Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1922/2019 AI generated

Prioritization of reconstituted land title over subsequent court-declared sale where vendor's exclusive property right was previously invalidated

Case Number Decizia nr. 1922/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the civil appeal, allowing the decision of the Court of Appeal to stand, thereby confirming the lower courts' ruling that favored the claimants in their action for recovery (revindicare) of a 43.125-hectare wetland property. The dispute centered on a conflict between two titles of ownership: the claimants' title issued pursuant to a definitive 2010 court judgment ordering the reconstitution of their property rights under land restitution laws, and the defendants' title based on a 2005 pre-contract (promise to sell) and a subsequent 2012 court decision declaring the sale effective. The court held that the promisor-vendor did not hold exclusive ownership rights at the time the sales judgment was pronounced because the prior 2010 judgment had already invalidated his exclusive property title and established the claimants' rights, meaning the vendor could not transfer more rights than he possessed (*nemo plus iuris*). The decisive legal basis involved the application of the Civil Code provisions on the reconstitution of property rights (Laws 18/1991 and 1/2000), the principle of relativity of judicial acts which allowed the claimants, as third parties to the 2012 sale judgment, to oppose their own superior title, and the requirement that a valid title of ownership must exist at the time of transfer to effectuate a valid conveyance, rendering the defendants' reliance on good faith and the ante-contract insufficient to defeat the claimants' established property rights.

Legislator headnote

AI generated

art. 499 C. proc. civ, art. 3 din Legea nr. 167/1997, art. 75 C. proc. civ, art. 487 alin. (1) C. proc. civ, art. 1331 C. civ, art. 493 alin. (3) C. proc. civ; Prioritization of reconstituted land title over subsequent court-declared sale where vendor's exclusive property right was previously invalidated: Apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 477 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. atunci când a refuzat a analiza criticile care vizează modul de soluţionare a demersului judiciar iniţiat de Statul roman împotriva reclamanţilor. Întrucât apelul exercitat nu a fost limitat la anumite soluţii din dispozitiv, ci a privit întreaga cauză, instanţa de apel avea obligaţia de a rejudeca întreaga cauză. Mai mult, apreciază că, soluţia respingerii cererii de intervenţie a Statului era dependent legată de motivele de apel formulate în privinţa cererii lor reconvenţionale, în virtutea unui interes, comun, cu cel al Statului.

Keywords

AI generated
restitution of property right to property contract of sale exclusive right in co-ownership civil judgment conflicts of laws

Cited Legislation

AI generated
art. 499 C. proc. civ
Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
art. 3 din Legea nr. 167/1997
Călăraşi, tarla x, parcela x, ca fiind eliberat în favoarea unor persoane care nu erau îndreptăţite la reconstituire şi prin încălcarea art. 3 din Legea nr. 167/1997.
art. 75 C. proc. civ
SRL Plătăreşti au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în temeiul art. 75 C.
art. 487 alin. (1) C. proc. civ
Recursul a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., motivele de recurs fiind încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art.
art. 1331 C. civ
1337 raportat la art. 1331 C. civ., a dispus evicţiunea totală a recurentului G., ignorând şi încălcând cota parte pe care K.
art. 493 alin. (3) C. proc. civ
Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la data de 5 septembrie 2018 la întocmirea unui supliment a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi, constatându-se că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin.
art. 493 alin. (4) C. proc. civ
civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
art. 493 alin. (7) C. proc. civ
(5) şi (6) şi art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de pârâţii SC H.

Cited Case Law

AI generated
Decizia civilă nr. 319/2003
Decizia civilă nr. 319/2003 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, în Dosarul nr.
Decizia civilă nr. 1127/2012
Instanţa de apel concluzionează arbitrar "că în anul 2012, când a fost pronunţată Decizia civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova, K.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin acţiunea civilă înregistrată, iniţial, pe rolul Judecătoriei Olteniţa, sub nr. x/2014, prin declinarea competenţei de la Tribunalul Călăraşi, dispusă prin Sentinţa civilă nr. 595 din 17 iunie 2014, reclamanţii A., B., C., D., E., F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii G. şi SC H. SRL Plătăreşti, obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-teren în suprafaţă de 43,125 ha baltă, situat în extravilanul comunei Frumuşani, judeţ Călăraşi, în temeiul art. 911 noul C. civ. şi a Legii nr. 7/1996, rectificarea, în sensul radierii, din cartea funciară, a imobilului revendicat, a notării Deciziei civile nr. 1127 din 5 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, în Dosarul nr. x/2011, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâţii G. şi S.C H. SRL Plătăreşti au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat ca, în contradictoriu cu reclamanţii - pârâţi şi cu pârâţii Comisia locala pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Frumuşani, judeţul Călăraşi, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Călăraşi, Comuna Frumuşani, prin primar, I., J., K. să se dispună constatarea nulităţii absolute a următoarelor acte: a) Hotărârea nr. 350 din 11 mai 2011 emisă de Comisia judeţeană pentru reconstituirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor Călăraşi; b) Procesul-verbal de punere posesie nr. x din 31 mai 2011 întocmit de Com. Frumuşani, prin primar, cu ocazia punerii în posesie a proprietarilor asupra terenurilor; c) titlul de proprietate nr. x eliberat la 11 iulie 2001 de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Călăraşi, pe baza propunerii Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din comuna Frumuşani, prin care li s-a reconstituit persoanelor fizice reclamante dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren arabil în suprafaţă de 7.683 mp, situat în extravilanul comunei Frumuşani, jud. Călăraşi, tarlaua x/5, parcela x şi suprafaţa de 43 ha şi 1.250 mp reprezentând baltă, situat în extravilanul com. Frumuşani, jud. Călăraşi, tarla x, parcela x, ca fiind eliberat în favoarea unor persoane care nu erau îndreptăţite la reconstituire şi prin încălcarea art. 3 din Legea nr. 167/1997. Totodată, s-a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, în temeiul art. 907 şi urm. C. civ., rectificarea intabulării din Cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al reclamanţilor, având în vedere cauza de nulitate a actelor de dobândire a dreptului de proprietate.

Pârâţii G. şi SC H. SRL Plătăreşti au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în temeiul art. 75 C. proc. civ., să se ia act că titularul bunului asupra căruia poarta acţiunea în revendicare este Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, deoarece bunul revendicat se află în domeniul public al Statului roman şi în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, solicitând citarea Statului roman, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură. Totodată, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, ca nefondată, întrucât, pe de o parte, titlul de proprietate al reclamanţilor este lovit de nulitate absolută, iar, pe de altă parte, bunul revendicat se află în domeniul public al Statul roman şi în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură.

Prin cererea de intervenţie în interes propriu depusă la data de 10 iunie 2014, intervenientul Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat anularea următoarelor acte juridice: Hotărârea nr. 350 din 11 mai 2011 emisă de Comisia judeţeană Călăraşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor; Procesul-verbal de punere în posesie nr. x din 31 mai 2011întocmit de com. Frumuşani; Titlul de proprietate nr. x/2011 eliberat de Comisia Judeţeană Călăraşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în ce priveşte suprafeţele de 7.683 mp situată în tarla x, parcela x şi suprafaţa de 43, 1.250 ha situată în tarla x parcela x; rectificarea intabulării din cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al reclamanţilor ca urmare a constatării nulităţii actelor de proprietate.

2. Hotărârile pronunţate în fazele procesuale anterioare.

Învestită cu soluţionarea acţiunii, Judecătoria Olteniţa, prin Sentinţa civilă nr. 2177 din 23 decembrie 2014, a respins excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâţii G. şi SC H. SRL Plătăreşti, ca neîtemeiată.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei judeţene de fond funciar Călăraşi, invocată prin cererea principală de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. şi introduşii în cauză L., F., D., M., F. şi N. şi, în consecinţă, a respins cererea principală formulată de aceştia împotriva pârâtei Comisia judeţeană de fond funciar Călăraşi, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Comisia judeţeană de fond funciar Călăraşi, privind cererea reconvenţională, ca netemeinică.

Prin cererea înregistrată în Dosar la data de 25 februarie 2015, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au solicitat soluţionarea cererii de completare a Sentinţei civile nr. 2177 din 23 decembrie 2014 în sensul continuării judecării şi pronunţării asupra fondului litigiului, respectiv de stabilire a unui termen de judecată întrucât fondul litigiului nu a făcut obiectul dezbaterii şi judecăţii.

Prin Sentinţa civilă nr. 457 din 15 aprilie 2015, Judecătoria Olteniţa a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâţii G. şi SC H. SRL Plătăreşti; a luat act că reclamanţii renunţă la excepţia exercitării abuzive a drepturilor procesuale de către pârâţi; a respins excepţia lipsei de interes a pârâţilor, invocată de reclamanţi, ca netemeinică.

