Material jurisdiction to hear appeals against appellate decisions in money claims under RON 200,000 following unconstitutionality of transitional recusal bar

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov, la 23 iunie 2014, sub dosar nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. prin C. S.A., pronunţarea unei hotărâri prin care:

1) Să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca nr. C2202/1000/6855 din 19.12.2007 şi Actul Adiţional nr. 4/05.04.2011 respectiv: art. 6.1, 6.2, 6.3, 6.4, 7.3, 7.5, 8.1, 8.2, 8.3, 8.4, 8.6, 8.7, 8.8, 9.10 lit. b) şi d), 12.5, 14. lit. e) şi g) din contractul iniţial şi art. II din Actul Adiţional nr. 4/05.04.2011 şi să se dispună anularea acestor clauze cu consecinţa modificării contractului în sensul înlăturării acestor clauze şi modificarea contractului în sensul înlăturării/modificării acestor clauze;

2) Să se stabilească marja băncii la valoarea de 2,73, ca rezultat din diferenţa între dobânda curentă asumată de părţi prin semnarea contractului (5,5%) şi valoarea indicelui de referinţă LIBOR la data semnării contractului (decembrie 2007) care era de 2,77;

3) Să fie obligată banca să recalculeze dobânda aplicată în funcţie de indicele de piaţă LIBOR 3M+ marja determinată la petitul 2, respectiv 2,73;

4) Să se dispună anularea graficelor de rambursare anexate actelor adiţionale nr. x, 2, 3, 4 semnate de reclamantă cu banca;

5) Să fie obligată banca a recalcula dobânda în funcţie de marja băncii determinată la petitul 2 şi evoluţia indicelui LIBOR CHM 3M şi la restituirea sumelor încasate peste această formulă convenită de părţi la momentul semnării contractului, ca urmare a neluării în considerare a scăderii indicelui de referinţă LIBOR;

6) Obligarea băncii la restituirea reclamantei a sumei percepută cu titlu de comision de acordare de 2% din valoarea creditului;

7) Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate art. 1, 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, art. 969, 970, 973 C. civ., Directiva 93/13/CEE.

2. Prin sentinţa civilă nr. 12222 din 9 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Braşov s-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei cu privire la solicitarea de recalculare şi restituire a sumelor de bani achitate pentru perioada 19.12.2007-22.06.2011, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

S-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la solicitarea de anulare a graficelor de rambursare anexe a actelor adiţionale nr. 1-4 încheiate la Contractul de credit ipotecar nr. x din 19.12.2007, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect "constatare clauze abuzive", formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. prin C. S.A., în sensul că: a fost constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la pct. 6.1 din Contractul de credit ipotecar nr. x din 19.12.2007 cu privire la formularea în conformitate cu politica băncii, şi pe cale de consecinţă s-a constatat nulitatea absolută parţială a acestei clauze cu consecinţa eliminării din contract a sintagmei politica băncii, iar ca o consecinţă a nulităţii acestei clauze s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, urmând ca pârâta să restituie reclamantei suma de 764,44 CHF reprezentând diferenţă de dobândă achitată de reclamantă în perioada 16.01.2008-29.09.2010.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la pct. 6.3 din Contractul de credit ipotecar nr. x din 19.12.2007 cu privire la formularea "..Clientul …renunţă la orice plângere şi apărare ulterioară cu privire la faptul că această metodă a fost nepotrivită sau insuficientă" şi pe cale de consecinţă s-a constatat nulitatea absolută parţială a acestei clauze cu consecinţa eliminării din contract a sintagmei "Clientul …renunţă la orice plângere şi apărare ulterioară cu privire la faptul că această metodă a fost nepotrivită sau insuficientă".

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la pct. 9.10 lit. d) Contractul de credit ipotecar nr. x din 19.12.2007 cu privire la dreptul băncii de a percepe comision de rambursare anticipată a creditului şi pe cale de consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a acestei clauze.

S-a respins restul capetelor de cerere ca neîntemeiate.

S-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat (1.500 RON) şi onorariu expert (1.500 RON), în limita pretenţiilor admise, potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri reclamanta A. şi pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 2399/A din 24 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 12222 din 9 decmebrie 2016 a Judecătoriei Braşov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 6 pct. 6.2 din Contractul de credit ipotecar nr. x din 19.12.2007.

A fost obligată pârâta să achite reclamantei contravaloarea dobânzii achitate în plus faţă de dobânda de 5,5%/an, la cursul CHF de la data scadenţei fiecărei rate de credit, începând cu data de 04.06.2008, până la data de 23.06.2014.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 8 pct. 8.3, 8.4, 8.5, 8.6 din Contractul de credit ipotecar nr. x din 19.12.2007.

S-a dispus restituirea către reclamantă a sumelor încasate de pârâtă în baza acestor clauze.

Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei.

A fost obligată intimata C. S.A. la plata către apelantă a sumei de 1785 RON cheltuieli de judecată.

A fost respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Împotriva deciziei civile nr. 2399/A din 24 noiembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recursuri reclamanta A. şi pârâta C. S.A..

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 16 mai 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Braşov, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanţa de contencios constituţional nu a reţinut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competenţa de soluţionare a instanţei supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispoziţiile procedurii civile, Curtea Constituţională a recunoscut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională nici nu ar fi putut stabili competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunţă numai în limitele competenţei sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispoziţiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Braşov, competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine Curţii de Apel Braşov, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanta A. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2399/A din 24 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2018.