Delictual liability for removal of judicially seized assets: failure to prove illicit act despite third-party sale and court-ordered access

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2018

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, la data de 29 mai 2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. a chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000.000 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului, evaluat provizoriu, cauzat prin fapta sa ilicită constând în pierderea suferită şi beneficiu nerealizat, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru dovedirea situaţiei de fapt, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu, martori şi expertiză contabilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1013 din 21 aprilie 2015, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată acţiunea şi a obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 1500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin probele administrate în cauză nu s-a dovedit îndeplinirea cerinţelor esenţiale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, şi anume existenţa faptei ilicite şi existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită imputată şi prejudiciul pretins a fi reparat pe calea acţiunii.

S-a reţinut că fapta ilicită a pârâtei constând în permiterea accesului în incinta sa a unor terţi în scopul tăierii, dezmembrării şi încărcării în mijloace de transport a bunurilor aparţinând reclamantei S.C. A. S.A., precum şi scoaterea acestora din incinta sa, deşi avea cunoştinţă de sechestrul judiciar aplicat, nu a fost probată în cauză prin mijloace de probă pertinente şi concludente.

A apreciat prima instanţa ca faptele imputate sunt descrise generic, fără menţionarea unor coordonate temporale pentru a se putea calcula eventualele termene de prescripţie şi pentru a se putea individualiza prejudiciul raportat la fiecare acţiune în parte, fără menţionarea, în concret, a modului în care a acţionat pârâta în sensul prejudicierii reclamantei.

În dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, având ca obiect sechestru judiciar, în temeiul dispoziţiilor art. 598 şi art. 600 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., D. a fost numit administrator-sechestru pentru paza bunurilor, la cererea expresă a reclamantei, aceasta îndeplinind şi atribuţia de administrator judiciar al reclamantei S.C. A. S.A..

S-a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 4463/CA/2008 pronunţată în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Hunedoara, pârâta C. S.A. a fost obligată să permită accesul E. S.R.L. în vederea ridicării bunurilor, iar reclamanta nu a prezentat hotărâri judecătoreşti ulterioare, cu conţinut contrar acestor dispoziţii, astfel încât apărarea reclamantei potrivit căreia pârâta şi-ar fi dat acordul la sustragerea bunurilor aflate sub sechestru a fost apreciată ca nefondată.

Prima instanţă a arătat că sentinţa civilă nr. 1165/9.11.2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, prin care reclamanta a încercat fără succes să obţină desfiinţarea contractului nr. x/2008 cu care se legitima E. S.R.L. şi procesul-verbal de inventariere, respectiv de predare-primire a bunurilor din 4.05.2010 este ulterioară încheierii FN/5.01.2010 a Tribunalului Bucureşti de care se prevalează reclamanta.

În raport cu obiectul cauzei şi probatoriile administrate, instanţa a respins proba cu expertiză contabilă ca fiind neconcludentă şi a constatat, pe fondul litigiului, că în sarcina pârâtei nu s-a reţinut săvârşirea vreunei fapte ilicite în sensul art. 998-999 C. civ.

Împotriva sentinţei civile nr. 1013 din 21 aprilie 2015 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B..

Prin decizia civilă nr. 550 din 24 octombrie 2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul reclamantei.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că aprecierea asupra utilităţii şi concludenţei probei cu expertiza contabilă aparţine judecătorului, iar tribunalul a expus pe larg raţionamentul care a condus la respingerea administrării probei, soluţia în acest sens fiind considerată legală şi temeinică.

În raport cu art. 295 coroborat cu art. 292 C. proc. civ. de la 1865, instanţa de apel a încuviinţat administrarea probei cu expertiză contabilă în vederea cuantificării prejudiciului.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul în care prima instanţă a apreciat asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale şi a probelor administrate în cauză, în raport cu art. 22 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că tribunalul a reţinut fapta ilicită astfel cum a fost descrisă în acţiune şi a analizat existenţa acesteia în raport cu probatoriile administrate la propunerea ambelor părţi.

Instanţa de apel a constatat că bunurile aflate sub sechestru şi în raport cu care s-a invocat producerea prejudiciului au făcut obiectul mai multor contracte de vânzare. Astfel, prin contractul de vânzare nr. x/15.05.2006, societatea pârâtă a înstrăinat către S.C. F. S.R.L. bunuri rezultate din dezmembrarea echipamentelor, instalaţiilor şi construcţiilor aferente grupurilor energetice dezafectate din patrimoniul S.C. C. S.A.. S.C. F. S.R.L. a încheiat cu A. S.R.L. contractul nr. x/18.04.2006 având ca obiect participarea S.C. F. S.R.L. la licitaţia organizată de către S.C. C. S.A., în sensul livrării către S.C. A. S.A. a bunurilor menţionate în anexa contractului. De asemenea, S.C. F. S.R.L. a încheiat cu S.C. E. S.R.L. contractul de vânzare nr. x/07.04.2008 având ca obiect vânzarea bunurilor dobândite prin contractul nr. x/2006 încheiat cu societatea pârâtă.