Pe fondul cauzei, instanţa a admis acţiunea principală formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. în contradictoriu cu pârâţii G. şi SC H. SRL Plătăreşti şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietare şi liniştită posesie, imobilul-teren în suprafaţă de 43,125 ha baltă, situat în extravilanul com. Frumuşani, jud. Călăraşi.

A dispus rectificarea în sensul radierii, din cartea funciară a acestui imobil, a notării Deciziei civile nr. 1127 din 5 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, în Dosarul nr. x/2011 şi a constatat că, prin Sentinţa civilă nr. 2177 din 23 decembrie 2014, s-a pronunţat cu privire la excepţiile invocate în cererea reconvenţională dedusă judecăţii.

Totodată, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii G. şi SC H. SRL Plătăreşti, ca netemeinică.

Împotriva Sentinţei civile nr. 2177/2014 a Judecătoriei Olteniţa au declarat apel reclamanţii pârâţi A., B., C., D., E. şi F., precum şi pârâţii reclamanţi G. şi SC H. SRL, iar împotriva Sentinţei civile nr. 457/2015 a Judecătoriei Olteniţa au declarat apel pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi şi pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura.

Prin Decizia civilă nr. 323 din 9 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Călăraşi au fost admise apelurile astfel declarate; s-a dispus anularea Sentinţei civile nr. 2177/2014 şi a Sentinţei civile nr. 457/2015 pronunţate de Judecătoria Olteniţa şi judecarea cauzei în primă instanţă de către Tribunalul Călăraşi.

Prin Sentinţa civilă nr. 888 din 19 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Călăraşi - în judecarea fondului cauzei - a fost admisă excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de către reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii G. şi H. SRL Plătăreşti; a fost admisă acţiunea principală formulată de către reclamanţii; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia judeţeană de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Călăraşi; a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de către pârâţii G. şi H. SRL Plătăreşti; a fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către intervenientul Statul român, prin Ministerul Finanţelor (ANAF), DGRFP Ploieşti/A.J.F.P. Călăraşi; pârâţii G. şi H. SRL Plătăreşti au fost obligaţi să lase liber şi în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor imobilul compus din teren - baltă în suprafaţă de 43,125 ha situat în com. Frumuşani, jud. Călăraşi, extravilan, individualizat conform Titlului de Proprietate nr. x eliberat la 11 iulie 2011 de către Comisia judeţeană de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor judeţul Călăraşi; s-a dispus radierea din Cartea Funciară a acestui imobil cu nr. x Com. Frumuşani, a notării Deciziei civile nr. 1127 din 5 septembrie 2012, cauza nr. x/2011 a Tribunalului Prahova. Totodată, pârâţii G. şi H. SRL au fost obligaţi să plătească reclamanţilor A., B., C., D., E. şi F. suma de 6.314 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată (exclusiv timbrajul).

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii.

Prin Decizia nr. 134/A din 12 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul, a fost anulată, în parte, sentinţa civilă apelată, în ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în raport de cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant G..

Evocând fondul cererii reconvenţionale formulată de pârâtul reclamant G., a fost respinsă cererea, ca neîntemeiată, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

3. Calea de atac a recursului.

Împotriva Deciziei nr. 134/A din 12 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs pârâţii G. şi SC H. SRL.

Recursul a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., motivele de recurs fiind încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii susţinând că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii relativ la soluţia prin care s-a dispus respingerea, după evocarea fondului, a cererii reconvenţionale formulate de G. şi, că, decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

După prezentarea istoricului cauzei şi a situaţiei de fapt, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii susţin, în esenţă, următoarele:

Critica adusă sentinţei de fond privind lipsa analizei situaţiei de fapt şi a limitelor exercitării dreptului de dispoziţie al intimaţilor-reclamanţi, a determinat instanţa de apel să analizeze atât contextul încheierii antecontractului de vânzare cumpărare, cât şi efectele acestui act juridic faţă de dreptul de proprietate ce s-a stabilit în favoarea reclamanţilor intimaţi prin emiterea Titlului de proprietate nr. x din 11 iulie 2011. Instanţa de apel reţine faptul că promisiunea de vânzare cumpărare a fost încheiată înainte de a fi eliberat titlul de proprietate în favoarea lui K. care şi-a justificat calitatea de proprietar prin raportare la o hotărâre judecătorească (sentinţa civilă nr. 666/2003 pronunţată de Judecătoria Olteniţa) care stabilea reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafeţele promise spre vânzare, dar şi faptul ca, în ipoteza în care reconstituirea în natură nu mai era posibilă, să fie acordat teren arabil în echivalent.

Reţinerea instanţei de apel este greşită deoarece, în fapt, la 22 ianuarie 1998 şi K., în calitate de moştenitor al defuncţilor O. şi P., a formulat şi semnat cererea nr. x de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 43,125 ha balta, 0,7683 ha vâlcea şi 0,3750 ha pădure. Cererea a fost respinsă pe motiv că, în temeiul Legii nr. 1/2000 nu se reconstituie bălţi. K. deşi a formulat contestaţie, soluţia de respingere a contestaţiei sale nu i-a fost comunicată, motiv pentru care a formulat o nouă petiţie către Comisia Judeţeană, solicitând, din nou, reconstituirea dreptului de proprietate.

Hotărârea de respingere nr. 63/2003 a fost contestată de către K., Judecătoria Olteniţa pronunţând, în dosarul nr. x/2003, sentinţa reţinută de instanţa de apel, respectiv Hotărârea nr. 666/2003, prin care s-a admis plângerea şi s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate. Sentinţa indicată a rămas definitivă şi irevocabilă, în baza deciziei civile 319/24 iunie 2003 a Tribunalului Călăraşi. Or, în baza acestei hotărâri s-a emis, numai pe numele lui K., titlul de proprietate nr. x/2004 eliberat de CJPSDPT Călăraşi, pentru suprafaţa de 43,8933 ha, teren arabil pe raza Comunei Frumuşani, judeţul Călăraşi. Fiind nemulţumit de amplasamentul atribuit, K. (promitentul vânzător) s-a adresat Judecătoriei Olteniţa care, prin Sentinţa civilă nr. 266/2006, a admis acţiunea şi a anulat Titlul de proprietate nr. x/2004, dispunând reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, adică pentru 43,125 ha baltă, în tarlaua x parcela x, astfel încât, în baza acestei hotărâri, a fost emis titlul de proprietate nr. x din 20 iulie 2006 pe numele K. pentru suprafaţa totală de 43,8933 ha, din care 43,125 ha baltă în tarlaua x, parcela x, învecinat la N cu rest baltă, la S-E-V cu drumuri, şi 0,7683 ha arabil în tarlaua x/5 parcela x pe raza Comunei Frumuşani, judeţul Călăraşi. La aceeaşi data, respectiv 20 iulie 2006, s-a realizat şi punerea în posesie conform Procesului-verbal înregistrat la Primăria Frumuşani cu nr. x din 20 iulie 2006.

Raportat la circumstanţele prezentate, recurenţii apreciază greşită şi lipsită de temei legal concluzia instanţei de apel, potrivit căreia promitentul vânzător şi-ar justificat calitatea de proprietar prin raportare la o hotărâre judecătorească care nu individualizează terenul înstrăinat şi, că, promisiunea de vânzare-cumpărare ar fi fost încheiata înainte de eliberarea titlului de proprietate emis în favoarea lui K.

Consideră că interpretarea dată de instanţa de apel este netemeinică, în condiţiile în care dispozitivul sentinţei prin care a fost reconstituit dreptul de proprietate către promitentul-vânzător menţionează limitele numerice ale suprafeţei de teren reconstituite.

Considerentele sentinţei civile identifică şi reţin, din materialul probator, limitele de identificare ale terenului pentru care se face reconstituirea în natură respective: schiţe topografice, adrese emise de primărie cu privire la natura de baltă a terenului. Decizia civilă nr. 319/2003 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, în Dosarul nr. x/2003, indică prioritatea acordată de legea fondului funciar principiului reparării în natură, principiu recomandat şi de practica CEDO. Apreciază că aceste considerente se bucură de autoritate de lucru judecat, fiind stabilit faptul că reconstituirea dreptului de proprietate către K. urma a fi realizată în natură.

