Cassation annulled for failure to substantiate grounds: compensation for loss of use of real estate under special reparatory legislation

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 iunie 2016 pe rolul Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta SC D. SA, solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului C., proprietatea reclamanţilor, situat în Govora, str. x, pentru perioada noiembrie 1990 - iunie 2014, restituit conform Sentinţei civile nr. 1655 din 27 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, reclamanţii fiind puşi în posesie potrivit Procesului-verbal nr. x din 3 iunie 2014, autentificat de Biroul executorului judecătoresc D..

La data de 17 iunie 2016, reclamanţii au depus la dosar o cerere prin care au precizat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 210.000 euro, calculată în funcţie de chiria încasată pentru imobilul pe care l-a folosit pe nedrept.

Prin Încheierea din 19 decembrie 2017, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de către pârâtă şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de instanţă şi de către pârâtă.

Prin Sentinţa civilă nr. 105 din 6 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, s-a respins acţiunea reclamanţilor şi s-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 2842 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 105 din 6 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea.

În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:

Aşa cum corect a reţinut prima instanţă situaţia de fapt necontestată, prin Sentinţa civilă nr. 847 din 6 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. x.1/90.2006, în al treilea ciclu procesual, Tribunalul Timiş a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii B. şi A. în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a obligat pârâta SC D. SA să emită dispoziţia de acordare a despăgubirilor către reclamanţi, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în D., str. x, compus din C. şi teren în suprafaţă de 1.181,17 mp, iar pe pârâtul Oraşul D. să restituie reclamanţilor diferenţa de teren în suprafaţă de 818,83 mp.

Prin Decizia civilă nr. 1655 din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta SC D. SA să restituire acestora în natură imobilul situat în D., judeţul Vâlcea, compus din C. şi teren în suprafaţă de 1.181,17 mp.

Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei SC D. SA la plata despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în D., str. x, compus din C. şi teren în suprafaţă de 1.181,17 mp, pentru perioada noiembrie 1990 - iunie 2014.

Prima instanţă a analizat cererea de chemare în judecată prin prisma condiţiilor necesar a fi întrunite pentru a fi aplicabilă răspunderea civilă delictuală, dar şi prin prisma atributelor dreptului de proprietate de care s-au prevalat apelanţii-reclamanţi, pentru perioada anterioară pronunţării Deciziei nr. 1655 din 27 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a recunoscut îndreptăţirea reclamanţilor la restituirea în natură a imobilului situat în D., judeţul Vâlcea, compus din C. şi teren.

Criticile formulate în apel au vizat, în esenţă, statuările primei instanţe referitoare la prerogativele dreptului de proprietate invocat de către reclamanţi şi de care se susţine că au fost lipsiţi pe perioada 1990 - 2014.

Astfel, instanţa de apel a constatat că reclamanţii se prevalează în prezenta cauză de dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care au solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă, drept recunoscut în baza Legii nr. 10/2001.

Or, dată fiind restituirea proprietăţii reclamanţilor în condiţiile legii speciale, pentru verificarea calităţii de proprietar, în baza căreia se pretinde lipsa de folosinţă, în mod corect a apreciat prima instanţă că nu sunt aplicabile regulile care guvernează efectele admiterii acţiunii în revendicare, ci dispoziţiile acestei legi, speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Instanţa de apel a avut în vedere şi dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi, instanţa de apel a considerat că, potrivit normei legale, dispoziţia sau hotărârea judecătorească de recunoaştere a îndreptăţirii la restituirea în natură a imobilului nu operează retroactiv şi nu reactivează în patrimoniul reclamanţilor calitatea de proprietar.

Pe cale de consecinţă, instanţa a reţinut că nu se poate aprecia faptul că a existat o punere în întârziere a intimatei-pârâte din luna noiembrie 1990, de când au fost făcute primele solicitări ale autorului reclamanţilor către pârâtă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, invocate de către apelanţi, referitoare la păstrarea calităţii de proprietar avută la data preluării de către persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu, instanţa de apel a constatat că apelanţii invocă dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009, astfel că la momentul recunoaşterii dreptului de proprietate prin hotărâre irevocabilă în favoarea reclamanţilor şi la momentul introducerii prezentei acţiuni, dispoziţiile nu erau în vigoare, contrar susţinerilor apelanţilor.

