Insufficiency of appellate motivation on causal nexus between unlicensed intoxicated driving and victim's fault in fatal road accident civil liability

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, la data de 20 decembrie 2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. SA, obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând indemnizaţia de despăgubire pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a accidentului rutier produs la data de 29 iulie 2016, pe DN 29, direcţia Ungureni - Săveni, accident în urma căruia a decedat D. (fiul şi, respectiv, nepotul reclamanţilor), astfel:

- pentru reclamanta A. suma de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale (cheltuieli de înmormântare şi pentru alte servicii funerare, mesele de pomenire şi alte obiceiuri creştineşti) şi suma de 700.000 RON, reprezentând daune morale;

- pentru reclamantul B. suma de 100.000 RON, cu titlu de daune morale.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data apariţiei riscului asigurat (29.07.2016), până la momentul plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 49, art. 50 şi art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data producerii accidentului, art. 1 alin. (2), art. 24 alin. (2) lit. b), art. 26 alin. (1) lit. a) şi d), art. 46, art. 49 şi art. 50 din Ordinul CSA nr. 23/2014; art. 1381, art. 2223 - 2226 C. civ.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 535 din 25 mai 2018, Tribunalul Botoşani, secţia I civilă a respins, ca nefondată, acţiunea reclamanţilor, reţinând, în esenţă, că defunctul şi-a asumat riscul producerii accidentului, acesta acceptând voluntar şi în deplină cunoştinţă de cauză să încredinţeze vehiculul către făptuitorul E. şi să călătorească în maşină cu acesta, deşi cunoştea faptul că acesta nu posedă permis de circulaţie şi că se află sub influenţa băuturilor alcoolice.

Prima instanţă a mai reţinut că victima D. a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (3) C. pen., constând în încredinţarea unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere pentru conducerea pe drumurile publice unei persoane despre care ştie că se află în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) sau sub influenţa alcoolului ori a unor substanţe psihoactive. Vinovăţia penală a celui care a condus autoturismul nu este suficientă prin ea însăşi să înlăture vinovăţia penală şi pe cea morală exclusivă a făptuitorului D., care a acceptat riscul propriului sfârşit.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin Decizia civilă nr. 279 din 20 septembrie 2018 Curtea de apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, deoarece, în mod corect s-a reţinut culpa determinantă a defunctului D., întrucât, dacă acesta nu ar fi comis infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (3) C. pen., în prezent cele două victime ar fi fost în viaţă.

Concluzia la care a ajuns instanţa de apel a fost aceea că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, aşa încât nu poate fi reţinută răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 1371 alin. (1) şi respectiv, art. 1349, art. 1357 şi următoarele C. civ.

4. Motivele de recurs

Împotriva Deciziei nr. 279 din 20 septembrie 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenţii au arătat următoarele:

- Hotărârea atacată are o motivare efectivă de numai două paragrafe. Este o motivare de formă, care nu convinge părţile prin argumente. Este reluată, în sinteză, poziţia greşită a instanţei de fond, care a făcut abstracţie de faptul material al defunctului E. de a se fi aflat la volan şi de a fi scăpat efectiv autovehiculul de sub control, fapt fără de care niciun rezultat fizic nu era posibil.

Motivarea instanţei de apel este străină de natura cauzei. Instanţa reţine că între fapta culpabilă a defunctului E., care, fără a avea permis şi aflat puternic sub influenţa băuturilor alcoolice, a scăpat maşina de sub control şi decesul aceluiaşi E. şi al victimei D., nu există nicio legătură de cauzalitate. Cu alte cuvinte, numai D. ar fi provocat accidentul, prin simplul fapt al încredinţării autovehiculului, chiar dacă el nu era la volan, ceea ce este absurd.

Instanţa de apel nu motivează că ar lipsi vinovăţia lui E., ca element esenţial al răspunderii, ceea ce ar completa logic aşa zisa argumentare de fapt, ci invocă lipsa unui alt element al răspunderii civile, legătura de cauzalitate, care, de fapt, subzistă, dincolo de orice îndoială.

Motivul de drept material invocat de instanţa de apel, legat de lipsa existenţei raportului de cauzalitate, este contradictoriu cu elementele concluziei la care a ajuns instanţa de apel, cu privire la aşa zisa inexistenţă a vinovăţiei.

