Denial of land restitution under reparative laws due to extravilan status confirmed; appeal dismissed

Primul ciclu procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 8 februarie 2010, sub nr. x/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Agenţia Domeniilor Statului, solicitând instanţei în principal, obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a imobilului - teren în suprafaţă de 31.620,554 mp, situat în Bucureşti, str. x, sector 6; în subsidiar, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a imobilului, obligarea pârâtei la acordarea în favoarea reclamantului a unor bunuri în compensare.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că părinţii săi, A. şi B., au dobândit, prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1918 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, un imobil - teren în suprafaţă de 40.000 mp, situat la adresa specificată anterior; suprafaţa de 31.620,554 mp a fost preluată în mod abuziv de către statul român, diferenţa de teren rămânând în proprietatea familiei sale până în prezent; terenul în litigiu este concesionat către C. SA prin Contractul de concesiune nr. x din 22 iulie 2002; pârâta nu a soluţionat până în prezent Notificarea nr. x din 27 septembrie 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pârâta a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, având în vedere că reclamantul nu a prezentat acte juridice în baza cărora autorii lui au obţinut dreptul de proprietate asupra construcţiilor revendicate, înscrisuri din care să rezulte preluarea abuzivă de către stat (decretul sau actul administrativ de expropriere) şi din care să rezulte deţinerea proprietăţii la momentul preluării în proprietatea statului; pârâta deţine bunuri care, în principiu, nu pot face obiectul Legii nr. 10/2001, având atribuţii în procesul de punere în aplicare a Legii nr. 18/1991.

C. SRL (fostă SA) a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei, arătând că este concesionara suprafeţei de teren cu destinaţie agricolă de 75 ha, situat în Bucureşti, str. x, conform Contractului de concesiune nr. x/22 iulie 2002 încheiat cu pârâta, precum şi titulara dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate asupra terenului, aspect ce rezultă şi din Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 45 din 23 mai 2002, şi asupra unui teren de 133.205 mp, situat la aceeaşi adresă poştală, conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x din 9 iunie 1995 şi a construcţiilor amplasate pe această ultimă suprafaţă; terenul în litigiu se suprapune parţial cu terenul proprietatea sa şi parţial cu terenul concesionat de această societate de la pârâtă şi pe care se află construcţii proprietatea sa.

În şedinţa publică din data de 17 iunie 2010, prima instanţă a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie voluntară accesorie, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acea dată.

Numita D. a formulat cerere de intervenţie voluntară principală având un obiect identic cu cel al cererii principale, arătând faptul că, prin contractul de cesiune de drepturi litigioase cu titlu gratuit autentificat sub nr. x/03.09.2010 de B.N.P. E., a dobândit dreptul litigios din prezentul proces.

În şedinţa publică din data de 15 octombrie 2010, prima instanţă a luat act de transmisiunea calităţii procesuale active de la reclamantul A. către D. şi de faptul că aceasta din urmă nu a mai susţinut cererea de intervenţie voluntară principală.

Prin Sentinţa civilă nr. 1464 din 25 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă cererea principală ca neîntemeiată şi admisă cererea de intervenţie voluntară accesorie în interesul pârâtei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul nu este îndreptăţit la acordarea de măsuri reparatorii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, având în vedere că nu a fost făcută dovada de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel reclamanta D., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2010, la data de 23 februarie 2011.

În motivarea apelului, apelanta-reclamantă a arătat, în esenţă, că: terenul în litigiu este intravilan, fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001; nu este incident art. 8 din Legea nr. 10/2001, terenul fiind intravilan atât la momentul preluării, cât şi la cel al notificării; fostul reclamant nu a beneficiat de vreo măsură de reparaţie în temeiul Legii nr. 18/1991 până în prezent, deşi a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în anul 1998, Legea nr. 18/1991 fiind singura lege de reparaţie de la acel moment; şi că în mod greşit, prima instanţă a constatat o neconcordanţă între suprafeţele menţionate în actul de proprietate şi actele care atestă dezbaterea succesiunilor după autorii fostului reclamant, lipsa înscrierii imobilului în evidenţele fiscale şi nedovedirea preluării abuzive a imobilului de către statul român.

Prin Decizia civilă nr. 173A din 10 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin cererea dedusă judecăţii la data de 8 februarie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Agenţia Domeniilor Statului, în principal constatarea că imobilul teren în suprafaţă de 31.620,554 mp situat în Bucureşti, str. x, sector 6 a fost preluat abuziv astfel că pârâtul să fie obligat să-i restituie în natură terenul, iar în subsidiar în situaţia imposibilităţii în natură, obligarea pârâtului să-i restituie în echivalent prin compensare cu alte bunuri imobilul - teren amintit evaluat provizoriu la suma de 28.120.000 RON.

Acţiunea a fost fundamentată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ale art. 480 C. civ. având în vedere şi jurisprudenţa CEDO în legătură cu art. 1 din Primul Protocol şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În esenţă instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 8 din Legea nr. 10/2001, precum şi normele de aplicare ale Legii nr. 10/2001, în sensul că nu intră sub incidenţa acestui act normativ terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991 republicată, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cele forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, astfel cum au fost modificate şi completate.

Considerentul respingerii acţiunii pe acest temei juridic l-a reprezentat situaţia de fapt reţinută din probele administrate în sensul că terenul în litigiu este teren agricol pentru care părţile au posibilitatea valorificării drepturilor conferite prin Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000.

În apel deşi s-au încuviinţat probe cu înscrisuri apelanta-reclamantă nu a depus la dosar înscrisuri relevante în combaterea celor reţinute în considerentele sentinţei civile apelate relativ la regimul juridic al terenului revendicat, acela de teren agricol.

Expertiza tehnică topografică efectuată în apel de către expert F. şi necontestată de părţi nu a identificat terenul decât prin mijlocirea concluziilor unui raport de expertiză extrajudiciar efectuat de către expert G. invocându-se lipsa înscrisurilor relevante - hărţi, planuri, schiţe, - prin care să poată identifica nemijlocit terenul ce face obiectul pretenţiilor reclamantei.

Aşadar, în faza procesuală a apelului, reclamanta nu a făcut dovada contrară celor susţinute în sentinţa civilă apelată că terenul în suprafaţă de 31.620 mp este teren intravilan şi nu teren agricol la data preluării de către stat în condiţiile în care potrivit Decretului nr. 119 din 10 octombrie 1974 terenul a fost preluat de la Cooperativele Agricole Asociate de către Centrala pentru Legume Fructe din subordinea Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor, având regimul juridic al unui teren cooperativizat.

Cele două rapoarte de expertiză efectuate în apel cu statuările experţilor în lipsa dovezilor solicitate în apel privind amplasamentul terenului în litigiu, nefiind apte să ducă la dezlegarea pricinii, nu au putut fi omologate de către instanţă.

Pentru aceste considerente apelul a fost respins ca nefondat potrivit art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta D., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 765 din 6 martie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta D. împotriva Deciziei nr. 173 A din 10 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prevăd obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii.

În speţă, instanţa de fond a respins acţiunea dedusă judecăţii, reţinând printre alte argumente şi faptul că recurenta - reclamantă nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire conform Legii nr. 10/2001.