Fiind abrogat anterior recunoaşterii dreptului de proprietate şi anterior introducerii prezentei acţiuni, textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu putea constitui temei juridic al cererii de chemare în judecată şi, de altfel, nici nu a fost invocat ca temei de drept în faţa instanţei de fond.

Chiar dacă s-ar aprecia că această normă şi-a produs efectele faţă de reclamanţi până la data abrogării prin Legea nr. 1/2009, instanţa de apel a constatat, potrivit statuărilor instanţelor din litigiile anterioare (Decizia nr. 36/2000 a Curţii de Apel Ploieşti), că imobilul în cauză a fost rechiziţionat şi ulterior a fost inclus în anexa la Decretul nr. 524/1955 care a completat Decretul nr. 92/1950, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) conform căruia în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile.

Pentru toate aceste argumente, instanţa de apel a constatat că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că pentru perioada anterioară hotărârii judecătoreşti definitive de restituire, apelanţii-reclamanţi nu se pot prevala de prerogativele dreptului de proprietate, astfel cum acestea decurg din dispoziţiile C. civ. - usus, fructus şi abusus.

Drept consecinţă, curtea de apel a statuat că pentru această perioadă nu li se cuvine lipsa de folosinţă solicitată prin cererea de chemare în judecată şi, prin urmare, reclamanţii nu sunt îndreptăţit la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, neexistând un prejudiciu cu acest obiect.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă că în ceea ce priveşte perioada ulterioară obţinerii hotărârii judecătoreşti definitive de restituire, relevante sunt dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Or, nu s-a invocat prin cererea de chemare în judecată neexecutarea hotărârii judecătoreşti de restituire şi încălcarea dispoziţiilor speciale ale art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar astfel nici dispoziţiile art. 40 din acest act normativ special nu sunt incidente, cum corect a reţinut prima instanţă, aspect necriticat în apel.

Prin urmare, având în vedere şi dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a constatat, asemenea primei instanţe, că aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului situaţiilor juridice ce intră sub incidenţa legislaţiei reparatorii speciale nu poate fi analizată decât în limitele fixate de legiuitor.

În ceea ce priveşte situaţia discriminatorie invocată între foştii proprietari ce au uzat de legea specială reparatorie şi cei care au ales calea dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare, instanţa de apel a constatat că nu poate fi vorba de discriminare atâta vreme cât este vorba de situaţii juridice distincte.

Împotriva Deciziei nr. 2842 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel, secţia I civilă, au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. şi B., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, rejudecând apelul, schimbarea soluţiei primei instanţe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată şi precizată.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanţii au redat în întregime motivele invocate în cererea de apel, fără a aduce în concret critici cu privire la hotărârea atacată, care să se circumscrie motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenţii-reclamanţi au arătat, aşa cum au susţinut şi în faţa instanţei de apel, că în mod neîntemeiat a fost respinsă cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care încă din 1990 societatea pârâtă a fost pusă în întârziere de autorul reclamanţilor, iar în toată această perioadă până la punerea în posesie, aceasta a închiriat imobilul, culegând astfel fructele civile aferente acestuia.

Greşit s-a reţinut de către instanţa de fond faptul că reclamanţii nu se pot prevala, pentru a pretinde lipsa de folosinţă a imobilului, de existenţa în patrimoniul lor a unui drept de proprietate pe perioada de referinţă 1990-2013, când a fost pronunţată Decizia civilă nr. 1655/2013, întrucât aceştia au redobândit în proprietate şi posesie imobilul ce a aparţinut autorului lor în temeiul legii speciale de reparaţie, iar nu pe calea dreptului comun.

De asemenea, recurenţii au susţinut că, în mod greşit, a reţinut instanţa de fond faptul că, faţă de caracterul special al Legii nr. 10/2001, având un caracter reparator, reparaţiile pe care le pot pretinde reclamanţii se limitează doar la cele prevăzute în legea specială, de ale cărei dispoziţii s-au prevalat.

Totodată, au arătat că instanţa de fond a reţinut greşit şi faptul că Legea nr. 10/2001 prevede ca modalitatea de despăgubire care vizează imobilele preluate abuziv, cu sau fără titlu, are în vedere restituirea în natură a bunului sau contravaloarea acestuia, fără alte forme de acoperire a beneficiului nerealizat, întrucât, susţin apelanţii, reparaţia vizează numai dreptul de proprietate şi nu orice vătămare cauzată foştilor proprietari.

