei nr. 737 din 29 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la aceeaşi curte de apel; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei, în ceea ce priveşte apelurile declarate împotriva încheierii de şedinţă din 15 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva aceleiaşi decizii.

Referitor la recursul pârâtului, s-a apreciat că acesta este nefondat, reţinându-se calitatea de proprietar a autoarei reclamanţilor, precum şi preluarea fără titlu a imobilului în cauză.

S-a reţinut că eventuala răspundere pentru două preluări abuzive aparţine statului, iar consecinţele dublei preluări nu se pot repercuta în sens negativ în patrimoniul primului deposedat de bun, respectiv autoarea reclamanţilor.

Astfel, problema eventualelor persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul legilor fondului funciar, respectiv persoanele de la care terenul a fost preluat prin HCM nr. 855/1953, nu face obiectul litigiului de faţă, existenţa lor neputând produce consecinţe cât priveşte dreptul moştenitorilor primei persoane deposedate de bun la reparaţie.

S-a mai reţinut că sunt neîntemeiate şi susţinerile privind nemotivarea problemei legate de inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în cauza de faţă, în raport de art. 8 din actul normativ.

Se arată că această chestiune nu a fost calificată ca o excepţie de fond, ci o apărare de fond, instanţa de recurs considerând că instanţa de apel şi-a depăşit limitele investirii judecând această chestiune. Totodată, instanţa de casare a considerat că o astfel de apărare de fond nici nu ar fi putut fi susţinută cu succes faţă de hotărârea irevocabilă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în anul 2014, şi faţă de atitudinea pârâtului care a restituit o altă parcelă ocupată de aceeaşi unitate militară, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că problema aplicării Legii nr. 10/2001 în prezenta cauză nu mai poate forma obiect de dezbatere, în primul rând pentru considerente de ordin procedural, iar în subsidiar, pentru că această instanţă a reţinut incidenţa legii speciale menţionate.

Referitor la recursul reclamanţilor, s-a reţinut că acesta este fondat, iar chestiunea supusă dezbaterii de către părţi vizează un singur aspect şi anume forma de reparaţie cuvenită reclamanţilor, aceştia solicitând ca pârâtul să fie obligat să emită o decizie cu propunere de acordare a măsurii compensatorii cu bunuri oferite în echivalent, fie o compensare prin puncte.

Instanţa de apel trebuia să efectueze verificări din perspectiva ambelor forme de reparaţie prevăzute de Legea nr. 165/2013, iar nu să se limiteze la obligarea pârâtului la emiterea unei decizii cu propunere de acordare a măsurii compensatorii prin puncte.

Necercetarea existenţei unor bunuri care să poată fi atribuite în compensare conduce la concluzia unei verificări incomplete a cauzei, din perspectiva formei de reparaţie cuvenite reclamanţilor.

S-a reţinut, totodată, că nu se poate da curs solicitării reclamanţilor de a se dispune obligarea pârâtului de a emite decizie cu propunere de acordare de măsuri compensatorii fie prin puncte, fie prin bunuri, întrucât, în acest ultim caz, bunurile pentru care se face propunerea de compensare trebuie să fie individualizate, decizia neputând cuprinde o măsură de compensare generică. Or, cum s-a arătat deja, identificarea unor asemenea bunuri presupune verificări de fapt, ce nu pot fi făcute în cadrul recursului.

Prin Decizia nr. 998/A din 14 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelurile reclamanţilor împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte, contestaţia, a anulat Decizia nr. 2568 din 22 martie 2005 emisă de Ministerul Apărării Naţionale şi a obligat intimatul să emită dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, în favoarea contestatorilor, pentru terenul în suprafaţă de 85.600 mp, astfel cum acesta a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de dl. expert X.

Prin Încheierea de şedinţă din 27 septembrie 2018, instanţa de apel, în urma dezbaterilor asupra probei cu expertiză tehnică judiciară având ca scop soluţia de restituire în natură a terenului preluat, a analizat limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare, apreciind, raportat şi la limitele învestirii instanţei de recurs prin motivele de recurs formulate, că rejudecarea în apel priveşte numai verificarea modalităţii stabilirii despăgubirilor prin echivalent, respectiv dacă se pot acorda bunuri în compensare.

