Consumer credit appeal over abusive clauses remitted to Court of Appeal on jurisdictional grounds.

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Timişoara, la 4 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.A., a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

- să dispună modificarea clauzei înscrise în art. 4.1 din Contactul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 29 iulie 2008, calculul trebuind să fie făcut în conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010;

- restituirea comisioanelor abuziv percepute în Contractul mentionat, începând cu 20 august 2008 şi până la soluţionarea cauzei, reprezentând suma care rezultă din calculul greşit al dobânzii;

- constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale înscrise la art. 4.4 respectiv cea potrivit căreia: "pentru plata cu întârziere a oricaror sume ce decurg din prezentul contract, imprumutatul se obliga sa platească dobânda majorată creditorului, in cuantum de 10% p.a., peste dobânda curentă stabilită conform art. 4.1. si 4.3 din contract", aceasta fiind o clauză abuzivă şi eliminarea acesteia din contract;

- obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat, în baza clauzelor constatate ca fiind lovite de nulitate, împreună cu dobânda legală aferentă acestei sume, de la data formulării cererii până la executarea efectivă;

- constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale înscrise la art. 5.1 lit. c), care fixează un comision de administrare lunar, reprezentând un procent de 0,15% din valoarea creditului contractat, plătibil începând cu scadenta a 13-a;

- obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor plătite nedatorat, cu titlu de comision de administrare, în baza clauzelor constatate ca fiind lovite de nulitate, de la data semnării contractului şi până la plata efectivă a acestora, împreună cu dobânda legală aferentă acestei sume, de la data formulării prezentei până la plata efectivă;

- obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, în urma constatării nulităţii clauzelor contractuale privitoare la formula de calcul a dobânzii bancare, precum şi a celor privitoare la perceperea comisionului de administrare;

- modificarea clauzei contractuale înscrise la art. 5.1 lit. d), respectiv perceperea unui comision de rambursare anticipată, astfel încât să se respecte prevederile art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010;

- constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale înscrise la art. 5.2, conform careia "creditorul va putea sa revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului in functie de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunostinţă imprumutatului (...)"; constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale înscrise la art. 8.4 care introduce clauza cross default, dând posibilitatea institutiei de credit de a declara exigibil anticipat creditul, ca fiind scadent si rambursabil imediat, impreună cu dobânda aferentă si cu toate celelalte cheltuieli datorate Creditorului";

- modificarea clauzei contractuale înscrise la art. 8.14, care stabileste că "Imprumutatul/codebitorul renunţă la beneficiul termenului. In consecinţă, CEI isi rezervă dreptul de a declara scadent creditul inainte de termen in vederea recuperării datoriilor imprumutatului faţă de CEI, in cazul neîndeplinirii oricaror obligatii a imprumutatului faţă de creditor, la termenele si in conditiile prevazute in prezentul contract. CEI poate cere imprumutaului conform intregului contract întreaga sumă datorată debitându-i toate conturile pentru recuperarea creantelor sale si va proceda la executarea garantiilor.";

- constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale înscrise la art. 8.16.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumelor aferente perioadelor în care acestea au avut calitatea de creditori ai reclamantului.

În drept, s-au invocat dispozitiile Legii nr. 192/2000, O.U.G. nr. 50/2010, art. 148 din Constituţia României, art. 948, art. 966, art. 969-970 C. civ. vechi, art. 1170, art. 1249 şi art. 1236 pct. 2 din Noul C. civ., art. 194 C. proc. civ., Directiva 93/13/CEE, Legea nr. 157/2005.

2. Prin sentinţa civilă nr. 15812 din 29 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. x/2015, s-au respins excepţiile invocate.

S-a admis în parte cererea formulată şi precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. sa şi C. S.A. şi terţul D., având ca obiect constatare nulitate act juridic.

S-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 29 iulie 2008, încheiat de B. S.A. şi reclamantul A. şi terţul codebitor D.: art. 4.4; art. 5.1 lit. " c "; art. 5.1 lit. " d "; art. 5.2.

S-a dispus restituirea către reclamant a sumei reprezentând comisionul de administrare achitat în temeiul clauzei considerate abuzive, cuantumul urmând a fi determinat printr-o expertiză contabilă la momentul punerii în executare a prezentei hotărâri după rămânerea definitivă a acesteia, pentru perioada începând cu data de 20.08.2009, reprezentând data scadentei celei de-a 13-a rate şi până la data de 31.03.2009 urmând a fi achitată de către pârâta B. S.A., iar pentru perioada 06.10.2011 şi până la data încasării efective de către bancă a acestui comision de către pârâta C. S.A., avându-se în vedere cursul oficial afişat de BNR din ziua plăţii.

Au fost obligate pârâtele sa-i plătească reclamantului suma de 300 de RON cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

A fost respinsă în rest cererea.

3. Prin decizia civilă nr. 134/NLP/A din 12 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă s-a respins apelul declarat de pârâtele B. S.A. şi C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 15812 din 29 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara.

S-a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 15812 din 29 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată şi rejudecând:

S-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/29.07.2008: clauza prevăzută la art. 4.4 referitoare la dobânda majorată; clauza prevăzută la art. 5.1 lit. "c" referitoare la comisionul de administrare; clauza prevăzută la art. 5.1 lit. "d" referitoare la comisionul de rambursare anticipată; clauza prevăzută la art. 5.2. referitoare la posibilitatea băncii de a revizui comisioanele pe parcursul derulării creditului în funcţie de politica sa de creditare.

S-a dispus restituirea către reclamant a sumei reprezentând comisionul de administrare achitat în temeiul clauzei declarate abuzive, cuantumul urmând a fi determinat printr-o expertiză contabilă la momentul punerii în executare a prezentei hotărâri după rămânerea definitivă a acesteia, suma încasată în perioada 20.08.2009 - 05.10.2011 urmând a fi achitată de către pârâta B. S.A., iar suma încasată din data de 06.10.2011 şi până la data încetării încasării efective a acestui comision de către pârâta C. S.A., avându-se în vedere cursul oficial afişat de BNR din ziua plăţii.

S-a respins în rest cererea.

A fost menţinută în rest sentinţa apelată.

4. Împotriva deciziei civilă nr. 134/NLP/A din 12 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă au declarat recurs pârâtele B. S.A. şi C. S.A..

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 11 mai 2018.

6. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Timiş, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanţa de contencios constituţional nu a reţinut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competenţa de soluţionare a instanţei supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispoziţiile procedurii civile, Curtea Constituţională a recunoscut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională nici nu ar fi putut stabili competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunţă numai în limitele competenţei sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispoziţiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Timiş, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâţii B. S.A. şi C. S.A. împotriva deciziei civilă nr. 134/NLP/A din 12 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2018.