Prin cererea de apel, recurenta - reclamantă a criticat şi greşita interpretare a situaţiei de fapt, învederând că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse acte de stare civilă şi înscrisuri care atestă atât succesiunea dintre apelantul - reclamant şi autorii săi cât şi dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

Ignorând acest motiv de apel şi analizând cererea din perspectiva dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel i-a cauzat recurentei o vătămare încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este fondată, dat fiind faptul că potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidenţa acestei legi terenurile situate în intravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data formulării notificării.

Art. 8 din Legea nr. 10/2001 delimitează sfera de aplicare a acestei legi de cea a unora din actele normative ce au caracter reparator.

Printre aceste legi sunt enumerate Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar şi Legea nr. 1/2000, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere.

În susţinerea cererii de chemare în judecată recurenta - reclamantă a depus la dosarul cauzei mai multe înscrisuri.

Astfel, din cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1918, reiese că autorii recurentei au cumpărat patru hectare de teren "situat în marginea oraşului Bucureşti".

Din Adresa din 8 iunie 2005 a Agenţiei Notariale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară - Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a Municipiului Bucureşti, rezultă că terenul a cărui revendicare face obiectul prezentului dosar face parte din intravilanul Municipiului Bucureşti, conform P.U.G. aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 269/2000.

În apel, s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică judiciară având ca obiectiv stabilirea regimului juridic al terenului situat în Bucureşti, str. x, respectiv amplasamentul acestuia în raport cu actele depuse.

Din concluziile expertizei rezultă că identificarea terenului în litigiu în suprafaţă de 31620 mp ce a făcut obiectul Actului de vânzare-cumpărare nr. x/1918, nu poate fi făcută deoarece la dosar nu există dovezi care să cuprindă informaţiile necesare.

Mai rezultă că "Prezentul raport de expertiză tratează/analizează în continuare terenul în suprafaţă de 31.620,55 mp, astfel cum este individualizat în raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de ing. G., dar subsemnatul nu confirmă legătura de identitate între acesta şi terenul transmis prin act 12045/1918. Prezentul raport nu exclude posibilitatea existenţei legăturii de identitate a terenului identificat în raportul extrajudiciar şi terenul transmis prin Actul nr. 12045/1918, dar având în vedere lipsa dovezilor/mărturiilor cartografice, aceasta nu se verifică la acest moment".

La pct. 3 din raportul de expertiză tehnică, expertul F. analizează regimul juridic al terenului astfel cum a fost individualizat în raportul de expertiză tehnică, extrajudiciară efectuat de ing. G.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară - specialitatea construcţii întocmit de expert H. rezultă că pe terenul în litigiu există un număr de şapte construcţii, de diferite dimensiuni, nedemontabile, expertul nefiind abilitat să efectueze cercetări asupra clădirilor, rezistenţă, stare tehnică, etc.

Expertul desemnat în specialitatea construcţii H. a răspuns numai cu privire la construcţiile aflate pe terenul în suprafaţă de 7.617 mp, motivând că pentru terenul în suprafaţă de 832 mp şi respectiv 23.171 mp, nu are baza de informaţii confirmate de expertul topografic, geodezie, cadastru.

Cererea recurentei-reclamante de completare a raportului de expertiză şi pentru ca expertul tehnic să răspundă şi cu privire la terenurile de 832 mp şi 23.171 mp a fost respinsă de instanţa de apel ca neîntemeiată.

Din considerentele deciziei instanţei de apel, rezultă că reclamanta nu a depus la dosar înscrisuri relevante în combaterea celor reţinute în considerentele sentinţei civile apelate relativ la regimul juridic al terenului revendicat, acela de teren agricol.

Or, în speţă, dovezile produse de recurenta-reclamantă în apel nu au fost analizate de instanţă, după cum nici expertizele tehnice dispuse în cauză nu au stabilit regimul juridic al terenului în litigiu, nefiind omologate.

În aceste condiţii, interpretarea dată dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întemeiată pe aprecieri fără suport legal, este vădit greşită.

Dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, exclud în mod explicit de la incidenţa acestui act normativ terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Prin urmare, instanţa de apel, în virtutea rolului său activ, avea obligaţia să determine regimul juridic al terenului în litigiu la data preluării abuzive sau la data notificării, în raport cu dovezile produse de recurenta - reclamantă şi neanalizate de instanţa de apel.

Nu au fost verificate şi analizate nici susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora pe o parte din terenul în litigiu se află construcţii specifice unei zone intravilane, cu instalaţii de canalizare şi electrificare.

În ceea ce priveşte dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, instanţa de apel nu a analizat această critică prin prisma actelor de stare civilă şi a înscrisurilor care atestă succesiunea dintre reclamantă şi autorii săi cât şi dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

Condiţionat de rezolvarea acestor chestiuni, instanţa de apel va administra dovezi referitoare la regimul juridic al terenului în litigiu, inclusiv prin ordonarea unor expertize tehnice de specialitate pentru identificarea imobilului în litigiu şi pentru a se stabili dacă construcţiile pe teren atestă regimul juridic de teren intravilan sau arabil.

Cum toate aceste aspecte sunt, în sensul art. 314 C. proc. civ., împrejurări de fapt rămase nestabilite care împiedică Înalta Curte să hotărască asupra fondului pricinii, va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Al doilea ciclu procesual:

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2010*, la data de 12 mai 2014.

Numiţii I., J., K., L. şi M. au formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie în interesul intimatei-pârâte.

În motivarea cererii, intervenienţii au arătat că numitul A., autorul fostului reclamant, a vândut autoarei lor, N., un teren arabil de 5.000 mp, prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 noiembrie 1946 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, din terenul de 4 ha deţinut în proprietate, acest teren fiind solicitat în mod abuziv de către fostul reclamant prin notificare în temeiul Legii nr. 10/2001; terenul era agricol arabil extravilan la data deposedării, aflându-se în comuna suburbană Lupeasca, şi în privinţa acestuia s-a reconstituit dreptul de proprietate pe numele intervenienţilor în baza legilor de fond funciar prin Hotărârea Comisiei municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nr. 1500 din 12 martie 2014.

De asemenea, numiţii O., P., Q. şi R. au formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie în interesul intimatei-pârâte.

În motivarea cererii, aceşti intervenienţi au arătat că numitul A., autorul fostului reclamant, a avut mai mulţi moştenitori, nu numai pe reclamantul A., ci şi pe autorii intervenienţilor B. şi S., T., U., V., W., X. şi Y., evidenţiaţi în Certificatul de moştenitor nr. x din 28 februarie 1958, eliberat de Notariatul de Stat al Raionului Lenin; intervenienţii au solicitat Subcomisiei locale de fond funciar sector 6 Bucureşti reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 247/2005 pentru terenul agricol în suprafaţă de 26.620 mp, cererile lor aflându-se în analiză; reclamantul a deţinut numai o cotă de 22/128 din masa succesorală a numitului A.