S-a avut în vedere că prin motivele de recurs formulate recurenţii-reclamanţi nu au adus critici cât priveşte imposibilitatea restituirii în natură, solicitând în mod expres emiterea unei hotărâri cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii fie în echivalent, fie sub formă de puncte.

Astfel fiind, raportat la limitele învestirii sale, instanţa de recurs nu a analizat şi posibilitatea restituirii în natură a imobilului, ci a făcut referire în mod expres la măsurile compensatorii, fie prin puncte, fie prin bunuri.

De asemenea, s-a subliniat de către instanţa de rejudecare că problema calităţii de persoane îndreptăţite a contestatorilor, dovedirea dreptului de proprietate şi preluarea abuzivă a imobilului sunt chestiuni care au fost lămurite definitiv, astfel cum rezultă în decizia de casare, acestea nemaifăcând obiectul analizei în rejudecare.

Cât priveşte poziţia tuturor apelanţilor reclamanţi (exprimată în şedinţa publică din 7 iunie 2019, când au avut loc dezbaterile pe fond, în sensul că nu sunt de acord cu pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună compensarea cu anumite bunuri individualizate, menţionate în lista comunicată instanţei, cuprinzând bunurile disponibile ale unităţii deţinătoare, ci solicită pronunţarea unei soluţii prin care să se dispună în mod generic compensarea, fie prin bunuri fie prin puncte, instanţa de apel a reţinut că aceasta este în contradicţie cu cele statuate cu putere obligatorie în cuprinsul deciziei de casare, unde se menţionează în mod expres că nu se poate da curs solicitării reclamanţilor de a se dispune obligarea pârâtului de a emite decizie cu propunere de acordare de măsuri compensatorii fie prin puncte, fie prin bunuri, în acest ultim caz, bunurile pentru care se face propunerea de compensare trebuind să fie individualizate, decizia neputând cuprinde o măsură de compensare generică.

Instanţa de recurs a dispus casarea hotărârii pronunţate în apel tocmai în vederea administrării de probatorii suplimentare cât priveşte identificarea unor bunuri ce ar putea fi acordate în compensare, verificări care au fost efectuate de instanţa de rejudecare.

Apelanţii personal au solicitat instanţei să nu mai revină cu o nouă adresă către intimată, în vederea lămuririi situaţiei bunurilor în compensare, arătând că este o procedură greoaie, iar această problemă a individualizării bunului urmează a fi rezolvată la momentul executării hotărârii .

Cât priveşte măsura atribuirii în compensare totală sau parţială a unor alte bunuri în schimbul imobilului preluat de stat şi imposibil de restituit în natură, instanţa de apel a reţinut că, deşi o astfel de măsură compensatorie are prioritate faţă de compensarea prin puncte, este totodată obligatoriu, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să existe şi acordul persoanei îndreptăţite, ipoteză care în cauză nu este îndeplinită.

Astfel, deşi în rejudecarea apelului s-au administrat probatorii în vederea identificării bunurilor aparţinând intimatei M.Ap. N. ce ar putea fi atribuite în compensare către contestatori, aceştia au precizat în mod expres că niciunul dintre bunurile prezentate nu întruneşte criteriile necesare pentru a putea fi acordat în compensaţie, menţionând totodată apelanţii că nu mai doresc a se insista în administrarea de probatorii suplimentare pe acest aspect, solicitând pronunţarea unei soluţii prin care să se dispună acordarea de măsuri compensatorii, fără ca bunul să fie individualizat.

Or, o astfel de măsură este contrară atât dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, cât şi celor reţinute cu putere obligatorie în cuprinsul deciziei de casare, instanţa de apel reţinând că este absolut necesar ca într-o hotărâre prin care se acordă bunuri în compensare, acestea să fie identificate şi evaluate, pentru a se putea stabili în ce măsură poate opera compensarea în raport şi de valoarea bunului preluat de către stat. Totodată, o astfel de hotărâre prin care se acordă bunuri în compensare, constituie titlu de proprietate al persoanei îndreptăţite privind bunul acordat, astfel încât şi din acest punct de vedere este imperios necesară individualizarea bunului ce ar putea fi acordat.