Astfel, instanţa a considerat eronat că nepromovând o acţiune în revendicare în care reclamanţii să se prevaleze de titlul valabil al autorului lor, împrejurare în care, odată dovedită preferabilitatea titlului exhibat, s-ar fi prezumat că au păstrat calitatea de proprietari neîntrerupt. Ori, în situaţia în care au optat pentru restituirea imobilului în procedura specială de reparaţie, reclamanţii dobândesc calitatea de proprietari de la data emiterii deciziei de restituire în natură.

Consideră recurenţii că într-o astfel de situaţie se creează o discriminare între cei care au uzat de calea specială şi cei care au continuat pe dreptul comun.

În fine, recurenţii-reclamanţi au arătat că dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acţiunii, prevedeau păstrarea calităţii de proprietar avută la data preluării de către persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu, astfel că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, calitatea de titulari ai dreptului de proprietate fiindu-le recunoscută reclamanţilor prin hotărâre judecătorească de restituire, prin care a fost redobândit bunul în materialitatea sa.

Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte, prin rezoluţia din data de 5 februarie 2019, a dispus comunicarea cererii de recurs către intimată, precum şi întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, după efectuarea formalităţilor de comunicare menţionate în art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă SC D. SA a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), d), e) şi alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 83 alin. (3) din acelaşi act normativ, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Astfel, intimata SC D. SA a susţinut că recursul este semnat de către E., persoana care promovează acţiuni în justiţie în numele reclamanţilor, în baza unei procuri judiciare autentificate sub nr. x din 19 noiembrie 2004, procură care, în opinia sa, nu întruneşte cerinţele legale prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a) - e) din C. proc. civ.

De asemenea, intimata a susţinut că motivele de recurs invocate nu se încadrează în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată.

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reţinut că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, în raport de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, că recursul este declarat în termen şi că cererea de recurs nu cuprinde motive de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, cerinţă a cărei lipsă este sancţionată cu nulitatea potrivit art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor pentru formularea unui punct de vedere cu privire la conţinutul acestuia.

Părţile litigante au depus puncte de vedere la raport.

Examinând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia nulităţii recursului reţinută prin raport, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute de art. 470 alin. (5) din acelaşi cod, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Articolul 489 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că aceeaşi sancţiune, a nulităţii recursului, se aplică şi în situaţia în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe lângă condiţia încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., acestea trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În speţă, prin Decizia nr. 2842 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 105 din 06.02. 2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, instanţa reţinând, în esenţă, că pentru perioada anterioară hotărârii judecătoreşti definitive de restituire a imobilului, apelanţii-reclamanţi nu se pot prevala de prerogativele dreptului de proprietate, astfel încât pentru această perioadă nu li se cuvine lipsa de folosinţă solicitată prin cererea de chemare în judecată şi, prin urmare, reclamanţii nu sunt îndreptăţit la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, neexistând un prejudiciu cu acest obiect.

Raportat la susţinerile din memoriul de recurs, prin care reclamanţii au redat în întregime motivele invocate în cererea de apel, fără a aduce în concret critici cu privire la hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus expres motivele pentru care nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtei, însă criticile recurenţilor nu vizează argumentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere a apelului, ca nefondat, ci reprezintă o reluare a susţinerilor privind fondul cauzei, incompatibilă cu structura recursului, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. fiind invocate doar formal, fără a fi dezvoltate critici încadrabile în aceste motive de casare.

Prin urmare, faţă de cele anterior constatate şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi va anula recursul.

Faţă de soluţia adoptată şi de solicitarea formulată de intimata SC D. SA de acordare a cheltuielilor de judecată, devin incidente în cauză dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., privind obligarea părţii care a căzut în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată, solicitate de partea adversă.

De asemenea, s-a făcut dovada cu actele depuse la dosar, a suportării de către intimate a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 3.000 RON. Însă, având în vedere sancţiunea procedurală aplicată cererii de recurs, Înalta Curte constată ca fiind nepotrivit de mare onorariul de 3.000 RON pretins de avocatul intimatei, întrucât nu se circumscrie criteriului de complexitate sau dificultate al cauzei, ce a fost soluţionată în cadrul procedurii de filtrare a recursurilor, sens în care, va face aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 2842 din 11 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Obligă pe reclamanţi la plata sumei de 1.000 RON către intimata SC D. SA, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - LM