Instanţa de apel a dat o interpretare greşită promisiunii de vânzare-cumpărare atunci când a reţinut că "vânzătorul s-a obligat să vândă în viitor terenul în litigiu, care în mod pur subiectiv şi declarativ a fost individualizat din punct de vedere al localizării şi întinderii". Concluzia instanţei de apel este nelegală şi netemeinică, întrucât efectele promisiunii obligaţia de vânzare au fost eronat subordonate condiţiei de a i se restitui promitentului-vânzător dreptul de proprietate asupra imobilului promis. Instanţa de apel face o aplicare greşită a normei de drept material privind principiul conversiunii juridice, întrucât promisiunea de vânzare cumpărare este valabilă şi în ipoteza în care reconstituirea dreptului de proprietate s-ar fi făcut prin echivalent şi nu în natură. Instanţa de apel, în prezenţa a trei hotărâri judecătoreşti definite şi irevocabile, procedează la analizarea antecontractului de vânzare cumpărare sub aspectul legalităţii acestuia şi, luând în considerare o situaţie ipotetică, căreia îi acorda o valoarea nereală, subordonează efectele acestei promisiuni unei condiţii de restituire în natură care, de altfel, s-a realizat.

Promitentul vânzător nu s-a obligat să vândă în viitor terenul în litigiu şi nici nu a individualizat imobilul în mod pur subiectiv şi declarativ, în condiţiile în care Sentinţa civilă nr. 666/2003 a Judecătoriei Olteniţa coroborată cu Decizia civilă nr. 319/2003 a Tribunalului Călăraşi aveau indicate limitele dreptului de proprietate identificat pe baza documentaţiei ce a stat la baza întocmirii dosarelor de retrocedare şi care conţineau elemente de identificare a terenului litigios. Promisiunea de vânzare-cumpărare, respectiv antecontractul perfectat la 25 martie 2005 conţine elemente de identificare a imobilului promis atât în ceea ce priveşte suprafaţa, localizarea, dar mai ales numărul cadastral, informaţiile menţionate nereprezentând un aport subiectiv şi declarativ al promitentului vânzător, ci informaţii care se regăsesc în actele ce au stat la baza dobândirii dreptului de proprietate de către autorului lui K.-O., imobilul deţinând număr de carte funciară încă din 1939, conform extrasului de carte funciară nr. x/1939 a Comunei Ştiubei Orăşti. Or, dovezile emise de Sfatul Popular Ştiubei Orăşti în anul 1951 confirmă faptul că autorul promitentului vânzător era, la acea dată, proprietarul Q..

Instanţa de apel, în dorinţa de a legitima soluţia instanţei de fond, extinde nepermis analizei efectelor hotărârii judecătoreşti care justifică existenţa dreptului de proprietate a lui G., respectiv a Deciziei civile nr. 1127/2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, apreciind nelegal că aceasta a fost pronunţată "cu peste 7 ani mai târziu faţă de momentul antecontractului" şi că, în acest interval de timp "au fost pronunţate mai multe hotărâri judecătoreşti definitive, prin care s-a tranşat chestiunea existenţei şi întinderea dreptului lui K. de a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, dar şi chestiunea amplasamentului asupra căruia se face reconstituirea". Instanţa de apel concluzionează arbitrar "că în anul 2012, când a fost pronunţată Decizia civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova, K. nu era titular al dreptului real pe care s-a obligat să îl transmită apelantului pârât".

Instanţa de apel concluzionează arbitrar în sensul că "K. nu era titular al dreptului real pe care s-a obligat să îl transmită". Ori, la momentul încheierii promisiunii de vânzare cumpărare, K. era titular al unui drept real asupra terenului în suprafaţă de 43.125 ha, dreptul său de proprietate fiind recunoscut prin Sentinţa civilă nr. 666/2013 a Judecătoriei Olteniţa, executorie prin Încheierea 1157/2004. Instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1337 raportat la art. 1331 C. civ., a dispus evicţiunea totală a recurentului G., ignorând şi încălcând cota parte pe care K. o deţinea în calitatea sa de moştenitor al autorului O. De aceea, reţinerea de către instanţa de apel, a faptului că "K. nu era titular al dreptului real pe care s-a obligat să-l transmită" este neconformă cu realitatea, instanţa negându-i promitentului-vânzător însăşi calitatea de moştenitor al lui O.

De altfel, K. a fost singurul dintre moştenitori care a contestat Hotărârea nr. 63/2003 emisă de Comisia Judeţeană Călăraşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenului, solicitând anularea acesteia şi obligarea Comisiei Judeţene Călăraşi şi a Comisiei Locale Frumuşani pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 să dispună reconstituirea în natură a dreptul de proprietate private asupra suprafeţei de 43,1250 ha baltă. Doar în urma demersurilor lui K., unităţile administrativ teritoriale au procedat la recunoaşterea dreptului de proprietate şi la emiterea titlului asupra terenului în litigiu. Abia după 4 ani de la data pronunţării sentinţei civile nr. 666/2003 a Judecătoriei Olteniţa, reclamanţii au iniţiat primele demersuri în vederea constatării dreptului acestora de proprietate. Până la acest moment, singurele acte de administrare şi conservarea a bunurilor rămase de pe urma autorului O., au fost promovate şi susţinute de K.

În analiza titlului de proprietate pe care reclamanţii îl opun lui G., în calitate de promitent-cumpărător, instanţa de apel nu a avut în vedere anterioritatea tuturor demersurilor juridice efectuate de promitentul-vânzător K. pentru ca, în patrimoniul tuturor moştenitorilor lui O., să intre bunul ce face obiectul prezentului litigiu.

Sub aspectul aceleaşi încălcări a normelor de drept material, recurenţii pretind că instanţa de apel a acordat autoritate de lucru judecat hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat ca intimaţii reclamanţi sunt îndreptăţiţi să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu, titlu pe care în considera valid. Instanţa, însă, nu menţionează expres că, titlul de proprietate, care se opune lui G., nu a fost anulat în totalitate, rectificarea acestuia vizând doar titularii dreptului, nu şi imobilele asupra cărora s-a constatat un drept de proprietate. K. nu a fost exclus niciodată din titlurile de proprietate şi, cu toate acestea, instanţa de apel a ignorat dreptul lui K., în calitate de titular al unei cote-parte asupra terenului litigios, considerându-l străin de moştenire şi de întreaga procedură administrativă şi juridică de reconstituire a dreptului de proprietate. Hotărârea judecătorească căreia instanţa de apel îi acordă autoritate de lucru judecat şi preferabilitate a analizat doar calitatea de unic moştenitor al lui K. şi nu a dispus excluderea acestuia din categoria moştenitorilor îndreptăţiţi la masa partajabilă rămasă de pe urma autorului O.. Ori nu se poate reţine existenţa unui titlu valid prin ignorarea, calităţii de coproprietar a lui K. asupra terenului în discuţie.

Instanţa de apel nu a analizat instituţia moştenitorului aparent şi a actelor de administrare şi conservare întreprinse de acesta. Astfel, Decizia civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova a fost considerată ca fiind supusă principiului relativităţii, fiind recunoscut reclamanţilor-intimaţi posibilitatea de a opune drepturi proprii şi dovezi relative, considerându-i terţi faţă de litigiul astfel soluţionat de Tribunalul Prahova. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat faţă de K., pe care nu l-a considerat terţ faţă de Decizia civilă nr. 415 din 8 martie 2010 a Judecătoriei Olteniţa şi Hotărârea nr. 935 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Călăraşi şi nu i-a luat în considerare posibilitatea de a opune drepturi proprii şi dovezi relative la apărările intimaţilor-reclamanţi în acele cauze.

Instanţa de apel a ignorat şi anulat calitatea de unic titular al demersurilor întreprinse de K. în temeiul Legilor nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2001, acesta fiind singurul moştenitor al defunctului O. care a făcut demersuri pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă totală de 43,8933 ha teren neagricol - bălţi şi cel căruia i s-a reconstituit acest drept. De asemenea, este singurul dintre moştenitori care a promovat Dosarul nr. x/2006, conexat la Dosar x/2006 al Judecătoriei Olteniţa şi care a solicitat anularea unor contracte încheiate cu AGVPS Bucureşti şi CNAFP în scopul restituirii în natură, pe vechiul amplasament a terenului în litigiu. Or, intimaţii reclamanţi au formulat cereri abia în temeiul Legii nr. 247/2005, prin care şi-au însuşit cererile 26 şi 27 din 2 august 2005 formulate de K., solicitând să le fie reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului ce a aparţinut autorului comun.

Sesizată cu o acţiune în revendicare (formulată de reclamanţi) la care s-a adăugat o cerere reconvenţională (formulată de recurenţi) şi de o cerere de intervenţie în nume propriu (formulata de Statul Roman, prin Ministerul de Finanţe), recurenţii apreciază că instanţa era chemata să analizeze/compare 3 titluri: titlul emis de Primăria Frumuşani (pentru reclamanţi), Decizia civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova (pentru Rogojnaru) şi titlul de proprietate al Statului (pentru Statul roman, prin MF şi SC H. SRL).