Cum apelanţii-contestatori nu au fost de acord cu niciuna dintre variantele propuse de intimata M.Ap. N. privind bunuri ce ar putea fi acordate în compensare, iar instanţa nu poate pronunţa o hotărâre prin care să dispună acordarea de bunuri în compensare, fără ca acestea să fie individualizate, pentru considerentele mai sus arătate, instanţa de apel a constatat că măsura reparatorie care se impune a fi acordată în cauză reclamanţilor, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, este aceea a compensării prin puncte, măsură ce urmează a fi aplicată în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a bunului, situaţie ce a fost constatată prin Decizia nr. 231A/2017 şi care nu a fost contestată prin motivele de recurs.

Numărul de puncte ce va fi acordat urmează a fi stabilit conform dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii A., P., U., T., S., R., Q., QQ., RR., M., N., L., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., KK., LL., MM., E., F., G., EEE., EE., J., L., M., N., învederând următoarele aspecte:

- Decizia recurată încalcă prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013, care dau prioritate acordării de bunuri în echivalent faţă de acordarea de puncte, pentru că, permiţând intimatului să se comporte cu rea-credinţă, obligă reclamanţii la acceptarea acordării de puncte;

- Decizia recurată încalcă prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 şi nu ia în considerare atitudinea intimatului, care a oferit informaţii incomplete asupra situaţiei juridice a bunurilor oferite în compensare şi a tergiversat soluţionarea cauzei prin depunerea înscrisurilor cu privire bunurile oferite imediat înaintea termenelor de judecată, generând amânarea cauzei;

- Instanţa de apel a motivat imposibilitatea acordării măsurilor compensatorii raportat la dezlegările date prin Decizia nr. 1271 din 21 septembrie 2017 a Înaltei Curţi care, deşi obligatorie în cauză, vizează o situaţie tipică normală, în care pârâtul îşi exercită drepturile cu bună-credinţă, ceea ce nu este specific prezentului litigiu, în care intimatul nu cooperează în soluţionarea cauzei. În atare situaţie, având în vedere atitudinea de rea-credinţă a intimatului, instanţa de apel putea să pronunţe o soluţie diferită de cea prevăzută prin Decizia nr. 1271/2017, asigurând astfel respectarea prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 care prioritizează acordarea de bunuri în compensare faţă de acordarea de puncte.

- Prin aplicarea dezlegărilor deciziei de casare menţionate, fără a le adapta la atitudinea pârâtului, reclamanţii au doar o posibilitate iluzorie de a primi bunuri în compensare, ceea ce încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013;

- Întrucât instanţa de apel s-a confruntat cu o situaţie nouă, neavută în vedere de Înalta Curte în pronunţarea Deciziei nr. 1271/2017, aceasta putea şi trebuia să deroge de la dezlegările instanţei de recurs şi să pronunţe o hotărâre de obligare a intimatului la acordarea de măsuri în compensare, fără a le individualiza în această fază a procesului, o astfel de măsură fiind în acord cu prevederile legilor de reparaţie incidente cauzei.

În argumentarea punctului lor de vedere, recurenţii au evocat dispoziţiile art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 şi ale art. 1 alin. (2) al Legii nr. 165/2013, precizând că măsurile de compensare prin echivalent sunt definite de lege ca incluzând compensarea prin bunuri şi compensarea prin puncte, astfel că este posibilă executarea unei hotărâri în conţinutul solicitat de ei deoarece părţile au libertatea de a stabili în concret cum se va face executarea.

Precizează că o situaţie similară a avut loc în Dosarul nr. x/2005, în care M.Ap. N. a fost obligat la acordarea de măsuri compensatorii. Pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii pronunţate în acest dosar, Decizia nr. 1555R din 22 octombrie 2014, se poartă negocieri cu Direcţia Domenii, iar reclamanţii au aici posibilitatea reală de a fi informaţi asupra bunurilor oferite în compensare şi de a lua o decizie în deplină cunoştinţă de cauză.

La data de 5 noiembrie 2019, intimatul Ministerul Apărării Naţionale a depus la dosar întâmpinare (în afara termenului legal, motiv pentru care a fost calificată de instanţă note de concluzii), prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat deoarece soluţia criticată este una dată cu respectarea legii, respectiv a prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora.

