Supreme Court’s lack of jurisdiction over appeals against tribunal decisions in cases valued under 200,000 RON and declination to the Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, la 10 martie 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor menţionate la art. 7, art. 8 şi art. 9 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007 şi a clauzelor prevăzute la art. 2 pct. 2.6, pct. 2.10.a. şi art. 3 din Anexa la Contractul de credit bancar - Condiţii generale de creditare şi, în consecinţă nulitatea absolută a clauzelor menţionate şi înlăturarea din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007 şi Condiţiile generale de creditare a clauzelor;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.600 Euro încasată cu titlu de comision de acordare credit, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 10.600 Euro încasată cu titlu de comision lunar de administrare cont, calculată de la data acordării creditului şi până la data sesizării instanţei şi în continuare până la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.974 Euro încasată cu titlu de comision devize la data de 22.05.2007 actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 525,63 Euro încasată cu titlu de comision de rambursare anticipată la data de 22.10.2009 actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă restantă/penalizatoare/majorată în funcţie de serviciul datoriei în cazul creditelor restante actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 şi art. 194 şi 453 C. proc. civ.

1.2. Prin cererea modificatoare depusă la dosar, la 28 aprilie 2016 reclamanţii au arătat că solicită:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor menţionate la art. 5 teza finală, art. 6, art. 7, art. 8 şi art. 9 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007, a clauzelor prevăzute la art. 2 pct. 2.6, pct. 2.10.a. şi art. 3 din Anexa la Contractul de credit bancar - Condiţii generale de creditare, a clauzelor art. 1, art. 4, art. 6, art. 7 şi art. 13 din Actul adiţional la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007 în vigoare de la data de 20.09.2010 şi în consecinţă nulitatea absolută a clauzelor menţionate şi înlăturarea din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007, din Condiţiile generale de creditare şi Actul adiţional a clauzelor;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.600 Euro încasată cu titlu de comision de acordare credit, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 10.600 Euro încasată cu titlu de comision lunar de administrare cont, calculată de la data acordării creditului şi până la data sesizării instanţei şi în continuare până la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.974 Euro încasată cu titlu de comision devize la data de 22.05.2007 actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 525,63 Euro încasată cu titlu de comision de rambursare anticipată la data de 22.10.2009 actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă restantă/penalizatoare/majorată în funcţie de serviciul datoriei în cazul creditelor restante actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă curentă şi de dobândă anuală efectivă (DAE) în baza Contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă curentă şi de dobândă anuală efectivă (DAE) în baza Actului adiţional la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007 în vigoare de la data de 20.09.2010, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective.

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 art. 453 C. proc. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 14517 din 7 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în referire la capetele de cerere prin care reclamanţii solicită restituirea sumelor percepute de pârâtă în temeiul clauzelor pretins abuzive şi ca rămasă fără obiect, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în referire la capătul de cerere prin care reclamanţii solicită restituirea sumei de 1.974 Euro percepută de pârâtă cu titlu de comision devize.

A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată, formulată de reclamanţii A. şi B..

S-a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute în art. 5 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007, respectiv în referire la partea conform căreia: "[…]. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile C., la care se adaugă 1,50", respectiv constată caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 2.10.a din Condiţiile generale de creditare - Anexa la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007.

Totodată, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumelor percepute cu titlu de dobândă curentă suplimentară în raport de valoarea dobânzii stipulate iniţial în cadrul art. 5 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007, respectiv dobânda curentă în cuantum de 7,4% pe an, sume percepute de pârâtă şi plătite de reclamanţi cu titlu de dobândă curentă în baza conţinutului clauzei constatată ca având caracter abuziv, în perioada în care clauza a fost incidentă, sumele obiect al restituirii urmând a fi actualizate cu rata inflaţiei aferente acestora începând cu data încasării fiecărei sume de bani achitate de reclamanţi cu titlu de dobândă până la data restituirii acestora.

În ce priveşte celelalte capete de cerere, acestea au fost respinse ca neîntemeiate.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 14517 din 7 decembrie 2016 pronunţate de Judecătoria Constanţa au declarat apeluri reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 17 din 8 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 14517 din 7 decembrie 2016 pronunţate de Judecătoria Constanţa.

A fost admis apelul declarat de pârâta C. S.A., în împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei contractuale înscrise în art. 9, lit. b) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007 şi a clauzei care o completează cuprinsă în art. 3.9 din Anexa la Contractul de credit bancar - Condiţii generale de creditare - parte integrantă a contractului de credit privind comisionul de administrare.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 6000 Euro, echivalentul în RON la data plăţii, încasată cu titlu de comision de administrare credit în perioada 18.05.2007-18.10.2016, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei contractuale înscrise în art. 9, din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3037/18.05.2007 şi a clauzei care o completează cuprinsă în art. 3.3 din Anexa la Contractul de credit bancar - Condiţii generale de creditare - parte integrantă a contractului de credit privind comisionul de rambursare anticipată.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 525,63 Euro, echivalentul în RON la data plăţii, încasată cu titlu de comision de rambursare anticipată în perioada 18.05.2007-18.10.2016, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 1.974 Euro, echivalentul în RON la data plăţii, încasată cu titlu de comision de devize la data de 22.05.2007, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie până la data restituirii efective.

Au fost obligaţi reclamanţii către pârâtă la plata sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată justificate prin onorariu avocaţial redus.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale instanţei.

S-a luat act că apelanţii reclamanţi nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Au fost obligaţi apelanţii-reclamanţii către C. S.A. la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel, justificate prin onorariu avocaţial redus.

4. Împotriva deciziei civile nr. 17 din 8 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a declarat recurs pârâta C. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 16 mai 2018.

6. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Constanţa, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanţa de contencios constituţional nu a reţinut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competenţa de soluţionare a instanţei supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispoziţiile procedurii civile, Curtea Constituţională a recunoscut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională nici nu ar fi putut stabili competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunţă numai în limitele competenţei sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispoziţiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Constanţa, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Constanţa, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 17 din 8 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2018.