Non-patrimonial damages for defamation via social media: annulment of cassation appeal for failure to identify grounds under Civil Procedure Code

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. x/2016, reclamanţii A. SRL, prin administrator B. şi administrator C., în contradictoriu cu pârâţii D. şi E., în calitate de preşedinte al asociaţiei pârâte, au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata, în solidar, de despăgubiri pentru lezarea dreptului la onoare, reputaţie şi demnitate, prin publicarea imaginilor video şi articolelor referitoare la reclamanţi şi postate în data de 30.09.2016, respectiv 10.10.2016 şi 12.09.2016, pe paginile de socializare F. deţinute de către pârâţi, după cum urmează: faţă de reclamanta societatea A. SRL, plata sumei de 50.000 euro; faţă de reclamantul B., suma de 25.000 euro; faţă de reclamanta C., suma de 25.000 euro.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala lor, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

Prin Sentinţa civilă nr. 236 din data de 30 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor D. şi E., excepţie invocată de pârâţi prin întâmpinare.

S-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată şi modificată de reclamanta A. SRL, prin reprezentant administrator B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. şi E., în calitate de preşedinte al D., şi în consecinţă:

Au fost obligaţi pârâţii D. şi E., în calitate de preşedinte al D., în solidar, la plata către fiecare dintre reclamanţii A. SRL, prin reprezentant administrator B. şi C., a sumei de câte 2.000 RON, cu titlu de despăgubiri.

Au fost obligaţi pârâţii, pe cheltuiala lor, la publicarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia, într-un ziar de circulaţie naţională (o apariţie).

Prin Decizia nr. 1079 din 07 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate atât de reclamanţi, cât şi de pârâţi împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva Deciziei nr. 1079 din 07 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii D. şi E., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză, la data de 09.01.2019.

Recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamanţi, ca nefondată. Nu au invocat niciunul din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ.

Recurenţii au susţinut că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în opinia acestora fiind reţinută în mod greşit răspunderea civilă delictuală în sarcina lor.

Astfel, recurenţii au arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că prin faptele săvârşite de pârâţi s-a creat un prejudiciu nepatrimonial, prin lezarea demnităţii reclamanţilor.

Au arătat că reclamanţi în prezenta cauză sunt o persoană juridică - A. SRL şi două persoane fizice - B. şi C., iar pârâţii sunt o persoană fizică - E. şi o persoană juridică - D..

Recurenţii-pârâţi au arătat că o societate comercială poate avea patrimoniu, clientelă, vad comercial, voinţa societară exprimată prin organele de conducere, însă aceasta nu poate avea "demnitate şi onoare".

Nu există la dosar nicio probă din care să rezulte o lezare a demnităţii sau reputaţiei persoanei juridice şi un minim prejudiciu cauzat societăţii A. SRL, astfel încât admiterea acţiunii şi obligarea la plata unor daune morale către aceasta reprezintă o soluţie greşită.

De asemenea, recurenţii au considerat că o persoană juridică (în speţă D.) nu poate să producă ea însăşi un prejudiciu moral prin afirmaţii defăimătoare, soluţia instanţei de apel sub acest aspect fiind greşită.

Totodată, recurenţii au susţinut că probele administrate, respectiv declaraţia unui martor, au fost interpretate greşit. De asemenea, au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel nu a analizat răspunsurile la interogatoriu depuse la dosar şi elementele probatorii ce rezultă din acestea.

În consecinţă, recurenţii-pârâţi au considerat că în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor esenţiale privind antrenarea răspunderii civile delictuale, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor.

Intimata-reclamantă A. SRL, prin administrator B. şi administrator C., prin reprezentant convenţional SCP "G.", a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului (apreciind că cererea de recurs a fost formulată cu depăşirea termenului legal de 30 de zile) şi excepţia nulităţii recursului (întrucât nu pot fi identificate veritabile critici referitoare la decizia pronunţată în apel şi nici nu se demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei atacate), solicitând, în principal, admiterea excepţiilor, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 23 mai 2019 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care a fost însuşit de membrii completului de judecată, fiind comunicat părţilor litigante, dosar.

Intimaţii au depus punct de vedere la raport, reiterând excepţiile de tardivitate şi nulitate a recursului.

Examinând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., în raport de excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate, invocate de către intimaţi prin întâmpinare, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii declarării recursului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.

Potrivit art. 485 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Decizia nr. 1079 din 07 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a fost comunicată pârâţilor D. şi E. la data de 23 noiembrie 2018 .

Se constată că cererea de recurs formulată de pârâţi a fost înregistrată la data de 3 ianuarie 2019 la Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, fiind expediată prin poştă la data de 17 decembrie 2018 (plic aflat la dosarul de recurs).

Termenul de declarare a recursului se împlinea la data de 24 decembrie 2018, astfel încât recursul pârâţilor a fost declarat în termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute de art. 470 alin. (5) din acelaşi cod, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ.