Dacă în cazul recurentului G., instanţa a procedat la analizarea tuturor actelor care au stat la baza emiterii titlului său, în cazul titlului pretins de reclamanţi, instanţa nu a pus în discuţie natura şi efectele hotărârii opuse de aceştia, ci s-a limitat la a o considera valabilă şi opozabilă erga omnnes. Înainte să acorde preferabilitate titlului reclamanţilor, instanţa trebuia să constate că titlul acestora nu este compus dintr-un act administrativ (titlul de proprietate privit ca înscris modificat doar cu privire la persoanele titulare ale unui drept de proprietate), ci din însăşi hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior, care au stabilit calitatea reclamanţilor de moştenitori îndrituiţi, alături de K.

Instanţa de apel a reţinut calitatea reclamanţilor de moştenitori şi titulari ai unor cereri emise în cadrul actelor legislative aplicabile în domeniul reconstituii dreptului de proprietate, însă nu s-a avut în vedere că hotărârea care a tranşat dreptul moştenitorilor lui O., de a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi nr. 1/2000, a fost sentinţa civilă nr. 666/2003 pronunţată de Judecătoria Olteniţa, ca urmare a demersurilor lui K.

Astfel, instanţa de apel refuză să acorde valoare juridică Sentinţei nr. 666/2003, dar impune, cu caracter preferabil, Sentinţa nr. 451/2010 a Judecătoriei Olteniţa, care s-a pronunţat, prin raportare la Sentinţa nr. 666/2003, fără de care nu s-ar fi emis Titlul de proprietate nr. x/2011. Or, K. a fost primul care a iniţiat şi susţinut, material şi logistic, demersurile în vederea reconstituirii, pe acelaşi amplasament, a dreptului de proprietate aparţinând autorului O., în condiţiile unei depline pasivităţi a reclamanţilor timp de mai mulţi ani. Dând preferinţa titlului reclamanţilor (inexistent în lipsa demersurilor lui K.) instanţa de apel anulează total calitatea lui K. de moştenitor al lui O..

Recurentul G. pretinde că nu a cumpărat terenul de la o persoană străină de masa succesorală a lui O., ci de la titularul tuturor demersurilor efectuate pentru reconstituirea dreptului de proprietate al fostului proprietar şi moştenitor direct al autorului comun cu cel al reclamanţilor. Apreciază că, instanţa ar fi trebuit să valideze dreptul lui K. de a dispune asupra bunului ce îi aparţinea (chiar şi parţial) şi să recunoască dreptul recurentului G. de a sta, alături de reclamanţi, în calitate de dobânditor al cotei părţi ce i se cuvenea lui K. din întreg bunul ce face obiectul litigiului.

Fără temei legal apare şi concluzia instanţei de apel privind autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 415/2010 a Judecătoriei Olteniţa, în sensul că efectul autorităţii se produce şi faţă de G., care are calitatea de terţ faţă de aceasta hotărâre. Nu s-a avut în vedere nici faptul că pronunţarea acestei hotărâri a avut la bază sentinţa civilă nr. 666/2003. În acest context, promisiunea de vânzare cumpărare are la baza tocmai acest act şi nu titlul de proprietate nr. x/2006, iar, în anul 2006, când s-a perfectat promisiunea de vânzare, promitentul cumpărător era unicul moştenitor şi cel îndreptăţit a înstrăina bunul astfel deţinut.

Cu privire la formalităţile de publicitate imobiliară, instanţa de apel reţine o lipsă de diligenţă în vederea verificării cărţii funciare a imobilului în litigiu, anterior procedurii judiciare de pronunţare a hotărârii de către Tribunalul Prahova. Or, demersul ce a constat în promovarea acţiunii ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2011, a avut ca punct de început data de 14 aprilie 2011, deci cu trei luni înaintea oricărei intabulări/notări a dreptului de proprietate a reclamanţilor, iar cererea reconvenţională a fost formulată la data de 28 iunie 2011, anterior intabulării vreunui drept de proprietate al reclamanţilor, astfel că nu poate fi reţinută opozabilitatea menţiunilor din cartea funciară.

În ceea ce priveşte drepturile şi apărările ce au fost formulate, recurentul G. pretinde că, deşi invocată în faţă instanţei de fond, prescripţia dreptului la acţiune cu privire la radierea notarii, instanţa de apel nu a procedat la analizarea acestei excepţii procesuale, reţinând eronat că apărarea nu a fost formulată în cauză cu respectarea obligaţiilor procesuale, în sensul că doar pârâţii erau cei care le revenea obligaţia învocării unei atare apărări.

Instanţa nu a observat că excepţia a fost invocată în faţă instanţei de fond, fiind consemnată în încheierea de şedinţa din 5 noiembrie 2016, pronunţată în cadrul dosarului de fond şi care face parte integranta din Sentinţa civilă nr. 888/2016 a Tribunalului Călăraşi. Cum prescripţia dreptului la acţiune a fost invocată limine litis în faţă instanţei de fond, analizarea prescripţiei dreptului la acţiune presupunea verificarea existentei dreptului supus prescripţiei, stabilirea datei de la care a început sa curgă şi datei la care s-a împlinit.

Cu privire la soluţionarea, în fond, a cererii reconvenţionale formulate de recurentul G., acesta a susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că Sentinţa civilă nr. 415/2010 a Judecătoriei Călăraşi îi este opozabilă în condiţiile în care nu a deţinut calitatea de parte în cadrul acelui dosar.

Susţine şi faptul că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, respectiv dacă în cazul cererii reconvenţionale, instanţa reţine calitatea sa de succesor cu titlu particular al obligaţiilor lui K., în ceea ce priveşte compararea titlurilor opuse în cauză, cu ocazia soluţionării acţiunii în revendicare, instanţa omite a constata apartenenţa la domeniul public.

În ceea ce priveşte reţinerea de către instanţa de apel a lipsei interesului recurenţilor de a susţine critici care tind la reformarea soluţiei pronunţate cu privire la cererea de intervenţie, aceştia arată că instanţa de apel a reţinut greşit că eventuala soluţie de admitere a cererii de intervenţie a Statului nu ar fi fost pronunţată în contradictoriu cu ei, de vreme ce figurează ca părţi în cadrul acestui dosar. Această soluţie ar avea efect asupra situaţiei lor juridice şi, mai ales, asupra SC H. SRL de vreme ce este titulara unui drept de exploatare acordat de către stat şi a unui drept de proprietate asupra unor bunuri imobile (îmbunătăţiri) pe care le-a cumpărat de la Stat.

Admiterea cererii de intervenţie a Statului ar da posibilitatea societăţii recurente să exploateze amenajarea piscicola conform scopului acesteia, spre deosebire de situaţia din prezent în care activitatea societăţii este puternic afectată de soluţia pronunţată. De aici rezultă şi similitudinea interesului recurenţilor cel al Statului roman, deoarece recunoaşterea dreptului Statului asupra amenajării apicole presupune, implicit, posibilitatea exploatării a amenajării piscicole.

Apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 477 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. atunci când a refuzat a analiza criticile care vizează modul de soluţionare a demersului judiciar iniţiat de Statul roman împotriva reclamanţilor. Întrucât apelul exercitat nu a fost limitat la anumite soluţii din dispozitiv, ci a privit întreaga cauză, instanţa de apel avea obligaţia de a rejudeca întreaga cauză. Mai mult, apreciază că, soluţia respingerii cererii de intervenţie a Statului era dependent legată de motivele de apel formulate în privinţa cererii lor reconvenţionale, în virtutea unui interes, comun, cu cel al Statului.

Intimaţii I. şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.

4. Procedura derulată în recurs:

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la data de 5 septembrie 2018 la întocmirea unui supliment a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi, constatându-se că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 30 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, reţinând dispoziţiile art. 493 alin. (5) şi (6) şi art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de pârâţii SC H. SRL Plătăreşti şi G. împotriva Deciziei nr. 134A din 12 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, fixând termen de judecată la 3 octombrie 2019, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

5. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile de nelegalitate din cererea de recurs, care fac posibilă încadrarea în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâţii G. şi SC H. SRL Plătăreşti, pentru considerentele care succed:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, deşi recursul a fost declarat şi de pârâta SC H. SRL Plătăreşti, niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu se referă la aspecte de nelegalitate care să vizeze soluţia adoptată de instanţele de fond privitor la modalitatea de soluţionare a cererii reconvenţionale privitor la această pârâtă-reclamantă, respectiv la motivele - care vizau autoritatea de lucru judecat - pentru care pretenţiile acesteia au fost respinse.

