High Court declines jurisdiction, refers abusive-clause appeal to Bucharest Court of Appeal.

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la 21 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Deva, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/15.02.2008:

- art. 5.2 "Dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către Bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără a exista consimţământul clientului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de Bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate";

- art. 5.3 "Noul procent de dobândă va fi comunicat Împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont trimis la adresa de corespondenţă specificată de acesta sau prin afişare la sediile unităţilor bancare. Clientul consimte ca această metodă de notificare este suficientă, nefiind necesară încheierea unui act adiţional la prezentul contract de credit în acest sens, renunţând la orice eventuală plângere/opoziţie/contestaţie ulterioară";

- art. 5.4 "În cazul în care, ca urmare a modificării nivelului ratei dobânzii de către Bancă, Clientul nu va rambursa ratele nescadente/restul din creditul angajat şi dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile calendaristice de la data notificării privind modificarea dobânzii, se consideră că acesta a acceptat noul procent de dobândă";

- art. 6.1 lit. b) "comision de acordare: 2%, perceput o singură dată la valoarea creditului acordat";

- art. 9.3 "Clientul autorizează Banca în mod irevocabil şi necondiţionat, să debiteze contul său curent în valuta creditului şi orice alte conturi în alte valute deţinute de către Client la Bancă, pe întreaga durată a prezentului contract în vederea plăţii ratelor lunare datorate, a dobânzilor, comisioanelor şi a oricăror altor sume, inclusiv din executarea silită datorate prezentului contract. Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua aceste operaţiuni";

- art. 9.4 "Clientul autorizează Banca să facă în numele şi pe conturile sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operaţiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar. Conversia se va face la cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la acea dată, cu suportarea de către client a tuturor comisioanelor, spezelor şi taxelor aferente. Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua aceste operaţiuni", respectiv din actul adiţional nr. x/08.09.2010: art. 3.1 cu privire la marja băncii de 6,77%.

În drept, au fost invocate prevederile art. 35 C. proc. civ., art. 1341-1345 C. civ., art. 1271 C. civ., art. 4 din Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13, O.G. nr. 13/2011.

2. Prin sentinţa nr. 1600 din 13 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii D. şi B..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/3400/7664/15.02.2008 în ceea ce priveşte dreptul băncii de a modifica unilateral ratele de dobândă.

S-a constatat că pentru perioada 16.05.2008 - 08.09.2010 creditului contractat de reclamanţi îi este aplicabilă o dobândă în procent de 5,7%.

Au fost obligate pârâtele la recalcularea dobânzii aplicate reclamanţilor, începând cu data de 08.09.2010, după următoarea formulă de calcul: marja fixă de 5,48% + indicele LIBOR CHF la 3 luni.

Au fost obligate pârâtele să restituie reclamanţilor suma de 3.003,67 CHF (echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii), achitată cu titlu de dobândă în perioada 16.05.2008 - 16.11.2016, precum şi în continuare, diferenţa dintre sumele achitate efectiv cu titlu de dobândă şi sumele care trebuie achitate conform formulei marja fixă de 5,48% + indicele LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data încasării acestor sume de către pârâte şi până la data restituirii efective către reclamanţi.

Au fost obligate pârâtele la emiterea unui nou grafic de rambursare care să aibă în vedere dobânda calculată după formula: marja fixă de 5,48% + indicele LIBOR CHF la 3 luni.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 6.1 lit. b) din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/3400/7664/15.02.2008 cu privire la comisionul de acordare.

Au fost obligate pârâtele să restituie reclamanţilor suma de 580 CHF (echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii), achitată cu titlu de comision de acordare.

S-a respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 4.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1600 din 13 martie 2017 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost respins ca nefondat de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia nr. 5347 din 28 decembrie 2017.

Totodată, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1600 din 13 martie 2017 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, fiind schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv parţial al clauzei prevăzute de art. 5.2 din contractul pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/3400/7664 din 15 februarie 2008 numai în ceea ce priveşte determinarea caracterului variabil al dobânzii în raport de "politica băncii".

A fost obligată pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor suma de 870,64 CHF (echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii) achitată cu titlu de dobândă în perioada 16.05.2008-08.09.2010, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data încasării acestor sume de către pârâte şi până la data restituirii efective către reclamanţi.

S-a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

4. Împotriva deciziei civile nr. 5347 din 28 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 21 mai 2018.

6. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanţa de contencios constituţional nu a reţinut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competenţa de soluţionare a instanţei supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispoziţiile procedurii civile, Curtea Constituţională a recunoscut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională nici nu ar fi putut stabili competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunţă numai în limitele competenţei sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispoziţiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 5347 din 28 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2018.