În şedinţa publică din data de 22 mai 2015, instanţa de apel a încuviinţat în principiu cererile de intervenţie voluntară accesorie, pentru considerentele cuprinse în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Apelanta-reclamantă a formulat cerere precizatoare la cererea de chemare în judecată, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtei la restituirea prin echivalent prin compensare a suprafeţei de teren reduse la 26.620,554 mp, în temeiul Legii nr. 165/2013, arătând că nu a avut cunoştinţă de înstrăinarea celor 5.000 mp din teren prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 noiembrie 1946 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat. De asemenea, apelanta-reclamantă a invocat art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, apreciind că beneficiază de cotele moştenitorilor care nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 83A din 6 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul şi admisă cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată în interesul intimatei-pârâte.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţine că apelul este nefondat iar cererile de intervenţie accesorie formulate în interesul intimatei pârâte Agenţia Domeniilor Statului sunt întemeiate pentru următoarele considerente:

Potrivit deciziei de casare şi în raport cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea reţine că se impune în cauză a se determina regimul juridic al terenului în litigiu la data preluării abuzive sau la data notificării în raport cu dovezile produse de apelanta reclamantă inclusiv stabilirea împrejurării dacă construcţiile existente pe teren atestă regimul juridic de teren intravilan sau arabil.

Conform lucrării de specialitate topo efectuată de către comisia de trei experţi aflată la dosar apel, în raport de înscrisurile depuse de părţi la dosarul cauzei, s-a procedat la identificarea terenului în suprafaţă de 26.620 mp teren aflat în prezent în str. x, raportul de expertiză fiind avizat şi de către OCPI Bucureşti.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin legea fondului funciar nr. 58/1991 cu modificările şi completările ulterioare.

Din analiza gramaticală a acestei norme juridice rezultă că aceasta nu impune condiţia ca terenul să fi fost amplasat în extravilan atât la data preluării cât şi la data notificării.

Prin urmare, dacă la data preluării abuzive terenul se afla în extravilanul localităţii sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, fiind lipsit de relevanţă că la data formulării notificării terenul este în intravilanul extins.

Astfel, prin Hotărârea nr. 44 din 18 mai 1992 a Comisiei Municipiului Bucureşti şi SAI de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fost validat dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 2,80 ha pe numele V., W., Y., Z., Q., în calitate de moştenitori ai defunctului A., fiind înscris în anexa 7 la poziţia 8, iar ulterior, pe baza Adeverinţei nr. x din 12 ianuarie 1994, emisă de către CAP Măgurele, în care se menţionează că B. s-a înscris în CAP Măgurele cu un teren în suprafaţă de 1 ha s-a anulat poziţia 8 din anexa 7 a Hotărârii nr. 44/1998 fiind emisă Hotărârea nr. 276/1994 în care s-a validat dreptul de proprietate pentru 0,70 ha, punerea efectivă în posesie neputându-se realiza.

În anul 1998, s-a solicitat de către A. în temeiul Legii nr. 18/1991 reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 31.620 mp astfel că s-a reţinut, în raport de actele administrative de care s-a făcut vorbire anterior, că terenul face obiectul Legii nr. 18/1991, este un teren agricol, de altfel, s-a urmat procedura prevăzută de acest act normativ, iar părţile aveau la îndemână procedurile speciale prevăzute de Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000, privind contestarea la instanţa de judecată a hotărârilor Comisiei judeţene inclusiv împotriva refuzului de soluţionare a cererilor.

Potrivit cererii nr. x din 20 septembrie 2005, înregistrată la Primăria Sectorului 6 Bucureşti - Subcomisia pentru aplicarea Legii fondului funciar s-a solicitat de către A. reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 167/1997, Legii nr. 1/2000, Legii nr. 18/1991, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, iar regimul juridic al terenului rezultă cu atât mai mult cu cât potrivit Decretului nr. 119/10 octombrie 1974, terenul s-a preluat de la Cooperativele Agricole Asociate către Centrala pentru Legume şi Fructe din subordinea Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor, fiind vorba anterior de un teren cooperativizat.

Conform Actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1918 şi transcris sub nr. x/1918 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat autorii A. şi B. au dobândit imobilul-teren în suprafaţă de 40.000 mp situat "în marginea oraşului Bucureşti, pe şoseaua Domneştilor".

Conform Adeverinţei nr. x din 14 noiembrie 1991 emise de Comisia de lichidare a CAP Măgurele, terenul în litigiu, ce făcea parte în anul 1991 din CAP Măgurele, se afla pe şoseaua Bucureşti Domneşti şi aparţinea serelor Militari.

Conform Adresei nr. x din 8 iunie 2005 emisă de Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti, terenul situat în prezent în str. x este situat în intravilan conform PVG al Municipiului Bucureşti aprobat cu HCGM nr. 269/2000.

Curtea reţine astfel că, începând cu anul 2000 terenul în discuţie a fost trecut în intravilanul municipiului Bucureşti, însă la data preluării se afla în extravilanul Municipiului Bucureşti, menţiunea "în marginea oraşului Bucureşti, pe şoseaua Domneştilor", neputând face dovada contrară, ci dimpotrivă, întrucât terenul era situat la marginea oraşului Bucureşti, pe şoseaua x, este evident că se afla în extravilan la nivelul anului 1918 cât şi la data preluării.

Împrejurarea că terenul în litigiu se afla la data preluării abuzive în extravilan şi nu intravilan, este dovedită şi de faptul că în anul 1998 s-a solicitat de către A., cedentul de drepturi litigioase către apelanta reclamantă, în temeiul Legii nr. 18/1991 reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 31.620 mp teren agricol, fără a urma şi finaliza procedura specială impusă de Legea nr. 18/1991.

Mai mult, aşa cum s-a reţinut şi anterior, cu privire la o parte din terenul în litigiu a fost reconstituit dreptul de proprietate, respectiv pentru suprafaţa de 5000 mp, înstrăinată în anul 1946, către autoarea intervenienţilor I., J., K., L. şi M., în temeiul Legii nr. 18/1991, prin Sentinţa civilă nr. 1908 din 12 martie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, irevocabilă.

Conform Actului de vânzare-cumpărare încheiat la 26 noiembrie 1940 între autorii A. şi B. şi N., terenul de 5000 mp ce făcea parte din terenul iniţial, se face menţiunea că se vinde un "teren arabil în suprafaţă de un pogon adică 5000 mp situat în raza comunei sub Tudor Vladimirescu, pendinte de Municipiul Bucureşti .

De asemenea, intervenienţii O., P., Q., R. au făcut dovada cu Certificatul de moştenitor nr. x din 28 februarie 1958 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului Lenin, că numitul A. nu a avut doar un singur moştenitor şi anume pe A., ci mai mulţi moştenitori, autorii intervenienţilor şi anume B. şi S., T., U., V., W., X. şi Y. (fii), evidenţiaţi în Certificatul de moştenitor nr. x din 28 februarie 1958 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului Lenin (anexat).

Din certificatele de moştenitor anexate, rezulta succesiunea moştenitorilor, până la pârâţi, respectiv: Certificat de moştenitor nr. x din 21 iulie 1980 eliberat de Notariatul de Stat Sector 5 - de pe urma defunctei T.; Certificat de moştenitor nr. x din 11 februarie 1986 eliberat de Notariatul de Stat Sector 5 - de pe urma defunctei B.; Certificat de moştenitor nr. x din 21 iulie 1988 eliberat de Notariatul de Stat Sector 5 - de pe urma defunctului A.; Certificat de moştenitor nr. x din 10 septembrie 1992 eliberat de Notariatul de Stat Sector 5 - de pe urma defunctului U.; Certificat de moştenitor nr. 2137 din 1 noiembrie 1994 eliberat de Notariatul de Stat Sector 5 - de pe urma defunctului W.; Certificat de moştenitor nr. x din 4 februarie 1998 eliberat de BNP AA. - de pe urma/defunctului S.; Certificat de moştenitor nr. x din 5 mai 1998 eliberat de BNP BB. - de pe urma defunctului Y.; Certificat de moştenitor nr. x din 21 mai 2008 eliberat de BNPA CC. - de pe urma defunctei V.; Certificat de calitate de moştenitor nr. 103 din 18 septembrie 2014 eliberat de SNP DD., de pe urma defunctei EE..