În aceste condiţii, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs se face în limitele stabilite de către recurent, Înalta Curte constată că, în lipsa unor critici care să vizeze soluţia reţinută de instanţele de fond privitor la pretenţiile pârâtei-reclamante SC H. SRL Plătăreşti, o analiză în calea de atac privitor la această soluţie care vizează această parte nu poate fi făcută.

De asemenea, trebuie menţionat că, deşi prin admiterea în principiu a recursului, completul de filtru a apreciat că, parte dintre susţinerile formulate prin memoriile de recurs se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în acelaşi context, se impune a se observa că acele critici care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a probelor exced analizei instanţei de recurs, întrucât reformarea unei hotărâri judecătoreşti pe calea recursului se poate face numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ., instanţa de recurs neavând competenţa de a modifica situaţia de fapt stabilită prin decizia atacată sau de a reaprecia probele.

Cu privire la criticile de nelegalitate formulate prin recursul cu care a fost învestită instanţa de recurs, recurenţii, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut nelegalitatea deciziei atacate cu privire la modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare, întrucât instanţele nu au analizat elementele care au stat la baza perfectării, la data de 25 martie 2005, a promisiunii de vânzare-cumpărare dintre G. şi K. Sub acest aspect, s-a susţinut că instanţele au încălcat normele de drept material referitor la convenţii sub aspectul analizei consinţământului părţilor, a naturii înscrisului perfectat şi al obiectului respectivului act translativ de proprietate, astfel încât concluzia potrivit căreia promitentul-vânzător s-a obligat să vândă în viitor terenul litigios, care nu era identificat, este greşită.

Criticile recurenţilor nu sunt întemeiate şi nu pot conduce la modificarea deciziei atacate pentru incidenţa motivului de nelegalitate evocat.

În cadrul acţiunii în revendicare cu care a fost învestită, instanţa a procedat la examinarea titlului de proprietate al reclamanţilor, reprezentat de Titlul de proprietate nr. x/11 iulie 2011, titlu pe care şi-au fundamentat dreptul de proprietate pentru a cărui valorificare au sesizat instanţa şi, respectiv, titlul evocat de pârâtul G., reprezentat de Decizia civilă nr. 1127/2012 pronunţată de Tribunalul Prahova.

Raportat la titlurile care au fost opuse în cauză, respectiv atât reclamanţii, cât şi pârâtul au exhibat un drept de proprietate în legătură cu aceleaşi bun, context în care, în cadrul acţiunii în revendicare, părţile au posibilitatea de a combate şi formula apărări în legătură cu dreptul adversarului, revenind instanţei de judecată obligaţia de a evalua, din punct de vedere juridic, susţinerile şi apărările părţilor aflate în conflict şi de a proceda la compararea titlurilor invocate de acestea, după regulile acţiunii în revendicare de drept comun.

Sub acest aspect, contrar susţinerilor recurenţilor, corect instanţa de apel a procedat a examinarea atât a circumstanţelor factuale în care a fost perfectat antecontractul de vânzare-cumpărare, cât şi a efectelor juridice ale acestui act juridic în raport de dreptul de proprietate stabilit în favoarea reclamanţilor, prin titlul de proprietate evocat de aceştia din urmă.

Din această perspectivă, instanţa de apel a procedat judicios la verificarea regimului juridic al bunului revendicat, precum şi a modului de transmitere şi dobândire a proprietăţii de către fiecare dintre părţile litigante, operaţiune necesară în rezolvarea raportului juridic dedus judecăţii, deoarece, în cadrul acţiunii în revendicare, instanţei i-a revenit obligaţia analizării nu doar a titlului reclamanţilor, respectiv a existenţei unui drept de proprietate în patrimoniul acestora, ci şi a titlului opus de pârât, a cărui eficienţă a fost contestată, prin conţinutul prezentului demers judiciar întreprins de reclamanţi. Prin urmare, în cadrul procedeului de comparare a titlurilor, instanţa de apel a procedat la examinarea titlurilor pe care părţile şi le-au opus reciproc, sens în care a analizat judicios provenienţa titlurilor exhibate în cauză.

În privinţa titlului reclamanţilor, instanţa de apel a avut în vedere titlul de proprietate nr. x/11 iulie 2011, eliberat ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că şi reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul litigios.

Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 415 din 8 martie 2010 pronunţată de Judecătoria Olteniţa, irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului, prin prin Decizia civilă nr. 935R din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Călăraşi s-a dispus anularea parţială a Titlului de proprietate nr. x din 13 ianuarie 2006 eliberat exclusiv pe numele pârâtului K. şi reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea beneficiarilor J., D., E., A., I., B., R. şi C. - alături de K. - asupra terenului în suprafaţă de 43,125 ha baltă şi 0,7863 ha vâlcea pe raza com. Frumuşani, jud. Călăraşi, pe vechiul amplasament menţionat în Titlul de proprietate nr. x/2006 emis de CJSDPAT Călăraşi.

În pronunţarea acestei sentinţe, Judecătoria Olteniţa a reţinut nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate exclusiv pe numele lui K., motivat de faptul că reconstituirea a fost solicitată şi alţi moştenitori ai foştilor proprietari ai terenului pentru care s-a emis Titlul nr. x din 13 ianuarie 2006, contestat, iar moştenitorul titular K. are aceleaşi drepturi ca ceilalţi solicitanţi (verii lui) şi nimic nu îl îndreptăţeşte să beneficieze, singur, de reconstituirea dreptului de proprietate de pe urma autorului comun.

Titlul opus de către pârâtul G. l-a constituit Decizia civilă nr. 1127/2012 pronunţată de Tribunalul Prahova prin care, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 25 martie 2005, s-a constatat intervenită vânzarea de către K. şi, respectiv, cumpărarea de către G. a terenului litigios.

Având în vedere faptul că stabilirea dreptului de proprietate, potrivit legilor fondului funciar, se realizează după o procedură specială, care cuprinde o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie, urmată de o procedură judiciară eventuală şi subsidiară, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat faptul că la data încheierii promisiunii de vânzare, promitentul vânzător deţinea calitatea de proprietar al imobilului înstrăinat, conform Sentinţei civile nr. 666/2003 a Judecătoriei Olteniţa, evocată în justificarea dreptului promis.

Actele emise pentru finalizarea procedurilor derulate în baza legilor fondului funciar au o natură complexă, conferită, pe de o parte, de caracterul administrativ al autorităţii emitente şi de procedura specială, administrativă, de emitere a actului, iar, pe de altă parte, de caracterul drepturilor care decurg din lege, derivând din dreptul de proprietate, acestea fiind apte a produce consecinţe juridice. În acest context al analizei se poate concluziona că finalizarea procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate şi soluţionarea cererilor formulate în temeiul legilor fondului funciar se realizează la momentul emiterii titlului de proprietate, în cazul restituirii în natură a terenului preluat abuziv, de vreme ce numai titlul de proprietate emis în procedura reglementată de Legea nr. 18/1991, este un act juridic în baza căruia se creează raporturi juridice civile vizând dreptul de proprietate.

În contextul acestor aserţiuni de ordin teoretic şi având în vedere circumstanţele factuale reţinute în cauză, rezultă că instanţa de apel a concluzionat corect relativ împrejurarea potrivit căreia la momentul perfectării antecontractului de vânzare-cumpărare, din data de 25 martie 2003, promitentul vânzător nu deţinea vreun titlul de proprietate care să fi produs efecte directe în patrimoniul persoanei îndreptăţite la restituire şi care să individualizeze cert amplasamentul terenului, din punct de vedere al localizării şi întinderii terenului asupra căruia s-a realizat acordul de înstrăinare. Nici Sentinţa civilă nr. 666/2003 pronunţată de Judecătoria Olteniţa nu conferă promitentului vânzător vreun titlu de proprietate asupra terenului promis spre vânzare câtă vreme respectiva hotărâre judecătorească conţinea şi alternativa reconstituirii dreptului de proprietate prin acordarea de teren arabil în echivalent, în ipoteza în care nu ar fi fost posibilă restituirea în natură. Prin urmare, această hotărâre recunoaşte legitimitatea de a beneficia şi obţine măsurile reparatorii prevăzute de Legea fondului funciar şi nu dobândirea efectivă în patrimoniul acestuia a unei măsuri reparatorii concrete.