Articolul 489 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că aceeaşi sancţiune, a nulităţii recursului, se aplică şi în situaţia în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Pe lângă condiţia încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., acestea trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În speţă, prin Decizia nr. 1079 din 07 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate atât de reclamanţi, cât şi de pârâţi împotriva hotărârii primei instanţe, reţinându-se, cu privire la apelul promovat de pârâţi, următoarele:

Faţă de împrejurarea că persoana juridică poate fi titular al drepturilor nepatrimoniale, atât sub imperiul vechiul C. civ., cât şi al celui nou, raportat la prevederile exprese ale art. 257 din C. civ., şi constatând că drepturile de această natură ale reclamantei au fost încălcate, instanţa de apel a considerat că, în speţă, se justifică soluţia acordării reparaţiei patrimoniale.

Referitor la condiţia legală de admisibilitate a răspunderii civile delictuale vizând vinovăţia pârâtei D., s-a reţinut că aşa cum s-a stabilit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, responsabilitatea pentru publicarea unor afirmaţii defăimătoare la adresa unei persoane revine în primul rând persoanei care face posibilă aducerea la cunoştinţă publică a acestor informaţii.

În speţă, s-a reţinut că este necontestat faptul că afirmaţiile defăimătoare reţinute de prima instanţă cu referire la postarea din data de 30.09.2016 au fost publicate pe pagina de F., care aparţine pârâtei D. şi al cărui preşedinte este pârâtul E..

De asemenea, s-a reţinut că, în speţă, măsurile adoptate de deţinătoarea paginii de F. au fost insuficiente pentru a evita prejudicierea reputaţiei reclamanţilor, comentariile ofensatoare rămânând pe site mai mult timp, ceea ce justifică antrenarea răspunderii sale în repararea prejudiciului moral suferit de reclamanţi.

În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, în acord cu jurisprudenţa naţională şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Totodată, contrar criticilor apelanţilor pârâţi, curtea de apel a reţinut că prima instanţă a făcut o analiză temeinică a probelor dosarului, a expus pe larg considerentele pe care s-a fundamentat soluţia adoptată şi a analizat în concret împrejurările de fapt deduse judecăţii având în vedere dispoziţiile C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală, verificând dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile referitoare la săvârşirea unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, stabilirea unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi imputabilitatea faptei ilicite persoanei cu discernământ valabil (conform art. 1349 şi art. 1357 din C. civ.).

De asemenea, s-a reţinut că prejudiciul reclamat prin acţiune este de natură să aducă atingere onoarei şi demnităţii reclamanţilor, conform art. 72 din C. civ. şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României, astfel că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1349 din noul C. civ., pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâţilor.

Totodată, dată fiind natura prejudiciului moral, s-a reţinut că nu era necesar a se proba fără dubiu şi fără echivoc împrejurarea că ar fi fost deteriorată în vreun fel buna reputaţie a reclamanţilor - atât persoana de drept privat cât şi persoanele fizice - în contextul în care pârâţii, prin afirmaţiile lor, au produs o atingere semnificativă a valorilor care definesc personalitatea umană (onoarea şi demnitatea), precum şi reputaţiei, imaginii publice a societăţii reclamante, "atacul" atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecinţe negative în plan moral victimei.

De asemenea, s-a reţinut că nu poate fi primită nici susţinerea pârâţilor cu privire la faptul că nu au făcut referire la niciun nume în postarea din data de 30.09.2016, deoarece din derularea evenimentelor, respectiv postările anterioare din data de 12.09.2016 şi 10.10.2016, termenii folosiţi, menţiunea "firmei din Olanda", răspunsurile/comentările utilizatorilor de pe pagina de F., a reieşit, în mod evident, faptul că pârâţii s-au referit la reclamanţii în cauză.

Or, deşi recurenţii susţin că în speţă nu sunt întrunite condiţiile impuse de legiuitor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, toate argumentele expuse în memoriul de recurs vizează modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză şi a constatat existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei şi a prejudiciului înregistrat de reclamanţi.

Astfel, din memoriul de recurs se reţine că recurenţii invocă faptul că: nu există la dosar nicio probă din care să rezulte o lezare a demnităţii sau reputaţiei persoanei juridice şi un minim prejudiciu cauzat societăţii A. SRL, astfel încât admiterea acţiunii şi obligarea la plata unor daune morale către aceasta reprezintă o soluţie greşită, că o persoană juridică (în speţă D.) nu poate să producă ea însăşi un prejudiciu moral prin afirmaţii defăimătoare, că probele administrate, respectiv declaraţia unui martor, au fost interpretate greşit şi că, în mod eronat instanţa de apel nu a analizat răspunsurile la interogatoriu depuse la dosar şi elementele probatorii ce rezultă din acestea.

Înalta Curte constată, totodată, că instanţa de apel a expus expres motivele de fapt şi de drept pentru care a constatat corectă reţinerea de către prima instanţă a întrunirii condiţiilor esenţiale privind antrenarea răspunderii civile delictuale, iar aceste argumente nu sunt criticate în recurs, prin invocarea unor motive de nelegalitate din cele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, criticile recurenţilor nu vizează argumentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere a apelurilor, ca nefondate, ci reprezintă o reluare a susţinerilor privind fondul cauzei, cu trimitere la modalitatea în care au fost analizate în speţă dovezile, incompatibilă cu structura recursului.

Prin urmare, faţă de cele anterior constatate şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ. motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. şi va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului.

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de pârâţii D. şi E. împotriva Deciziei nr. 1079 din 07 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - OB