Intervenienţii, în calitate de moştenitori ai autorilor A. şi B., au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, la Subcomisia Locală de Fond Funciar Sector 5, procedura administrativ jurisdicţională nefiind finalizată până în prezent.

Aşadar, faţă de înscrisurile depuse de aceşti intervenienţi, Curtea va reţine că pe lângă împrejurarea că terenul în litigiu nu se afla la data preluării abuzive în intravilanul Municipiului Bucureşti şi faptul că apelanta reclamantă nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită pe care a avut-o cedentul drepturilor litigioase, A., asupra întregii suprafeţe de 26.620,554 mp, solicitată a fi restituită.

În ceea ce priveşte eventualele construcţii specifice unei zone intravilane existente în prezent pe terenul în litigiu, Curtea reţine că existenţa acestora nu poate avea relevanţă în raport de cele reţinute în precedent, referitoare la regimul juridic de extravilan al terenului solicitat.

În raport de aceste considerente, Curtea va face aplicaţiunea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., urmând a respinge apelul ca nefondat.

Pe cale de consecinţă, dat fiind caracterul accesoriu al cererilor de intervenţie, în baza dispoziţiilor art. 51 C. proc. civ., urmează a admite cererile de intervenţie accesorie în interesul intimatei pârâtei Agenţia Domeniilor Statului.

Împotriva acestei decizii civile a formulat recurs reclamanta D., arătând că în mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a stabilit că numitul A. nu a avut calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea terenului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea deciziei recurate, admiterea apelului, desfiinţarea Sentinţei civile nr. 1464 din 25 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, admiterea cererii de chemare în judecată şi restituirea prin echivalent a terenului în suprafaţă de 26.620,554 mp situat în Bucureşti, str. x, sector 5; în subsidiar, a solicitat restituirea prin echivalent a cotei de 22/128 din terenul menţionat.

Prin Decizia civilă nr. 566 din 22 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost admis recursul, fiind casată decizia recurată şi trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, pentru omisiunea acesteia de a se pronunţa asupra cererii de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 cu prilejul soluţionării apelului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte a menţionat că aspectele de fapt ale judecăţii şi criticile de netemeinicie nu pot face obiectul controlului judiciar în recursul exercitat în condiţiile art. 304 C. proc. civ., faţă de caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care permite examinarea hotărârii atacate numai prin prisma motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.

Prin urmare, urmează a se cerceta exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriul de recurs.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., prin care recurenta a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că terenul în suprafaţă de 26.620 mp situat în prezent în Bucureşti, B-dul x nu face obiectul Legii nr. 10/2001, nu este fondat.

Astfel, recurenta a susţinut că este irelevant faptul că autorul său a formulat mai multe cereri în baza legilor fondului funciar, precum şi că, în sensul art. 8 din Legea nr. 10/2001, pentru determinarea legii aplicabile pentru restituirea unui imobil, singurul criteriu de delimitare a procedurii de urmat este locul situării imobilului (în intravilan sau în extravilan).

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidenţa acestui act normativ terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte a constatat că ipoteza acestei norme a avut în vedere atât terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, cât şi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar menţionate şi care au fost solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa de apel, coroborând probele cu înscrisuri şi expertiză aflate la dosar, a statuat că terenul în litigiu era situat, la data preluării de către stat, în extravilanul municipiului Bucureşti.

În plus, a reţinut că prin Hotărârea nr. 44 din 18 mai 1992 a Comisiei Municipiului Bucureşti şi SAI de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fost validat dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 2,80 ha pe numele V., W., Y., Z. şi Q., în calitate de moştenitori ai defunctului A., fiind înscris în anexa 7 la poziţia 8; ulterior, pe baza Adeverinţei nr. 3 din 12 ianuarie 1994, emisă de către CAP Măgurele, în care s-a menţionat că B. s-a înscris în CAP Măgurele cu un teren în suprafaţă de 1 ha, a fost anulată poziţia 8 din anexa 7 a Hotărârii nr. 44/1998, fiind emisă Hotărârea nr. 276/1994 în care a fost validat dreptul de proprietate pentru 0,70 ha, punerea efectivă în posesie neputându-se realiza.

De asemenea, a constatat că terenul în suprafaţă de 31.620 mp a făcut obiectul solicitării formulate de A., în temeiul Legii nr. 18/1991, în 1998, fără a fi finalizată procedura prevăzută de acest act normativ.

Ulterior, autorul recurentei, A., a înregistrat la Primăria Sectorului 6 Bucureşti - Subcomisia pentru aplicarea Legii fondului funciar, cererea nr. x din 20 septembrie 2005, prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 167/1997, al Legii nr. 1/2000 şi al Legii nr. 18/1991, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.

Un argument suplimentar în determinarea regimului juridic al terenului reţinut de instanţa de apel a fost acela că, potrivit Decretului nr. 119/10 octombrie 1974, terenul a fost preluat de la Cooperativele Agricole Asociate de către Centrala pentru Legume şi Fructe din subordinea Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor, fiind vorba despre un teren cooperativizat.

A rezultat, astfel, că instanţa de apel a constatat că terenul solicitat prin cererea de chemare în judecată, pe de o parte, era situat în extravilanul municipiului Bucureşti la data preluării, iar, pe de altă parte, a fost solicitat potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare.

De altfel, instanţa de apel, interpretând probele administrate, a reţinut că terenul intră sub incidenţa legilor fondului funciar şi, prin urmare, nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001 şi faţă de împrejurarea că pentru o suprafaţă de 5.000 mp din terenul solicitat prin cererea de chemare în judecată (care a fost înstrăinată în anul 1946 de către A. către N. prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 noiembrie 1946 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat), dreptul de proprietate a fost reconstituit în temeiul Legii nr. 18/1991, prin Sentinţa civilă nr. 1908 din 12 martie 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, devenită irevocabilă.

Înalta Curte a constatat că, din perspectiva dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu este irelevant, aşa cum a susţinut recurenta, că au fost formulate, pentru acelaşi teren, solicitări de restituire în temeiul legii fondului funciar, iar criteriul situării terenului nu este exclusiv, astfel că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat.

În ceea ce priveşte critica prin care s-a susţinut că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că acest motiv de recurs are ca premisă nerespectarea principiului potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Nu se circumscriu acestui motiv de recurs criticile privitoare la greşita interpretare a înscrisurilor utilizate ca probe în proces.

În condiţiile abrogării, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a prevederilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., criticile privitoare la greşita interpretare a probelor nu pot face obiectul analizei în recurs.

Or, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată - constatare preluare abuzivă a imobilului - teren în suprafaţă de 31.620,554 mp (restrânsă la 26.620,554 mp), situat în Bucureşti, str. x şi restituire în natură, iar, în caz de imposibilitate, acordare de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte bunuri - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este prin ipoteză incident.