Relativ la natura juridică a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25 martie 2005, contrar susţinerilor recurenţilor, antecontractul reprezintă o operaţiune juridică netranslativă de proprietate, care generează o obligaţie contractuală de a face şi, anume, de a încheia, în viitor, contractul preconizat. În cauză, dreptul promitentului-cumpărător G., rezultat din antecontract, a fost valorificat prin demersul său judiciar ce a fost finalizat prin pronunţarea Deciziei civile nr. 1127 din 5 septembrie 2012 a Tribunalului Prahova care a constatat validitatea antecontractului şi vânzarea-cumpărarea terenului care face obiectul prezentei cereri în revendicare. Or, această hotărâre care ţine loc de act autentic de vânzare reprezintă o hotărâre constitutivă de drepturi, ale cărei efectele translative de proprietate asupra imobilului în cauză se produc de la data rămânerii definitive a hotărârii care ţine loc de contract.

În privinţa criticilor care vizează efectele produse de hotărârile judecătoreşti faţă de părţi şi în raport cu terţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie.

Într-adevăr, potrivit susţinerilor recurenţilor, faptul că reclamanţii din prezentul proces nu au fost părţi în litigiul soluţionat prin Decizia civilă nr. 1127 din 5 septembrie 2012 a Tribunalului Prahova, nu înseamnă că că această hotărâre judecătorească nu le este opozabilă şi acestora. Astfel, este adevărat că hotărârea judecătorească produce efecte relative şi anume drepturi şi obligaţii doar pentru părţile din dosarul în care a fost pronunţată.

Faţă de terţi, ceea ce s-a consemnat în hotărâre are valoarea de fapt juridic, iar odată stabilit, un asemenea fapt poate fi invocat cu privire la orice persoană, chiar dacă nu a fost parte în litigiul respectiv, cu posibilitatea pentru acesta de a face dovada contrară. Astfel, pentru partea care nu a participat în respectivul proces şi nici nu este succesoarea în drepturi a părţii din acel litigiu, hotărârea definitivă anterioară reprezintă un mijloc de probă cu valoare de act autentic şi poate fi combătută, în condiţiile legii, de partea respectivă.

Această din urmă ipoteză de regăseşte în speţă, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, care nu au participat în litigiul soluţionat definitiv prin Decizia civilă nr. 1127 din 5 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova.

În materia drepturilor reale, care se dispută în cauza de faţă, hotărârea invocată de recurenţi, prin care s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea terenului care face obiectul prezentei cereri în revendicare şi care are ca efect existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul recurentului G., poate fi opusă reclamanţilor, dar nu într-o manieră incontestabilă, aceştia din urmă având posibilitatea, în soluţionarea acţiunii în revendicare, să combată cele tranşate în litigiul în care nu au fost parte. Necesitatea unei astfel de analize se impune, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, pe de o parte, în baza principiului relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, care permite terţilor (faţă de procesul în care s-a pronunţat o astfel de hotărâre) să opună drepturi proprii şi dovezi relative la drepturile astfel opuse, iar, pe de altă parte, în temeiul principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât deţine el însuşi în patrimoniu (nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet).

Proba contrarie pe care reclamanţii, ca terţi, au efectua-o în prezentul proces pentru a nu suporta consecinţele juridice ale deciziei evocată de recurenţi vizează existenţa unei alte situaţii de fapt decât cea în raport de care, în litigiul anterior, s-a constatat vânzarea-cumpărarea dintre K. şi G.

Cum, hotărârea judecătorească ce ţine loc de act de vânzare-cumpărare este constitutivă de drepturi şi momentul transmiterii dreptului de proprietate de la promitentul-vânzător la promitentul-cumpărător este data rămânerii definitive a hotărârii, rezultă că efectele unei atare hotărâri trebuie analizate prin raportare la drepturile care se aflau în patrimoniul promitentului-vânzător. Astfel, pronunţarea hotărârii constitutive era posibilă numai dacă promitentul-vânzător era proprietar al bunului la momentul judecăţii, context în care şi transmiterea dreptului putea fi realizată doar dacă bunul exista în patrimoniul acestuia.

Din situaţia de fapt reţinută în cauză rezultă că, de la data perfectării antecontractului şi până la momentul pronunţării Deciziei civile nr. 1127 din 5 septembrie 2012 a Tribunalului Prahova, chestiunea existenţei şi întinderii dreptului promitentului vânzător K. de a beneficia exclusiv de reconstituirea dreptului de proprietate a fost tranşată prin mai multe hotărâri definitive. Astfel, Titlul de proprietate nr. x/2006 eliberat exclusiv pe numele lui K. a fost invalidat, prin Sentinţa civilă nr. 415 din 8 martie 2010 a Judecătoriei Olteniţa, definitivă prin Decizia civilă nr. 935/R din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Călăraşi, principalul efect al constatării nulităţii fiind acela al desfiinţării actului juridic din momentul încheierii sale. Or, desfiinţarea retroactivă a titlului de proprietate şi constatarea faptului că beneficiarii reconstituirii dreptului de proprietate sunt reclamanţii din prezenţa acţiune, alături de alţi moştenitori ai fostului proprietar O., semnifică împrejurarea că respectivul act juridic nu mai avea aptitudinea de a-i conferi lui promitentului-vânzător K. dreptul exclusiv de proprietate asupra terenului în litigiu. Aceste circumstanţe factuale confirmă corectitudinea concluziei instanţei de apel, respectiv aceea că, în anul 2012, când a fost pronunţată Decizia civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova, K. nu era titular exclusiv al dreptului real pe care s-a obligat să îl transmită, potrivit Antecontractului nr. x/2005, recurentului G..

Nelegalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel a fost invocată şi sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 1337 raportat la art. 1331 C. civ., susţinându-se că, prin admiterea acţiunii în revendicare, G. a fost evins, fără însă a fi avută în vedere cota-parte pe care K. o deţinea asupra bunului, în calitate de moştenitor al autorului O..

Critica recurentului nu este întemeiată, deoarece instanţele de fond nu au negat calitatea de moştenitor a lui K., alături de alţi moştenitori ai fostului proprietar O., ci calitatea acestuia de a transmite dreptul de proprietate asupra întregului teren, efectul translativ de proprietate al Deciziei civile nr. 1127 din 5 septembrie 2012 a Tribunalului Prahova fiind analizat prin raportare atât la drepturile care se aflau în patrimoniul promitentului vânzător la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti (pârât în acea acţiune), cât şi a drepturilor proprii, conferite de titlul exhibat, pe care reclamanţii au înţeles să îl opună promitentului-cumpărător G..

Relativ, însă, la susţinerea potrivit căreia instanţa trebuia să valideze dreptul lui K. de a dispune de bun corespunzător cotei care i se cuvine şi să recunoască pârâtului G. calitatea de dobânditor al cotei părţi ce i se cuvine lui K. din întregul bun ce face obiectul prezentului litigiu, Înalta Curte reţine că această chestiune nu poate forma obiect de dezbare în prezentul recurs, fiind formulată omisso medio, întrucât nu a fost invocată la fond şi nici pe calea apelului, fiind susţinută pentru prima dată în recurs, cu referire la judecata în primă instanţă. Or, această chestiune nu poate fi formulată cu ignorarea limitelor efectului devolutiv al apelului şi nu poate fi considerată un motiv de nelegalitate a deciziei recurate, cât timp apărarea nu a fost invocată la fond şi nici nu a făcut obiectul unui motiv de apel, care să fi fost analizat de către instanţa de apel, prin decizia atacată.

Recurenţii au susţinut nelegalitatea deciziei atacate şi pe motiv că instanţa de apel nu a analizat instituţia moştenitorului aparent şi actele întreprinse exclusiv de K. pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului litigios.

Nici această critică nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor formulate în cuprinsul cererii de recurs, în speţă, titlul de proprietate al promitentului-vânzător a fost contestat încă din anul 2010, reclamanţii promovând o acţiune în constatarea nulităţii titlului de proprietate eliberat exclusiv lui K., astfel încât, de la momentul iniţierii acelui demers judiciar, orice aparenţă de soliditate a titlului de proprietate al promitentului-vânzător, a încetat.

După cum reţine şi instanţa de apel, Decizia civilă nr. 1127 din 5 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, prin care s-a constatat intervenită vânzarea de către K. şi respectiv cumpărarea de către pârâtul G. a terenului revendicat a fost pronunţată la un interval mare de timp faţă de momentul perfectării antecontractului, iar în acest interval de timp au fost pronunţate mai multe hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a tranşat chestiunea existenţei şi întinderii dreptului lui K. de a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate. Mai mult, la data pronunţării sus menţionatei hotărâri judecătoreşti, se tranşase cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 415/08.03.2010 a Judecătoriei Olteniţa (definitivă), că titlul de proprietate emis în favoarea lui K. este nul şi că beneficiarii dreptului de proprietate sunt reclamanţii, alături de alţi moştenitori ai autorului comun.

