Lack of Supreme Court jurisdiction to hear cassation against court of appeal decisions in monetary claims up to 200,000 RON due to legislative gap in civil procedure code

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Cluj-Napoca, la 19 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A., S.C. B. S.A. - reprezentata prin Sucursala Manastur-Cluj-Napoca, şi C., în calitate de cesionară a creanţei, a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună:

- constatarea caracterului abuziv şi înlăturarea clauzelor contractuale abuzive inserate în contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/2010/6781/20.02.2008, la articolele 5.2, 5.3, 6.1 lit. b) şi 6.2;

- restituirea către reclamanta a sumei de 4684 CHF, în echivalent RON la data plăţii efective, reprezentând comisionul de acordare a creditului, reţinut ilegal de către instituţia bancară pârâtă, cu dobânda legală aferentă, de la data achitării acestei sume - 20.02.2008 - şi până la data achitării efective a acestei sume, precum şi restituirea sumelor de bani plătite în plus, în mod nejustificat, ca urmare a aplicării clauzelor contractuale menţionate mai sus, cu dobânda legală aferentă, de la data achitării acestora şi până la data achitării lor efective;

- modificarea convenţiei de credit nr. x/2010/6781/20.02.2008 în sensul eliminării clauzelor abuzive atacate.

În drept, au fost invocat dispoziţiile art. 948, 966 si 969 C. civ. anterior, art. 15, alin. (2) Constituţie, şi art. 2, 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, art. 453 C. proc. civ., Legea nr. 287/2009, Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., art. 15 din Legea nr. 190/1999.

2. Prin sentinţa civilă nr. 8528 din 10 octombrie 2016, Judecătoria Cluj-Napoca a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A., invocată de pârâtă prin întâmpinare. Au fost calificate ca apărări de fond excepţia inadmisibilităţii, a lipsei de interes şi a lipsei de obiect, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A., S.C. B. S.A. prin Sucursala Manastur - Cluj-Napoca şi C. în calitate de cesionară a creanţei şi s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale privind dobânda datorată de împrumutat şi privind comisionul de acordare stipulate:

- în art. 5.2, 5.3, 6.2 şi art. 6.1 lit. b) din Contractul de credit nr. x/2010/6781 din data de 20.02.2008 şi s-a dispus eliminarea lor din contract.

S-a dispus obligarea pârâtelor S.C. B. S.A. şi S.C. B. S.A. prin Sucursala Mănăştur-Cluj-Napoca să plătească reclamantei suma de 4684 CHF în echivalentul RON la cursul B.N.R. din data plăţii, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la data achitării acestor sume, respectiv data de 20.02.2008 şi până la plata efectivă.

S-a respins în rest acţiunea civilă, ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.

3. Tribunalul Specializat Cluj, prin decizia civilă nr. 1525/A/2017 din 6 noiembrie 2017, în complet de apel, a respins ca neîntemeiate apelurile declarate de apelantele B. S.A. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 8528/2016 din 10 octombrie 2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Cu majoritate de voturi, în complet de divergenţă, a fost admis apelul declarat de apelanta A. în contradictoriu cu intimatele B. S.A. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 8528/2016 din 10 octombrie 2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta B. S.A. să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de dobândă peste nivelul de 5,7% de la data încheierii contractului de credit nr. x/20.02.2008 şi până la momentul notificării către reclamantă a cesionării creanţei către pârâta C., respectiv până la data de 11.03.2013, sumă la care se datorează şi dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume percepute cu titlu de dobândă şi până la restituirea sumei datorate.

A fost obligată pârâta C. să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de dobândă peste nivelul de 5,7% de la momentul notificării către reclamantă a cesionării creanţei şi până la zi, sumă la care se datorează şi dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume percepute cu titlu de dobândă şi până la restituirea sumei datorate.

Cu opinia separată a unui judecător, în sensul admiterii apelului declarat de apelanta A. în contradictoriu cu intimatele B. S.A. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 8528/2016 din 10 octombrie 2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, şi modificării în parte, în sensul stabilirii modalităţii de calcul a dobânzii pentru perioada 20.02.2008-38.02.2013 după formula LIBOR 3M + 2.825% şi obligării pârâtelor să restituie dobânda încasată peste acest nivel al dobânzii împreună cu dobânda legală aferentă calculată de la data achitării fiecărei sume percepute cu titlu de dobândă şi până la restituirea sumei datorate.

4. Împotriva deciziei civile nr. 1525/A/2017 din 6 noiembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj a declarat recurs pârâta C., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 21 mai 2018.

6. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanţa de contencios constituţional nu a reţinut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competenţa de soluţionare a instanţei supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispoziţiile procedurii civile, Curtea Constituţională a recunoscut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională nici nu ar fi putut stabili competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunţă numai în limitele competenţei sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispoziţiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Specializat Cluj, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1525/A/2017 din 6 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2018.