În consecinţă, nu se impune cercetarea criticilor de netemeinicie prin care recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a înscrisurilor constând în: Adresa nr. x din 8 iunie 2005 emisă de ANCPI, Certificatul de moştenitor nr. x/1986, emis de pe urma defunctei B., Certificatul de moştenitor nr. x/1958, emis de pe urma defunctului A. şi Actul de vânzare-cumpărare nr. 12045 din 3 decembrie 1918.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care s-a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a stabilit că autorul recurentei, A., nu a avut calitate de persoană îndreptăţită la restituire, Înalta Curte a constatat, pentru considerentele care au fost deja expuse, că nu poate fi încadrat în ipoteza reglementată de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. acesta urmând a fi examinat prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte a constatat că acest motiv de recurs nu este fondat deoarece instanţa de apel a reţinut în considerente împrejurarea că aceasta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită pe care ar fi avut-o cedentul de drepturi litigioase - A. - asupra întregii suprafeţe de 26.620,554 mp teren (conform cererii precizatoare de restrângere a pretenţiilor formulate la data de 19 iunie 2017).

Aceste considerente au fost expuse în contextul în care, cu prilejul rejudecării apelului declarat de apelanta-reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 1464 din 25 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, intervenienţii O., P., Q. şi R. au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatei-pârâte, învederând că sunt moştenitori ai autorului comun A..

Prin urmare, faţă de situaţia reţinută în speţă, conform căreia A., titularul iniţial al cererii de chemare în judecată, nu a fost singurul moştenitor al autorilor A. şi B., ceilalţi moştenitori formulând cereri de restituire în temeiul legilor funciar, curtea de apel a apreciat că apelanta-reclamantă nu ar fi îndrituită, din acest punct de vedere la restituirea întregii suprafeţe de 26.620, 554 mp teren, solicitate conform cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Instanţa de apel nu a făcut însă analiza la cazul dedus judecăţii a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, invocate prin cererea precizatoare de care curtea de apel a luat act în şedinţa publică de la 19 iunie 2015.

Înalta Curte a reţinut că o astfel de analiză nu se impunea a fi făcută în condiţiile în care s-a reţinut cu deplin temei că în cauză sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa că terenul solicitat nu intră sub incidenţa acestui act normativ.

Înalta Curte a constatat că cel de-al treilea motiv de recurs, formulat de recurentă în subsidiar, este fondat, deoarece potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013: "dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Conform cererii precizatoare depusă de apelanta-reclamantă la data de 19 iunie 2015, aflată la Dosarul nr. x/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, de care instanţa de apel a luat act în şedinţa publică de la 19 iunie 2015, apelanta-reclamantă a solicitat în temeiul art. 1 alin. (3), art. 4 şi art. 24 din Legea nr. 165/2013, să i se acorde măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte, plafonate la 15% din valoarea bunului imobil.

Conform încheierii de şedinţă de la acest termen, curtea de apel "ia act de cererea precizatoare susţinută la acest termen de apărătorul apelantei-reclamante, în sensul că reduce câtimea pretenţiilor în acest proces la o suprafaţă mai mică şi solicită aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, având în vedere că acestea au intrat în vigoare pe parcursul procesului".

Cu toate acestea, instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra cererii de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 cu prilejul soluţionării apelului, decizia care face obiectul controlului judiciar necuprinzând nicio menţiune în acest sens.

Înalta Curte a mai reţinut că, în condiţiile în care după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, act normativ emis în vederea finalizării procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist (care conţine o dispoziţie potrivit căreia se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată), apelanta a formulat o cerere precizatoare prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile acestui act normativ, instanţa de apel avea obligaţia de a se pronunţa asupra acesteia.

Lipsa oricărei referiri în decizia care face obiectul controlului judiciar la această cerere echivalează cu necercetarea acesteia, astfel că, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă D. împotriva Deciziei civile nr. 83 A din 6 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Al treilea ciclu procesual:

În rejudecare, prin Decizia nr. 1398A din 12 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă D., împotriva Sentinţei civile nr. 1464/25 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului, intimata-intervenientă C. SRL, şi cu intervenienţii voluntari accesorii I., J., K., L., M., O., P., Q. şi R., ca nefondat. A admis cererile de intervenţie voluntară accesorie formulate în interesul intimatei-pârâte.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Apelul se rejudecă după admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimitere la instanţa de apel, motiv pentru care au fost avute în vedere dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. din 1865, potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanţa urmând, totodată, să judece din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Curtea a reţinut că, în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 566 din 22 februarie 2018 (decizia de casare din recurs), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dezlegat, cu caracter obligatoriu, următoarele probleme de drept:

- terenul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, raportat la art. 8 alin. (1) din acest act normativ, ci obiectul legilor fondului funciar, fiind teren extravilan la data preluării sale în proprietatea statului;

- în mod legal, instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, apelanta-reclamantă, succesoare în drepturi a reclamantului A., neprofitând de cotele moştenitorilor persoanei fizice îndreptăţite (A.) care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001, respectiv de cotele autorilor intervenienţilor voluntari accesorii O., P., Q. şi R.

În consecinţă, motivele de apel ale apelantei-reclamante au vizat faptul că terenului în litigiu i se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001, că nu este incident art. 8 alin. (1) din aceasta, precum şi că terenul era intravilan atât la momentul preluării, cât şi la cel al notificării, nu pot fi găsite întemeiate de către Curte, întrucât acestea au format deja obiect de analiză în recurs, instanţa supremă apreciind caracterul lor nefondat, soluţie care se impune, în mod obligatoriu, instanţei de apel în rejudecarea după casare.

Trimiterea spre rejudecare a apelului dispusă de instanţa supremă a avut în vedere omisiunea instanţei de apel de a analiza calea de atac şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, dată fiind cererea "precizatoare" formulată de apelanta-reclamantă în etapa procesuală a apelului .

Prin urmare, Curtea a analizat dacă cererea în discuţie formulată de către apelanta-reclamantă are caracter admisibil în apel, iar, în caz afirmativ, dacă aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 este de natură să conducă la schimbarea soluţiei primei instanţe în apel.

În ceea ce priveşte chestiunea admisibilităţii, în primul rând, Curtea a reţinut că aspectul asupra căruia trebuie să se pronunţe vizează exclusiv posibilitatea apelantei-reclamante de a solicita în apel aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 la cazul său concret, iar nu şi "reducerea" obiectului cererii la suprafaţa de teren de 26.620,554 mp, din moment ce instanţa de apel a luat act de o atare "cerere precizatoare", iar această calificare şi reţinere spre judecare nu a constituit obiect de recurs. De altfel, instanţa supremă, în decizia de casare, a precizat în mod expres faptul că "instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 cu prilejul soluţionării apelului, decizia care face obiectul apelului necuprinzând vreo menţiune în acest sens".

În al doilea rând, Curtea a apreciat că cererea în discuţie este admisibilă prin raportare la domeniul de aplicare a Legii nr. 165/2013 expus în cadrul art. 4, potrivit căruia dispoziţiile acestei legi se aplică (...) şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor (...), la data intrării în vigoare a legii.

De altfel, indiferent dacă apelanta-reclamantă ar fi formulat sau nu cererea menţionată, în măsura în care aceasta ar fi avut calitatea de persoană îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001, acţiunea sa introductivă ar fi fost soluţionată ţinându-se cont de măsurile reparatorii prin echivalent stabilite potrivit Legii nr. 165/2013, act normativ care se aplică şi cauzelor aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intrării sale în vigoare.