În esenţă, critica de nelegalitate a deciziei atacate invocă o nesocotire de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 care prevăd prevalenţa măsurii compensării prin bunuri în raport cu măsura compensării prin puncte, susţinându-se că recurenţii nu au avut o posibilitate reală de a accepta bunuri propuse de M.Ap. N. în compensare, şi că modalitatea în care curtea de apel ar fi trebuit să procedeze în vederea asigurării respectării legii, era aceea prin care intimatul să fie obligat la acordarea de măsuri în compensare (aşadar fără precizarea tipului acestora, în bunuri sau puncte).

Critica recurenţilor nu poate fi primită, observându-se că prin precedenta Decizie de casare nr. 1271 din 21 septembrie 2017, Înalta Curte a reţinut o încălcare a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 de către instanţa de apel ca urmare a limitării sale, subsecvent concluzionării asupra imposibilităţii restituirii în natură a terenului, la obligarea pârâtului la emiterea unei decizii cu propunere de acordare a măsurii compensatorii prin puncte, în absenţa oricărei verificări a posibilităţii asigurării formei de reparaţie a compensării prin alte bunuri oferite de entitatea deţinătoare, măsură reparatorie prioritară aceleia a compensării prin puncte.

Această constatare, concretizată într-o verificare incompletă a cauzei sub aspectul formei de reparaţie cuvenită reclamanţilor, a fost cea care a şi impus soluţia casării parţiale a Deciziei de apel nr. 231A din 13 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în precedentul ciclu procesual.

Prin aceeaşi decizie a instanţei de recurs s-a răspuns şi solicitării reclamanţilor, formulată încă de la acel moment în termeni similari comparativ cu situaţia din Dosarul nr. x/2005, privitoare la obligarea pârâtului de a emite o decizie cu propunere de acordare a măsurii compensatorii fie prin puncte, fie prin bunuri, arătându-se de către Înalta Curte că decizia intimatului nu poate cuprinde o măsură de compensare generică, dată fiind necesitatea individualizării bunurilor pentru care se face propunerea de compensare.

Rejudecarea cauzei în faţa instanţei de trimitere, subsecvent pronunţării Deciziei nr. 1271 din 21 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost dedicată exclusiv acestui obiectiv, respectiv identificarea de bunuri care să poată fi oferite, cu acordul reclamanţilor, în compensare de către entitatea notificată. Cercetarea judecătorească efectivă s-a desfăşurat pe durata unui an de zile şi a presupus depunerea unei liste generale a bunurilor oferite de M.Ap. N., a unei liste scurte cu bunurile selectate de reclamanţi, solicitarea de către instanţă şi comunicarea de către M.Ap. N. a situaţiei juridice a bunurilor selectate, solicitarea şi comunicarea de relaţii suplimentare privind situaţia juridică a imobilelor selectate, reveniri cu adrese din partea instanţei .

Aşa cum reţine şi curtea de apel în considerentele deciziei sale, desistarea, din realizarea acestor verificări la care obligase precedenta decizie de casare, a intervenit la iniţiativa reclamanţilor care, pe de o parte au refuzat compensarea cu anumite bunuri individual determinate, dintre cele menţionate de intimat în lista comunicată instanţei, iar pe de altă parte au cerut să nu se revină cu o nouă adresă la intimat, în vederea lămuririi situaţiei bunurilor menţionate în listă, sub motivul că procedura este una greoaie.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte apreciază că nu se justifică critica recurenţilor privitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, sub aspectul nerecunoaşterii prevalenţei măsurii compensării prin bunuri în raport cu măsura compensării prin puncte, dovedindu-se că în cauză instanţa de rejudecare a oferit tot suportul identificării de bunuri care să poată fi oferite şi acceptate în schimbul terenului preluat abuziv şi imposibil de restituit în natură. Recurenţii au fost cei care s-au desistat de aceste verificări, în continuarea cărora instanţa de apel era dispusă, şi tot poziţia lor procesuală a concurat spre adoptarea soluţiei de compensare prin puncte.

