Loan contract dispute referred to appellate court due to lack of subject-matter jurisdiction for recusal of claims under 200,000 RON

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, la 9 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., C. S.A. - Agenţia Sibiu şi D. prin mandatar C. S.A., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a contractului de credit pentru nevoi personal garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. 2202/2400/7049/7.03.2008 în ceea ce priveşte următoarele clauze:

- pct. 6.2 "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută…fără a exista consimţământul clientului".

- pct. 7.1 lit. "b" "comision de acordare: 2% perceput o singură dată la valoarea creditului acordat".

- pct. 7.2. "pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica unilateral nivelul comisioanelor şi taxelor, fără consimţământul clientului".

- pct. 10.4. "clientul autorizează banca să facă în numele şi pe conturile sale până la nivelul sumelor datorate, orice operaţiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar. Conversia se va face la cursurile de schimb valutar practicate de bancă,la acea dată,cu suportarea de către împrumutat a tuturor comisioanelor,spezelor şi taxelor aferente acestor operaţiuni".

- să se dispună desfiinţarea clauzelor contractuale menţionate la pct. l.

- să se dispună desfiinţarea scadenţarului de credit în ce priveşte clauzele menţionate la pct. l.

- să se constate că prin act adiţional neînsuşit de către reclamanţi, pârâtele au modificat în mod abuziv şi unilateral contractul de credit,în sensul majorării marjei fixe a băncii de la 2,7033 pp la 6,27 pp prin perceperea unei rate a dobânzii majorate în condiţiile scăderii Liborului.

- să fie obligate pârâtele la stabilirea unei rate a dobânzii compusă din marja fixă de 2,7044 pp plus Libor la 3 luni.

- să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite în plus de reclamanţi de-a lungul derulării contractului de credit nr. x.2202/2202/7049/7.03.2008 respectiv suma de 12.865,31 CHF (calculată până la data de 21.02.2016) şi, în continuare până la data plăţii efective sau suma de 15.662,99 CHF (reprezentând suma de mai sus cu dobânda legală calculată până la data de 21.02.2016).

- să fie obligate pârâtele la restituirea comisionului de acordare a creditului respectiv suma de 960 CHF.

- să fie obligate pârâtele la îngheţarea/stabilirea cursului valutar al CHF la momentul semnării convenţiei de credit.

- să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite în plus de reclamanţi, reprezentând diferenţa de curs valutar dintre data încheierii contractului de credit şi data plăţii, respectiv suma de 30.769,26 RON (calculată până la data de 21.02.2016) şi în continuare până la data plăţii efective, cu dobânda legală pentru această perioadă.

- să se dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor pe principiul din regulamentul valutar care prevede obligativitatea efectuării plăţilor între rezidenţi, ce fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, în moneda naţională.

- să fie obligată pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei să le pună la dispoziţia reclamanţilor actul adiţional la convenţie şi un nou grafic de rambursare a creditului sub sancţiunea obligării la 200 RON pe zi de întârziere daune cominatorii.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, C. civ., Legea nr. 296/2004, Norma BNR nr. 17/2003, Decizia Kasler vs OTP.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2717 din 13 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Sibiu, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C."SA, C. S.A. - Agenţia Sibiu şi D., prin mandatar C., cu consecinţa constatării caracterului abuziv şi a nulităţii absolute parţiale a Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. 2202/2400/7049 din 7 martie 2008 în ceea ce priveşte clauzele de la pct. 6.2, pct. 7.1 lit. b), pct. 7.2., pct. 10.4.

Astfel, s-a dispus desfiinţarea clauzelor contractuale menţionate la pct. l, a scadenţarului de credit în ceea ce priveşte clauzele menţionate la pct. l.

S-a constatat că prin act adiţional neînsuşit de către reclamanţi, pârâtele au modificat în mod abuziv şi unilateral contractul de credit, în sensul majorării marjei fixe a băncii de la 2,7033 pp la 6,27 pp prin perceperea unei rate a dobânzii majorate în condiţiile scăderii Liborului, fiind obligate pârâtele la stabilirea unei rate a dobânzii compusă din marja fixă de 2,7044 pp plus Libor la 3 luni.