În ceea ce priveşte chestiunea temeiniciei acţiunii prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 165/2013, Curtea a reţinut că potrivit art. 15 din această lege, cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se soluţionează cu respectarea limitei de 50 ha de proprietar deposedat, cu condiţia ca această suprafaţă să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar.

Curtea a apreciat că textul legal specificat anterior se referă exclusiv la terenurile intravilane, cu categoria de folosinţă agricole la data preluării, iar nu şi la terenurile extravilane agricole la data preluării devenite intravilane la data notificării, acestea din urmă neputând face obiectul Legii nr. 10/2001, prin raportare la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În acest context este de menţionat faptul că terenurile agricole pot fi situate şi în intravilan şi în extravilan, precum şi că dacă anumite terenuri situate în intravilan au constituit obiect de reglementare a ambelor legi de reparaţie (Legea nr. 10/2001 şi legile fondului funciar), terenurile situate în extravilan la data preluării sau la data notificării au constituit numai obiectul de reglementare a legilor fondului funciar.

În consecinţă, din moment ce terenul în litigiu a intrat sub incidenţa legilor fondului funciar, fiind extravilan la data preluării, cum de altfel şi instanţa supremă a stabilit, fiind exclus din domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu este permisă soluţionarea litigiului în baza Legii nr. 10/2001 cu aplicarea dispoziţiilor vizând obligarea pârâtei la emiterea unei decizii cu propunerea de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte potrivit Legii nr. 165/2013.

Strict ipotetic, o interpretare contrară ar fi şi de neacceptat în contextul în care o soluţionare a cauzei în temeiul Legii nr. 10/2001 ar conduce automat la aplicarea art. 4 alin. (4) din lege, caz în care i s-ar putea recunoaşte apelantei-reclamante dreptul de a beneficia de cotele autorilor intervenienţilor voluntari accesorii care nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care aceştia au introdus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar.

Din moment ce autorul apelantei-reclamante a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului şi în temeiul legilor fondului funciar, urmează ca aceasta să fie soluţionată cu respectarea dispoziţiilor lor.

Date fiind aceste considerente, instanţa de apel a considerat că nu se mai impune şi analiza motivului de apel referitor la întinderea suprafeţei de teren, la mărimea cotei-părţi din dreptul de proprietate asupra acestuia şi la modalitatea de preluare a sa în proprietatea statului.

Pentru aceste argumente punctuale, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Pe cale de consecinţă, Curtea a admis cererile de intervenţie voluntară accesorie formulate în interesul intimatei-pârâte, ambele cereri cuprinzând argumentul situării terenului în extravilan la data preluării şi, ca atare, al lipsei incidenţei Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei ultime decizii, recurenta-reclamantă D. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., apreciind că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 311 şi art. 315 C. proc. civ.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, iar după casare instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost anulată, care, potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ. nu are nicio putere.

În speţă, prin Decizia nr. 566 din 22 februarie 2018, pronunţată în recurs de ICCJ s-a casat în întregime Decizia civilă nr. 83A din 6 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, deoarece instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererea de aplicare a Legii nr. 165/2013.

În motivarea deciziei de casare, instanţa de recurs a arătat că aspectele de fapt ale judecăţii şi criticile de netemeinicie nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, ci doar exclusiv criticile de nelegalitate.

Ca urmare, instanţa de recurs a arătat că nu se impune cercetarea în recurs a motivelor de netemeinicie şi a analizat în recurs motivele de nelegalitate raportat la situaţia de fapt reţinută în hotărârea casată, stabilind că, din probele administrate, terenul intră sub incidenţa legilor fondului funciar şi nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Susţine recurenta că, instanţa de recurs, nu a cercetat cauza sub acest aspect, al temeiniciei şi al greşitei interpretări a probelor în raport de care s-a stabilit amplasamentul terenului, ci doar a verificat dacă s-a făcut o corectă aplicare a legii raportat la situaţia de fapt reţinută în hotărârea casată.

Prin decizia pronunţată în recurs, hotărârea instanţei de apel a fost casată în întregime, nu doar în parte, astfel încât, hotărârea instanţei de apel nu are nicio putere (nici cu privire la situaţia de fapt reţinută, nici cu privire la cea de drept), potrivit art. 311 C. proc. civ., iar în rejudecare, instanţa de apel, când a pronunţat decizia ce face obiectul acestui recurs, trebuia să ţină seama de toate motivele invocate înainte de recurenta-reclamantă în apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, finalizat prin decizia casată în recurs.

Astfel, apreciază recurenta că premisa greşită de la care a plecat instanţa de apel, în rejudecare, cu încălcarea art. 311 alin. (1) şi art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., a fost că instanţa de recurs a stabilit, cu caracter obligatoriu, că terenul era extravilan arabil şi ca atare, nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Or, instanţa de recurs nu a analizat dacă terenul era extravilan arabil sau nu, deoarece aceasta este o problemă de temeinicie, nu de nelegalitate, ci doar a preluat această situaţie de fapt reţinută în hotărârea apelată (că terenul este extravilan arabil) şi a analizat critica de nelegalitate raportat la această situaţie de fapt.

Decizia civilă nr. 83A din 6 februarie 2017 casată, în recurs, prin care s-a reţinut această situaţie de fapt, că terenul în litigiu este extravilan arabil, nu mai are nicio putere, cu consecinţa că situaţia de fapt reţinută de instanţă de apel nu reprezintă adevărul juridic şi nu are putere de lucru judecat.

Tocmai din acest motiv art. 315 alin. (3) C. proc. civ. prevede că după casare, instanţa de apel va judeca din nou cauza, ţinând cont de toate motivele invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Apreciază recurenta că, în rejudecare, instanţa de apel ar fi trebuit să judece din nou ţinând cont de toate motivele de fapt invocate în cel de-al doilea ciclu procesual, adică să reanalizeze apărările şi probele din dosar şi să stabilească situaţia de fapt - anume dacă terenul este intravilan/extravilan agricol sau nu, şi apoi în funcţie de această situaţie de fapt reţinută să facă aplicarea legii.

Or, instanţa de apel, în rejudecare după casare nu a procedat în acest fel, nu a stabilit situaţia de fapt, ci doar s-a mărginit să constate, în mod nelegal, că instanţa de recurs ar fi stabilit o situaţia de fapt - anume că terenul este extravilan arabil, şi apoi a procedat la soluţionarea cauzei raportat la această situaţie de fapt premisă falsă - anume situaţia de fapt reţinută într-o hotărâre casată în întregime.

În concluzie, solicită a se constata că instanţa de apel, în rejudecare după casare, a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 311 şi art. 315 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa de apel, în rejudecare, în cel de-al treilea ciclu procesual, ar fi trebuit să facă o analiză proprie a probelor, cât şi a motivelor invocate de recurenta-reclamantă în cel de-al doilea ciclu procesual, şi să stabilească situaţia de fapt din cauză - dacă terenul este extravilan sau intravilan agricol, situaţie de fapt în raport de care apoi să stabilească dacă sunt incidente dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 165/2013, nu să preia o situaţie de fapt reţinută într-o hotărâre casată, care nu mai are nici o putere.