După cum s-a expus deja, hotărârea judecătorească produce, ca orice act jurisdicţional, efecte obligatorii pentru părţile care au participat la judecata finalizată prin pronunţarea hotărârii, efecte întemeiate pe principiul relativităţii. Raportat la datele speţei, trebuie observat că prin hotărârea definitivă sus menţionată nu numai că a fost invalidat Titlul de proprietate nr. x/2006 referitor la reconstituirea ce fusese anterior făcută exclusiv în favoarea lui K., dar s-a şi tranşat problema existenţei şi întinderii dreptului de proprietate al reclamanţilor şi s-a dispus reconstituirea acestui drept în favoarea lor.

Această hotărâre a fost pronunţată în contradictoriu cu K., în calitate de pârât, aşadar, faţă de aceştia, care a fost parte în acest proces ori faţă de succesorii în drepturi a părţii în litigiu, dezlegările din hotărârea judecătorească definitivă nu pot fi înlăturate, având caracter obligatoriu.

Date fiind efectele juridice produse de Decizia civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova, prin care recurentului-pârât G. i s-au transmis drepturile şi obligaţiile vânzătorului legate de bunul imobil în privinţa căreia s-a pronunţat hotărârea ce ţine loc de act de vânzare cumpărare, rezultă că recurentul are calitatea de având cauză, fiind succesor cu titlu particular în raport de numitul K.

Ca atare, recurentului-pârât G., ca şi autorul său, suportă, în mod direct, efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate în acel litigiu, prin care a fost invalidat titlul de reconstituire a dreptului de proprietate care conferea acest drept exclusiv al lui K. - titlu ce a fost avut în vedere la pronunţarea Deciziei civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova.

În acest context, alegaţiile recurentului referitoare la buna sa credinţă au fost apreciate corect de instanţa de apel ca lipsite de relevanţă juridică în examinarea comparativă a titlurilor de proprietate exhibate în cauză pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, de vreme ce principiul bunei credinţe nu paralizează acţiunea în revendicare şi nu valorează, în sine (per se) un titlu de proprietate de natură să anihileze forţa juridică a titlului care i se opune, buna credinţă a recurentului fiind analizată, în cauză, ca atitudine subiectivă, manifestată de recurent, în calitatea sa de succesor cu titlu particular a numitului K., la momentul dobândirii bunului în patrimoniul său, prin Decizia civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova.

Or, în condiţiile în care, pe de o parte, titlul proprietarului aparent era deja invalidat - prin Sentinţa civilă nr. 415/2010 a Judecătoriei Olteniţa - la momentul la care a fost pronunţată Decizia civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova, al cărui efect juridic urmărit era acela al transmiterii drepturilor şi obligaţiilor vânzătorului aparent relativ la bunul imobil în privinţa căreia a fost pronunţată hotărârea care ţine loc de act de vânzare cumpărare, iar, pe de altă parte, dreptul de proprietate al reclamanţilor, dobândit prin Titlul nr. x din 11 iulie 2011, ca urmare a executării Sentinţei civile nr. 415/2010 a Judecătoriei Olteniţa, fusese deja înscris în cartea funciară, recurentul G. nu poate susţine cu temei că nu a cunoscut situaţia juridică a bunului care face obiectul prezentei cauze, asumându-şi riscul de a dobândi de la o persoană al cărui drept de proprietate era desfiinţat.

Aşa fiind, impunându-se examinarea comparativă a titlurilor opuse în cauză, respectiv titlul de proprietate obţinut de reclamanţi emis ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive (Sentinţa civilă nr. 415 din 8 martie 2010 a Judecătoriei Olteniţa) în cadrul căreia s-a tranşat în privinţa existenţei şi întinderii dreptului de proprietate al reclamanţilor, ca urmare a îndreptăţirii acestora la reconstituire, iar, pe de altă parte, titlul pârâtului-recurent G., reprezentat de Decizia civilă nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova, prin care s-a constatat vânzarea-cumpărarea intervenită între recurent şi numitul K., decizie pronunţată ulterior datei la care se constatase deja nulitatea titlului în baza căruia promitentul vânzător se obliga să transmită dreptul de proprietate asupra întregului teren litigios, în mod corect instanţa de apel a concluzionat asupra preferabilităţii titlului exhibat de reclamanţi.

Chiar dacă pârâtul-recurent G. se află în posesia unui titlu valabil, nedesfiinţat, viciul care afectează titlul autorului său radiază, însă, implicit şi în privinţa propriului titlu, fapt de natură să împiedice preferabilitatea titlului pârâtului în raport cu cel al reclamanţilor.

În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor privind anterioritatea demersurilor efectuate de promitentul-vânzător K., în raport de cele întreprinse de reclamanţi, cu privire la reconstituirea în natură şi pe vechiul amplasament a dreptului de proprietate ce a aparţinut lui O., Înalta Curte reţine că aceste susţineri şi demersurile finalizate prin Sentinţa civilă nr. 666/2003 a Judecătoriei Olteniţa exced cadrului procesual în care instanţele de fond au soluţionat acţiunea în revendicare pe baza regulilor clasice de comparare a titlurilor exhibate în cauză, aspecte care, de altfel, au fost avute în vedere la pronunţarea Sentinţei civile nr. 415 din 8 martie 2010, Judecătoria Olteniţa fiind învestită, în cadrul acelui demers judiciar, cu verificarea legalităţii derulării procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate derulată în temeiul Legii fondului funciar şi a stabilirii persoanelor îndreptăţite la reconstituire de pe urma fostului proprietar, O..

Criticile inserate în cuprinsul cererii de recurs în legătură cu determinarea legii aplicabile operaţiunilor de carte funciară efectuate în legătură cu înscriere în cartea funciară a Deciziei civile nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova sunt nefondate. Cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară, se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ. (art. 76 din Legea nr. 71/2011).

Întrucât atât operaţiunea de carte funciară a cărei radiere se solicită, cât şi decizia civilă nr. 1127/2012 pe baza căreia s-a realizat notarea în cartea funciară a fost realizată, respectiv pronunţată, ulterior datei la care a intrat în vigoare noul C. civ., efectele înscrierii acestui act jurisdicţional în cartea funciară nu pot fi evaluate prin prisma Legii nr. 7/1996, cum eronat susţin recurenţii, întrucât o interpretare contrară ar conduce la încălcarea unor principii esenţiale de drept şi anume încălcarea principiului neretroactivităţii legii şi a principiului tempus regit actum, cum corect a reţinut instanţa de apel.

Recurenţii au criticat modalitatea în care instanţa de apel a înlăturat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa radierii notării din cartea funciară a Deciziei civile nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova, susţinând că apărările formulate sub acest aspect nu au fost analizate, deşi excepţia prescripţiei a fost invocată in limine litis în faţa instanţei de fond.

Critica deşi susceptibilă de încadrare în art. 488 pct. 5 C. proc. civ., motivul de nelegalitate nu este incident pentru a atrage casarea hotărârii atacate.

În prezent, prescripţia extinctivă nu mai este reglementată ca o instituţie juridică de ordine publică, ci de ordine privată, aceasta fiind inovaţia esenţială a noii reglementări a noului C. civ. în materie de prescripţie extinctivă.

Pe planul efectelor prescripţiei, în concepţia C. civ., aceasta nu operează de plin drept (art. 2506 alin. (1) şi nici nu poate fi invocată din oficiu (art. 2512 alin. (2). Pentru a produce efectele specifice, prescripţia extinctivă este necesar de a fi invocată de către partea interesată (art. 2512 alin. (1) şi opusă in limine litis (art. 2513). Mai mult chiar, nici în virtutea rolului activ, judecătorul nu poate să pună această chestiune în discuţia părţilor, din moment ce excepţia prescripţiei extinctive este una relativă şi nu de ordine publică.

În ceea ce priveşte momentul până la care prescripţia poate fi invocată, art. 2513 reclamă ca aceasta să fie invocată in limine litis, numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

În cauză, contrar susţinerilor recurenţilor, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa cererii de radiere a notării din cartea funciară a Deciziei civile nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova nu a fost invocată de recurenţi, la instanţa de fond, în condiţiile art. 2513 C. civ.. Din actele dosarului rezultă că pârâţii au formulat susţineri orale cu privire la prescripţia dreptului material al cererii de radiere abia cu ocazia acordării, de către prima instanţă, a cuvântului în fondul dezbaterilor, susţinerile fiind consemnate în încheierea de amânare a pronunţării din data de 5 noiembrie 2016. Or, faţă de succesiunea actelor de procedură efectuate până la terminarea cercetării judecătoreşti şi deschiderea dezbaterilor în fond, Înalta Curte reţine că neinvocarea excepţiei în condiţiile şi termenul prescris de normele legale sus menţionate atrage decăderea recurenţilor-pârâţi din dreptul de a mai invoca prescripţia, cum corect a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte soluţionarea în fond a cererii reconvenţionale formulate de G., s-a susţinut şi greşita opozabilitate a Sentinţei civile nr. 415/2010 a Judecătoriei Olteniţa, în condiţiile în care nu ar fi deţinut calitatea de având cauza faţă de numitul K..