Motivele sunt şi străine de pricină, întrucât din niciun element de fapt nu rezultă inexistenţa legăturii de cauzalitate între impactul provocat în mod direct de E. şi rezultatul vătămător, constând în moartea lui D.

- Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normei de drept material privind lipsa raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi în ceea ce priveşte vinovăţia sub forma culpei autorului direct al accidentului, E.. Acesta, chiar dacă se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, trebuia şi putea să prevadă rezultatul vătămător al conduitei sale, cu atât mai mult cu cât nici nu deţinea permis de conducere, iar între acţiunea, conduita sa şi prejudiciu (moartea lui D.) există, conform probelor dosarului penal, o legătură evidentă de cauzalitate.

Instanţele de fond şi de apel puteau cel mult să reţină o culpă concurentă a victimei directe D.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 5 decembrie 2018, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 4 filtru.

Prin Rezoluţia completului din 13 decembrie 2018, s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, după efectuarea procedurii de comunicare, prevăzută de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 18 ianuarie 2019, în termenul legal, intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, prin poşta electronică, solicitând, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, prin raportare la dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, dar şi urmare a faptului că motivele invocate privesc aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, iar nu de nelegalitate; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis prin fax la data de 4 februarie 2019, în termenul legal, recurenţii-reclamanţi au susţinut că recursul este admisibil, în raport de Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, prin care a fost constatată neconstituţionalitatea sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", din conţinutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului formulat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., prin care s-a opinat în sensul că recursul a fost formulat în termenul legal, îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., iar motivele de recurs pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din actul normativ menţionat.

Prin Încheierea din 13 iunie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, recursul şi a stabilit termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor, la data de 3 octombrie 2019, apreciind că recursul este admisibil şi criticile formulate se pot încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând legalitatea deciziei recurate în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Prima critică a recurenţilor, în cadrul cărei se susţine că motivarea instanţei de apel este insuficientă, contradictorie şi străină de natura cauzei, se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme în dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă nesocotirea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă considerentele pe baza cărora instanţa a ajuns la concluzia din dispozitiv.

Examinând această critică, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Textul legal evocat instituie obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, ceea ce presupune expunerea raţionamentului logico-juridic, clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept, care a fundamentat soluţia pronunţată.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

În speţă, instanţa de apel a reţinut, pe baza concluziilor cercetărilor penale, finalizate prin referatul IPJ Botoşani - Serviciul Rutier din 4 septembrie 2017 şi Ordonanţa de clasare a Parchetului de pe lângă Judecătoria Săveni din 21 noiembrie 2017, că, în ziua de 29 iulie 2016, în jurul orelor 9:30, numitul D., a plecat la volanul autoturismului x, proprietatea bunicului său, din localitatea de domiciliu către oraşul Săveni, fiind însoţit de martora F. Ajunşi în oraşul Săveni, a parcat autoturismul în apropierea parcului din centrul oraşului. Aici s-a întâlnit cu numitul E., care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi la insistenţele acestuia, au plecat doar ei doi spre localitatea Ungureni pentru a proba autoturismul sus-menţionat.

În jurul orelor 20:40, numitul E., care nu poseda permis de conducere, în timp ce conducea autoturismul marca x, cu nr. x, autoturism încredinţat spre a-l conduce de către D., pe DN 29, pe direcţia Ungureni - Săveni, datorită vitezei de deplasare şi pe fondul consumului de băuturi alcoolice (2,00g%) la efectuarea unei curbe la stânga pe un sector de drum în pantă, a pierdut controlul asupra direcţiei de deplasare, a intrat în derapaj, a părăsit partea carosabilă spre dreapta, lovindu-se de un copac, după care s-a răsturnat pe cupolă oprindu-se pe partea carosabilă, cei doi ocupanţi rămânând încarceraţi în autoturism.

În urma accidentului, conducătorul autoturismului, E. şi pasagerul din dreapta faţă, D., au fost declaraţi decedaţi pe loc.

Ambele instanţe au reţinut că, dacă defunctul D. nu ar fi comis infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (3) C. pen., constând în încredinţarea autoturismului unei persoane care nu poseda permis de conducere şi aflată într-o vădită stare de ebrietate, rezultatul tragic nu s-ar fi produs. În consecinţă, s-a apreciat că, în speţă, culpa pentru decesul lui D. îi aparţine lui însuşi, în mod exclusiv şi că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită imputată conducătorului autoturismului şi prejudiciul invocat de reclamanţi.