Astfel, se arată de recurentă că, în cel de-al doilea ciclu procesual, a invocat mai multe motive pentru care a solicitat să se constate că terenul este intravilan, motive pe care de altfel le-a şi reluat în rejudecare, însă niciunul dintre aceste motive nu a fost analizat de instanţa de apel în rejudecare.

Motivele şi probele pe care trebuia să le analizeze instanţa de apel în rejudecare după casare, motive pentru care recurenta a arătat că terenul este intravilan arabil sunt: Adresa nr. x din 8 iunie 2005 emisă de ANCPI care atestă că terenul este situat în intravilanul Mun. Bucureşti conform PUG al Municipiului Bucureşti aprobat prin HCGM nr. 269/2000; Certificatul de moştenitor nr. x/1986 de pe urma defunctei B. atestă că terenul se afla în anul 1986 în intravilan, fiind situat în Bucureşti, bdul. x, Sector 5; Certificatul de moştenitor nr. x/1958 de pe urma defunctului A. ce atestă că terenul se afla în anul 1958 în intravilan, fiind situat în Bucureşti, bdul. x, Raionul Lenin.

Mai mult, a arătat că Raionul Lenin a fost înfiinţat în anul 1950, când Bucureştiul a fost organizat administrativ din sectoare în raioane conform Legii nr. 5/1950, astfel încât rezultă fără dubiu că terenul în litigiu făcea parte din intravilanul Municipiului Bucureşti în anul 1950, fiind absurdă concluzia că un teren, identificat în anul 1950 cu denumire de arteră - bdul. x nr. poştal - 70 era extravilan.

Însă instanţa de apel, în rejudecare, nu a ţinut seama de aceste motive invocate de recurentă, potrivit art. 311 C. proc. civ., şi a plecat de la o premisă greşită - situaţia de fapt reţinută de o hotărâre casată în întregime, care nu are nicio putere.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 1398A/12 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. x/2010, şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.

Intimata Agenţia Domeniilor Statului a formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamanta D., solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Arată că, în accepţiunea recurentei-reclamante, hotărârea casată nu are nicio putere şi ca urmare, continuă cu acelaşi raţionament eronat recurenta-reclamantă, instanţa de apel trebuia să analizeze şi să stabilească dacă terenul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Astfel, susţinerile recurentei-reclamante sunt nefondate, instanţa de apel conformându-se întru totul dispoziţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr. 566 din 22 februarie 2018 şi prevederilor C. proc. civ. care reglementează procedura de rejudecare după casare, iar faptul că terenul în litigiu este extravilan arabil şi ca atare nu face obiectul Legii nr. 10/2001, a fost stabilit în mod definitiv şi irevocabil de ICCJ.

După cum se poate constata din lecturarea deciziei recurate, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. din 1865, potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanţa procedând la o nouă judecată, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Intimata arată că este de reţinut faptul că recurenta - reclamantă nu aduce nicio critică cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat şi a decis cu privire la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 în prezenta cauză, singurul motiv pentru care ICCJ a trimis cauza spre rejudecare.

În concluzie, faţă de considerentele arătate, conform dispoziţiilor art. 326 şi 322 C. proc. civ., solicită respingerea recursului formulat de D., ca neîntemeiat.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate şi a exigenţelor stabilite în cadrul art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ. şi nu ale noului C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, având în vedere dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 potrivit cărora dispoziţiile Codului (nou- n.n.) de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare precum şi faptul că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată anterior datei de 15 februarie 2013.

În susţinerea cererii de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., potrivit cărora, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) - (pct . 5); sau când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii; (pct. 9).

Recurenta susţine că hotărârea atacată este dată cu încălcarea art. 311 C.proc. civ., potrivit căruia hotărârea casată nu are nicio putere şi art. 315 C. proc. civ. care statuează că în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (...)

Trebuie observat că în materia recursului, vechiul C. proc. civ. avea dispoziţii speciale în ceea ce priveşte recursurile soluţionate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, potrivit art. 313 C. proc. civ., în caz de casare, trimite cauza spre o noua judecata instanţei care a pronunţat hotărârea casata (...), iar conform art. 314 C. proc. civ., hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

În interpretarea textelor enunţate anterior, practica judiciară a stabilit că instanţa de trimitere nu este îndreptăţită să reexamineze o problemă de drept definitiv soluţionată prin decizia instanţei de recurs (Trib. Suprem, Colegiul civil, Decizia nr. 1341/1957, în C.D. 1957, p. 359), iar în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.

Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevede, într-adevăr, obligativitatea deciziei de casare pentru judecătorii fondului, în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate şi necesitatea administrării unor probe, numai că, în speţă, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a Deciziei nr. 566 din 22 februarie 2018, pronunţată în recurs de I. C. civ..J. prin care s-a casat Decizia civilă nr. 83A din 6 februarie 2019 a Curţii de Apel şi, prin urmare, nici a dispoziţiilor legale evocate.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, cu titlu prealabil că aspectele de fapt ale judecăţii şi criticile de netemeinicie nu pot face obiectul controlului judiciar în recursul exercitat în condiţiile art. 304 C. proc. civ., faţă de caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care permite examinarea hotărârii atacate numai prin prisma motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege şi, prin urmare, au fost cercetate exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriul de recurs.

Trebuie subliniat că aceste concluzii sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile C. proc. civ. care dispuneau că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 304 alin. (1) pct. 1 - 9 C. proc. civ.

S-a arătat în cuprinsul deciziei de casare că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., referitor la susţinerea că terenul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, nu este fondat, deoarece art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, exclude de la aplicarea acestui act normativ terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar.

Înalta Curte a constatat că ipoteza acestei norme are în vedere atât terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, cât şi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar menţionate şi care au fost solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar şi a reţinut situaţia de fapt, stabilită cu putere de lucru judecat de instanţa de apel, (aceasta neputând face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului), statuând că terenul solicitat prin cererea de chemare în judecată, pe de o parte, era situat în extravilanul municipiului Bucureşti la data preluării, iar, pe de altă parte, a fost solicitat potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare.

În cuprinsul deciziei (paginile 14 - 15), Înalta Curte, a reiterat argumentele care au condus la această concluzie, stabilind că terenul în litigiu era situat, la data preluării de către stat, în extravilanul municipiului Bucureşti, un argument suplimentar în determinarea regimului juridic al terenului fiind şi acela că, potrivit Decretului nr. 119/10 octombrie 1974, terenul a fost preluat de la Cooperativele Agricole Asociate de către Centrala pentru Legume şi Fructe din subordinea Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor, fiind vorba despre un teren cooperativizat.

În plus, a reţinut că prin Hotărârea nr. 44 din 18 mai 1992 a Comisiei Municipiului Bucureşti şi SAI de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fost validat dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 2,80 ha pe numele V., W., Y., Z. şi Q., în calitate de moştenitori ai defunctului A., fiind înscris în anexa 7 la poziţia 8; ulterior, pe baza adeverinţei nr. 3/12 ianuarie 1994, emisă de către CAP Măgurele, în care se menţionează că B. s-a înscris în CAP Măgurele cu un teren în suprafaţă de 1 ha, a fost anulată poziţia 8 din anexa 7 a Hotărârii nr. 44/1998, fiind emisă hotărârea nr. 276/1994 în care a fost validat dreptul de proprietate pentru 0,70 ha, punerea efectivă în posesie neputându-se realiza, iar terenul ... a făcut obiectul solicitării formulate de A., în temeiul Legii nr. 18/1991, în 1998, fără a fi finalizată procedura prevăzută de acest act normativ., ca o dovadă în acest sens fiind amintită şi cererea autorului recurentei nr. 60093/20 septembrie 2005.