Au fost obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite în plus de reclamanţi de-a lungul derulării contractului de credit nr. x/2202/7049 din 7 martie 2008 respectiv suma de 12.865,31 CHF (calculată până la data de 21.02.2016) şi, în continuare, până la data plăţii efective sau suma de 15.662,99 CHF (reprezentând suma de mai sus cu dobânda legală calculată până la data de 21.02.2016).

Au fost obligate pârâtele la restituirea comisionului de acordare a creditului respectiv suma de 960 CHF.

Au fost obligate pârâtele la îngheţarea/stabilirea cursului valutar al CHF la momentul semnării convenţiei de credit.

Au fost obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite în plus de reclamanţi, reprezentând diferenţa de curs valutar dintre data încheierii contractului de credit şi data plăţii, respectiv suma de 30.769,26 RON (calculată până la data de 21.02.2016) şi în continuare până la data plăţii efective, cu dobânda legală pentru această perioadă.

De asemenea, s-a dispus denominarea în moneda naţională a plăţilor pe principiul din regulamentul valutar care prevede obligativitatea efectuării plăţilor între rezidenţi, ce fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, în moneda naţională şi a obligat pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei să le pună la dispoziţia reclamanţilor actul adiţional la convenţie şi un nou grafic de rambursare a creditului, sub sancţiunea obligării la 200 RON pe zi de întârziere daune cominatorii, cu 1380 RON cheltuieli de judecată.

3. Prin decizia civilă nr. 596/2017 din 3 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă s-a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2717 din 13 mai 2016 a Judecătoriei Sibiu, pe care a schimbat-o în parte, în sensul înlăturării din sentinţa atacată a dispoziţiilor privitoare la:

- constatarea caracterului abuziv a pct. 10.4. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. 2202/2400/7049 din 7 martie 2008 "clientul autorizează banca să facă în numele şi pe conturile sale până la nivelul sumelor datorate, orice operaţiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar. Conversia se va face la cursurile de schimb valutar practicate de bancă, la acea dată, cu suportarea de către împrumutat a tuturor comisioanelor, spezelor şi taxelor aferente acestor operaţiuni";

- obligarea pârâtelor la stabilirea unei rate a dobânzii compusă din marja fixă de 2,7044 pp plus Libor la 3 luni;

- obligarea pârâtelor la îngheţarea/stabilirea cursului valutar al CHF la momentul semnării convenţiei de credit;

- obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite în plus de reclamanţi, reprezentând diferenţa de curs valutar dintre data încheierii contractului de credit şi data plăţii, respectiv suma de 30.769,26 RON (calculată până la data de 21.02.2016) şi în continuare până la data plăţii efective, cu dobânda legală pentru această perioadă;

- denominarea în moneda naţională a plăţilor pe principiul din regulamentul valutar care prevede obligativitatea efectuării plăţilor între rezidenţi, ce fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii,în moneda naţională.

Au fost reduse cheltuieli de judecată, la care au fost obligate pârâtele, de la suma de 1380 RON la 880 RON, în rest sentinţa fiind menţinută.

Ulterior, decizia a fost lămurită, prin încheierea din 20 septembrie 2017, în urma admiterii cererii apelantei C. S.A., în sensul că nu trebuie restituită suma de 15.662,29 CHF.

4. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

5. Prin decizia nr. 19/2018 din 7 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a fost declinată competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 596/2017 din 3 mai 2017 pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

6. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 7 martie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Sibiu, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanţa de contencios constituţional nu a reţinut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competenţa de soluţionare a instanţei supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispoziţiile procedurii civile, Curtea Constituţională a recunoscut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională nici nu ar fi putut stabili competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunţă numai în limitele competenţei sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispoziţiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Sibiu, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Alba Iulia, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 596/2017 din 3 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2018.