Susţinerea nu poate fi primită pentru motivele care deja au fost expuse în precedent.

Fără a relua argumentaţia expusă în raport de efectele Deciziei civile nr. 1127/2012 a Tribunalului Prahova, în mod corect s-a stabilit calitatea pârâtului G. de succesor cu titlu particular în raport de numitul K., astfel încât atât pentru partea care a figurat în procesul finalizat prin Sentinţa civilă nr. 415/2010 pronunţată de Judecătoria Olteniţa, cât şi pentru succesorul în drepturi a părţii din acel litigiu, dezlegările din hotărârea prin care a fost clarificat regimul juridic al suprafeţei de teren în privinţa căreia a fost reţinută îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate solicitat de toţi moştenitorii de pe urma autorilor comuni şi invalidarea titlul de proprietate care conferea un drept exclusiv lui K. se impun într-o manieră incontestabilă.

Or, prin această din urmă hotărâre judecătorească s-a tranşat chestiunea litigioasă care viza apartenenţa terenului la domeniul public şi posibilitatea ca terenul, în privinţa căruia au fost emise actele juridice a căror nulitate a fost solicitată de către reconvenientul G., să constituie obiect al reconstituirii dreptului de proprietate, în temeiul dispoziţiilor Legii fondului funciar. Astfel, s-a stabilit, referitor la "Q.", că "această baltă nu poate fi interpretată ca fiind o amenajare piscicolă aparţinând domeniului public al statului. Chiar dacă această baltă ar fi reprezentat o amenajare piscicolă, reconstituirea dreptului de proprietate era posibilă tot pe vechiul amplasament conform art. 4 alin. (1) indice 1 din Legea nr. 1/2000". În acelaşi sens, al posibilităţii reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului aferent bălţii, s-au reţinut şi reglementările din art. 43 alin. (3), şi art. 47 din regulamentul aprobat prin H.G. nr. 890/2005. De altfel, cum corect a reţinut instanţa de apel, recurentul G. nu reclamă, în cuprinsul cererii reconvenţionale, vătămarea vreunui drept propriu cauzat prin emiterea actelor juridice contestate, ci, dimpotrivă, acesta s-a prevalat şi a exhibat propriul titlu de proprietate care derivă din aceeaşi procedură de reconstituire a dreptului de proprietate.

Decizia recurată a fost criticată şi sub aspectul reţinerii greşite de către instanţa de apel a lipsei de interes a pârâţilor în a formula susţineri care tind la reformarea soluţiei pronunţate cu privire la cererea de intervenţie a Statului român. S-a susţinut că interesul pârâţilor este similar cu cel al Statului roman, deoarece recunoaşterea dreptului statului asupra amenajării piscicole presupune, implicit, posibilitatea menţinerii dreptului de exploatare acordat de către stat în legătură cu respectiva amenajare piscicolă.

Critica recurenţilor, deşi susceptibilă de încadrare în art. 488 pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată.

Relativ la apelul declarat de pârâţi prin care se formulau critici cu privire la modalitatea de soluţionare a pretenţiilor din cererea de intervenţie formulată de Starul român, instanţa de apel a constatat lipsa de interes a apelanţilor în a ataca soluţia pronunţată de prima instanţă în soluţionarea cererii de intervenţie a Statului român întrucât sunt terţi faţă de respectiva cerere de intervenţie, astfel încât respingerea respectivei cereri nu produce prejudicierea vreunui drept legitim al apelanţilor.

Interesul, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare, iar în cvasitotalitatea doctrinei, s-a statuat că interesul trebuie să fie legitim, respectiv corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale; actual, respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea şi, nu în ultimul rând, direct şi personal, respectiv să aparţină celui care a formulat cererea.

Interesul procesual este o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, în timp ce apelul şi/sau recursul sunt forme de manifestare a acţiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac şi se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmăreşte protecţia unui drept subiectiv ori a unui interes legitim şi pentru a căror realizare recurgerea la instanţă este obligatorie.

Ca atare, interesul procesual actual, legitim şi personal este o condiţie de exerciţiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, aşadar, şi în apel, cum este situaţia supusă examinării.

Aşa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, prin hotărârea instanţei de fond a fost admisă acţiunea reclamanţilor, a fost respinsă, pentru autoritate de lucru judecat, cererea reconvenţională formulată de pârâţii G. şi SC H. SRL Plătăreşti, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Statul român, prin Ministerul Finanţelor şi a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călăraşi.

Într-adevăr, cererea reconvenţională formulată de pârâţii apelanţi are un obiect similar cu cel din cererea de intervenţie, ambele cereri urmărind invalidarea aceloraşi acte juridice, fiind îndreptate împotriva aceloraşi beneficiari ai reconstituirii dreptului de proprietate. Cu toate acestea, fiecare dintre aceste cereri au o individualitate separată şi reclamă raporturi juridice litigioase distincte, drept pentru care, în raport de soluţia instanţei de fond care viza modul de soluţionare a fiecărei cereri principale, instanţa de apel a apreciat corect asupra lipsei de interes a pârâţilor-apelanţi G. şi SC H. SRL Plătăreşti în formularea acelor critici referitoare la fondul soluţiei pronunţate în legătură cu cererea de intervenţie în interes propriu a Statului român. Pârâţii nu justifică un interes legitim şi personal în a formula critici cu privire la modalitatea de soluţionare a cererii de intervenţie în interes propriu şi, care, nu reclama vreun raport juridic obligaţional cu recurenţii-pârâţi. Fiind terţi faţă de cererea de intervenţie, soluţia dată acestei cereri nu produce vreun efect în legătură cu recurenţii-pârâţi.

Recurenţii nu pot pretinde un interes oarecare, de vreme ce calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru declararea căii de atac, ci este necesar ca cei care declară calea de atac să justifice şi interesul de a ataca hotărârea. În aceste condiţii, întrucât legitimarea interesului în exercitarea căii de atac are numai partea care a pierdut procesul, respingerea cererii de intervenţie în interes propriu nu legitimează interesul procesual al recurenţilor în absenţa unor drepturi procesuale sau în planul dreptului substanţial care să le fie lezate prin hotărârea cu privire la care intenţionează declanşarea controlului judiciar.

În consecinţă, în mod corect, prin decizia recurată, s-a reţinut lipsa justificării unui interes actual şi personal al apelanţilor-pârâţi G. şi SC H. SRL Plătăreşti în formularea, în cadrul apelului exercitat, a unor critici relativ la modul de soluţionare a raporturilor juridice obligaţionale care nu vizau pretenţii îndreptate împotriva acestor apelanţi.

Recurenţi au criticat hotărârea atacată şi pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susţinând că aceasta cuprinde motive străine de natura cauzei.

Susţinerile recurenţilor deşi conturează vag cazul de casare evocat, acesta nu este incident în cauză pentru a atrage casarea hotărârii atacate.

În cauză, hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, atât în fapt, cât şi în drept, fiind analizate susţinerile părţilor care se regăsesc în cererile şi apărările formulate în cauză, instanţa de apel evidenţiind criteriile legale care au stat la baza soluţionării acţiunii în revendicare, prin prisma materialului probator administrat şi în raport de dispoziţiile legale în temeiul cărora pretenţiile deduse judecăţii au fost formulate.

Nu se poate reţine că motivarea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii sau că instanţa de apel ar fi pronunţat o soluţie a cărei fundamentare nu se regăseşte în considerente, întrucât raportarea la o serie de hotărâri judecătoreşti evocate în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor deduse judecăţii şi la efectele acestora din perspectiva lucrului judecat, pe care curtea de apel le-a considerat relevante în soluţionarea litigiului de faţă fac parte din raţionamentul juridic al instanţei, care a condus la soluţia pronunţată în privinţa apelului declarat de pârâţi.

În consecinţă, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost judicios motivată, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii SC H. SRL Plătăreşti şi G. împotriva Deciziei nr. 134A din 12 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâţii SC H. SRL Plătăreşti şi G. împotriva Deciziei nr. 134A din 12 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2019.

GGC - LM