Ca atare, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, prin Decizia de casare nr. 566 din 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat, cu caracter obligatoriu, că terenul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, raportat la art. 8 alin. (1) din acest act normativ, ci obiectul legilor fondului funciar, fiind teren extravilan la data preluării sale în proprietatea statului.

În aceste condiţii nu pot fi primite criticile recurentei în sensul că instanţa, în soluţionarea recursului, nu a cercetat cauza sub aspectul temeiniciei şi al greşitei interpretării al probelor în raport de care s-a stabilit amplasamentul terenului, ci doar a verificat dacă s-a făcut o corectă aplicare a legii raportat la situaţia de fapt reţinută în hotărârea casată.

Faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că aspectele de netemeinicie privind interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt ce au condus la respingerea motivelor de recurs, nu pot fi analizate, nu înseamnă că partea are deschisă în faţa instanţei de rejudecare stabilirea unei alte situaţii de fapt în raport de care au fost dezlegate problemele de drept de către instanţa de casare, ci că, aşa cum s-a arătat anterior, acestea se bucură de putere de lucru judecat, fiind câştigate cauzei, neputând fi cenzurate nici măcar de instanţa de recurs, cu atât mai mult de către instanţa de rejudecare.

Este adevărat că, prin decizia pronunţată în recurs, hotărârea instanţei de apel a fost casată în întregime, nu doar în parte, astfel încât, hotărârea instanţei de apel nu are nicio putere, potrivit art. 311 C. proc. civ., dar aceste dispoziţii trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. care statuează că în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, ... sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În aceste condiţii, chiar dacă operaţiunea casării în întregime a hotărârii recurate, ar da impresia reluării procesului din starea iniţială, în realitate, aceasta impune judecătorilor învestiţi cu rejudecarea cauzei de a ţine cont de toate aspectele dezlegate şi de a le reitera, sub aspectul soluţiei ce urmează a fi pronunţată.

Ca atare, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 311 alin. (1) şi art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., iar premisa de la care a plecat instanţa de apel, în rejudecare, în sensul că instanţa de recurs a stabilit, cu caracter obligatoriu, că terenul era extravilan şi ca atare, nu face obiectul Legii nr. 10/2001, este corectă.

Chiar dacă art. 315 alin. (3) C. proc. civ. prevede că după casare, instanţa de apel va judeca din nou cauza, ţinând cont de toate motivele invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost casată, aceasta va fi făcută în limitele deciziei de casare.

A contrazice aspecte care deja au fost analizate prin decizia pronunţată în recurs, a se reanaliza apărările şi probele din dosar şi a se stabili o altă situaţie de fapt decât cea deja constatată după parcurgerea a două cicluri procesuale, ar echivala cu înfrângerea puterii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, pronunţată de către instanţă de recurs.

Solicitarea reclamantei de a se stabili dacă sunt incidente dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 165/2013 este indisolubil legată de stabilirea situaţiei de fapt din cauză - dacă terenul este extravilan sau intravilan agricol.

Recurenta susţine că probele pe care trebuia să le analizeze instanţa de apel în rejudecare după casare şi motivele pentru care recurenta a arătat că terenul este intravilan arabil sunt: Adresa nr. x din 8 iunie 2005 emisă de ANCPI; Certificatul de moştenitor nr. x/1986 de pe urma defunctei B. ...; Certificatul de moştenitor nr. x/1958 de pe urma defunctului A. ..., apreciind că nu poate fi primită concluzia că un teren, identificat în anul 1950 cu denumire de arteră - bdul. x nr. poştal - 70 era extravilan.

În cadrul Deciziei nr. 566 din 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că nu se impune cercetarea criticilor de netemeinicie prin care recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a înscrisurilor constând în: Adresa nr. x din 8 iunie 2005 emisă de ANCPI, Certificatul de moştenitor nr. x/1986, emis de pe urma defunctei B., Certificatul de moştenitor nr. x/1958, emis de pe urma defunctului A. şi Actul de vânzare-cumpărare nr. 12045 din 3 decembrie 1918.

Ca atare, aceste considerente au intrat, de asemenea, în puterea lucrului judecat câtă vreme, vizau interpretarea probatoriilor şi netemeinicia stabilirii situaţiei de fapt, care nu mai puteau fi analizate în recurs, rămânând câştigate cauzei.

Sintagma conţinută de art. 311 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea casată nu are nicio putere, trebuie interpretată în sensul inexistenţei forţei executorii a soluţiei dintr-o hotărâre judecătorească supusă controlului judiciar, în această modalitate şi nu a lipsirii de niciun efect din punctul de vedere al aspectelor de temeinicie care au intrat în puterea de lucru judecat, nefiind supuse cenzurii în recurs şi a aspectelor de legalitate asupra cărora instanţa de casare a dat dezlegare.

Trimiterea spre rejudecare a apelului dispusă de instanţa supremă a avut în vedere doar omisiunea instanţei de apel de a analiza calea de atac şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, dată fiind cererea "precizatoare" formulată de apelanta-reclamantă în etapa procesuală a apelului .

Prin urmare, instanţa de apel a analizat dacă cererea în discuţie formulată de către apelanta-reclamantă are caracter admisibil în apel, iar, în caz afirmativ, dacă aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 este de natură să conducă la schimbarea soluţiei primei instanţe în apel.

Curtea a apreciat că cererea în discuţie este admisibilă prin raportare la domeniul de aplicare a Legii nr. 165/2013 expus în cadrul art. 4, potrivit căruia dispoziţiile acestei legi se aplică (...) şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor (...), la data intrării în vigoare a legii, iar în ceea ce priveşte chestiunea temeiniciei acţiunii prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 165/2013, Curtea a reţinut că imobilul în litigiu nu se încadrează în categoria terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive pentru a-i fi incidente dispoziţiile art. 15 din această lege.

Curtea a apreciat, în mod corect, că textul legal specificat anterior se referă exclusiv la terenurile intravilane, cu categoria de folosinţă agricole la data preluării, iar nu şi la terenurile extravilane agricole la data preluării devenite intravilane la data notificării, acestea din urmă neputând face obiectul Legii nr. 10/2001, prin raportare la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi constituind numai obiectul de reglementare a legilor fondului funciar.

În consecinţă, din moment ce terenul în litigiu a intrat sub incidenţa legilor fondului funciar, fiind extravilan la data preluării, cum s-a stabilit anterior, fiind exclus din domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că nu este permisă soluţionarea litigiului în baza Legii nr. 10/2001 cu aplicarea dispoziţiilor vizând obligarea pârâtei la emiterea unei decizii cu propunerea de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte potrivit Legii nr. 165/2013.

Instanţa constată că nu au fost formulate alte critici cu privire la modul în care au fost aplicate în speţă dispoziţiile Legii nr. 165/2013.

Faţă de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost invocate şi încadrate de recurentă în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 1398A din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. x/2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta D. împotriva Deciziei nr. 1398A din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2019.

GGC - LM