Contrar susţinerii recurenţilor, dezlegarea Deciziei de casare nr. 1271 din 21 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii lor de obligare a intimatului la emiterea unei decizii de compensare generică, se impune judecăţilor ulterioare cu forţa dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ca problemă de drept dezlegată, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel. Dezlegarea este una bazată pe raţiunea şi interpretarea legii, iar nu pe aprecierea unor eventuale împrejurări de fapt ori aspecte de oportunitate a soluţiei solicitate (şi neîncuviinţate, după cum o afirmă considerentele deciziei de recurs şi după cum rezultă din logica soluţiei de casare, care, altfel, nu s-ar mai fi impus de vreme ce o compensare generică ar fi putut fi adoptată de însăşi instanţa de recurs, fără a mai fi necesare verificări de fapt suplimentare), ale căror premise modificându-se, să se poată considera că este permisă ieşirea de sub puterea obligatorie a dezlegării date şi, eventual adoptarea chiar a soluţiei refuzate (argumentat) de către instanţa de recurs.

De aceea, reaua-credinţă reproşată de recurenţi intimatului, în demersul acestora, comun cu cel al instanţei de rejudecare, de identificare a unor posibile bunuri de oferit/acceptat în compensare, nu poate avea valoarea atribuită de aceştia, de element circumstanţial în prezenţa căruia dezlegarea (care este, precum s-a arătat, una în drept) deciziei de casare anterioare asupra imposibilităţii stabilirii unei măsuri de compensare generice, să nu se mai verifice ori să îşi piardă caracterul obligatoriu.

Dezlegarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra soluţiei solicitate şi în actualul recurs nu a fost una justificată prin rapoarte la atitudinea procesuală a părţilor litigante (sau măcar a entităţii notificate) ori la reaua sau buna-credinţă a acestora, pentru a se justifica în acest fel critica recurenţilor care au afirmat că instanţa de rejudecare putea şi trebuia să deroge de la dezlegările Deciziei nr. 1271 din 21 septembrie 2019 şi să pronunţe o hotărâre de obligare a M.Ap. N. la acordarea de măsuri în compensare, fără a specifica felul lor.

Mai mult decât justificarea legală oferită prin Decizia nr. 1271 din 21 septembrie 2017 a imposibilităţii adoptării unei atare soluţii (dar în aceeaşi direcţie), a fost arătat în mod pertinent de către instanţa de apel că raţiunea identificării şi individualizării bunului/bunurilor acordate în compensare prin hotărârea instanţei (sau prin decizia entităţii deţinătoare la emiterea căreia aceasta ar putea fi obligată) se justifică deopotrivă prin necesitatea verificării echivalenţei valorice şi, implicit, a echităţii măsurii reparatorii acordate, dar şi prin nevoia deţinerii unui titlu de proprietate de către persoana astfel despăgubită asupra bunului acordat. În absenţa fixării acestor elemente prin hotărârea instanţei (premisa analizată fiind aceea a stabilirii drepturilor cuvenite notificatorilor prin intervenţia instanţei, iar nu în procedura administrativă), raporturile dintre părţi rămân incomplet lămurite, într-o zonă nereglementată şi neavută în vedere de legiuitor.

Cât priveşte situaţia terenului învecinat care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2005, prezentată comparativ de recurenţi în aceeaşi notă pozitivă şi în faţa instanţei de recurs ce a pronunţat decizia de casare din 2017 (nr. 1271/2017), se reţine că deşi vizează punerea în executare a unei decizii din 2014, a rămas în aceeaşi stare de neexecutare şi în prezent, deşi, potrivit recurenţilor, nespecificarea tipului măsurilor reparatorii oferite în compensare prin hotărârea instanţei pronunţate în acel dosar le-ar fi oferit mai multe/reale posibilităţi de negociere sau verificare spre identificarea unor posibile bunuri de acceptat în compensare.

În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat, neputându-se reţine, cu referire la soluţia instanţei de apel pronunţată în circumstanţele factuale şi legale enunţate, critica reclamanţilor de încălcare sau aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 21 alin. (1) şi (2) ale Legii nr. 165/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., P., U., T., S., R., Q., KK., LL., MM., E., F., G., EEE., EE., J., QQ., RR., M., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctei W., N., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctei W., L., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctei W., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. împotriva Deciziei nr. 998/A din 14 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2019.

GGC - LM