Instanţa de apel, reluând întocmai argumentele primei instanţe, nu a răspuns motivelor de apel prin care reclamanţii au arătat că nu se poate confunda conceptul de vină morală cu cel de vinovăţie civilă, iar faptul că victima D. a încredinţat vehiculul făptuitorului E. putea conduce, cel mult, la reţinerea unei culpe concurente a victimei directe.

S-a mai arătat în motivele de apel că imprudenţa victimei ar putea fi avută în vedere la cuantificarea daunelor ce se vor acorda, în sensul diminuării despăgubirilor proporţional cu procentul de culpă concurentă ce va fi stabilit, în urma aprecierii probelor, însă nu se poate pune problema stabilirii unei culpe exclusive în sarcina lui D..

Instanţa de apel nu a răspuns motivat acestor critici şi nu a arătat de ce a înlăturat în totalitate vinovăţia persoanei care se afla la volanul autoturismului în momentul producerii accidentului.

Prima instanţă a reţinut că vinovăţia penală a celui care a condus autoturismul nu este suficientă prin ea însăşi să înlăture vinovăţia penală şi pe cea morală exclusivă a făptuitorului D., care a acceptat riscul propriului sfârşit, iar instanţa de apel a reluat acelaşi raţionament, introducând în motivare sintagma de "culpă determinantă" a făptuitorului D.

Această motivare este, pe de o parte, insuficientă, pentru că analizează elementele răspunderii delictuale exclusiv din perspectiva faptei săvârşite de D., fără a se pronunţa deloc în ceea ce priveşte fapta autorului accidentului, aflat la volanul autoturismului.

De asemenea, motivarea este contradictorie, deoarece, deşi se reţine o vinovăţie a celui care a condus autoturismul, instanţele omit să o valorifice în planul răspunderii delictuale pentru moartea victimei D., concluzionând în mod contradictoriu că doar acesta din urmă ar avea o culpă pentru rezultatul produs.

Mai reţine instanţa de apel că nu există raport de cauzalitate între fapta conducătorului autoturismului şi moartea victimei D., însă nu arată care ar fi cauza de excludere a existenţei raportului de cauzalitate (cazul fortuit, forţa majoră ori fapta victimei sau a unei terţe persoane) şi nu analizează pricina din punctul de vedere al încadrării în drept a vreuneia dintre aceste cauze.

Atunci când se pune problema unui complex de condiţii şi cauze care au concurat la producerea prejudiciului, instanţa trebuie să facă distincţia între cauza principală şi condiţiile cauzale care au făcut posibilă acţiunea cauzei principale, iar recunoaşterea eficienţei cauzale a fiecăruia dintre elementele complexului cauzal poate determina o împărţire a responsabilităţii între autorii diferitelor fapte care au contribuit efectiv, direct sau indirect, nemijlocit sau mediat la producerea prejudiciului a cărui reparare se solicită. Judecătorul trebuie să deceleze, pe bază de probe, care sunt cauzele principale şi secundare, interne şi externe, concurente ori asociate, precum şi condiţiile care au asigurat ori facilitat acţiunea cauzelor.

Simpla referire la dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ. (care au în vedere ipoteza pluralităţii de cauze care au provocat prejudiciul), neînsoţită de un raţionament logico-juridic din care să reiasă modul în care instanţa a ajuns la concluzia că singura cauză care a condus la moartea celor doi a fost încredinţarea de către D. a autovehiculului spre a fi condus de E., nu echivalează cu o motivare în drept a deciziei pronunţate.

Faptul că decizia pronunţată în apel nu cuprinde motivele de drept pentru care s-au înlăturat criticile din apel, relevante pentru soluţionarea cauzei, precum şi existenţa unor considerente contradictorii, împiedică efectuarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs sub aspectul caracterului fondat al respectivelor critici (reluate de recurenţi şi în această fază procesuală, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), ceea ce atrage casarea hotărârii recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Aşadar, reţinând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, urmând ca, în rejudecare, să fie avute în vedere criticile din apel, reiterate în recurs, referitoare la vinovăţia autorului direct al accidentului, E. şi existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta săvârşită de acesta şi prejudiciu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 279 din 20 septembrie 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2019.

GGC - LM