Între toate aceste societăţi s-a derulat o situaţie litigioasă, pe rolul instanţelor judecătoreşti fiind înregistrate mai multe dosare, instanţa de apel procedând în continuare la expunerea acesteia a constatat că, în speţă, nu se poate imputa pârâtei existenţa unei fapte ilicite, deoarece, ca urmare a încheierii de instituire a sechestrului, paza bunurilor a fost stabilita în sarcina D. care avea ca atribuţie să păzească şi să conserve bunurile cu diligenţa unui depozitar.

Prin urmare, arată instanţa de apel că pârâta S.C. C. S.A. nu avea nicio obligaţie legală sau instituită printr-o hotărâre judecătorească faţă de S.C. A. S.R.L..

Totodată, s-a apreciat că nu poate fi reţinută în sarcina pârâtei sustragerea bunurilor proprietatea reclamantei şi nici nerespectarea unei obligaţii de pază a bunurilor, având în vedere că pârâta a înstrăinat bunurile către S.C. F. S.R.L., iar printr-o hotărâre definitivă a fost obligată să permită accesul S.C. E. S.R.L. în incinta depozitului său. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile asupra bunurilor au fost puse în executare, iar pârâta avea obligaţia de a permite accesul în incinta depozitului.

Cu privire la critica reclamantei potrivit căreia pârâta avea calitatea de depozitar al bunurilor şi, în această calitate, avea paza bunurilor, instanţa de apel a reţinut că această susţinere nu a fost dovedita cu un contract de depozit sau cu un alt înscris din care să rezulte instituirea acestei obligaţii în sarcina societăţii pârâte.

Instanţa de apel a constatat că expertiza efectuată în apel stabileşte şi cuantifică prejudiciul, acesta fiind determinat de sustragerea bunurilor, faptă care însă nu poate fi imputată pârâtei.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, nu poate fi reţinută existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâtei iar, în aceasta situaţie, lipsind una din condiţiile prevăzute cumulativ pentru existenţa răspunderii civile delictuale, acţiunea reclamantei a fost corect soluţionată de către tribunal.

La data de 7 august 2017, reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 550 din 24 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul acestuia, recurenta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a sentinţei şi deciziei pronunţate de instanţele anterioare şi trimiterea cauzei spre o noua judecată primei instanţe.

Primul motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează respingerea probei cu expertiza contabilă de către prima instanţă şi lipsa motivării instanţei de apel cu privire la respingerea administrării acestei probe. Recurenta a susţinut că, în lipsa administrării probei cu expertiza contabilă, prima instanţă s-a aflat în imposibilitate de a analiza fondul litigiului dedus judecăţii, această critică fiind formulată în apel, însă neanalizată de instanţă.

De asemenea, reclamanta a învederat că instanţa de apel a încuviinţat administrarea probei cu expertiză contabilă, însă această împrejurare nu este de natură a înlătura viciile hotărârii primei instanţe şi criticile referitoare la necercetarea fondului, ci, dimpotrivă, le confirmă pe deplin.

Referitor la motivul de nelegalitate încadrat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că argumentele instanţei de apel cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. de către prima instanţă nu au legătură cu motivele invocate în apel de societatea reclamantă, fiind astfel străine de natura cauzei. În acest sens, s-a învederat că în considerentele deciziei recurate prima instanţă a avut în vedere descrierea generică a faptelor imputate, fără menţionarea unor coordonate temporale pentru a se putea calcula eventuale termene de prescripţie şi pentru a se putea individualiza prejudiciul raportat la fiecare acţiune în parte, precum şi faptul că nu a fost menţionat concret modul de acţionare al pârâtei.

Recurenta a învederat că orice nelămurire a primei instanţe trebuia rezolvată pe calea reglementată de art. 200 C. proc. civ. sau, cel mai târziu, în faţa primei instanţe, în condiţiile art. 22 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 1592 şi art. 1616 C. civ. de la 1864, privitoare la depozit.

Sub acest aspect, s-a învederat că motivarea instanţei de apel, potrivit căreia nu poate fi reţinută în sarcina pârâtei existenţa unei fapte ilicite, întrucât aceasta nu a avut vreo obligaţie legală sau instituită printr-o hotărâre judecătorească faţă de reclamanta S.C. A. S.A., este nelegală.

Recurenta-reclamantă a subliniat că pârâţii din cererile având ca obiect înfiinţarea sechestrului judiciar capătă calitatea de depozitari, obligaţiile acestora fiind de păstrare, de pază a lucrului depozitat şi cea de restituire a bunului.

Din această perspectivă, reclamanta a arătat că pârâta şi-a asumat obligaţii de depozitar şi faţă de F., prin contractul de vânzare perfectat cu aceasta, iar restituirea către F. sau la dispoziţia acesteia era interzisă de către instanţă prin instituirea sechestrului judiciar. Din obligaţiile depozitarului a mai rămas în sarcina pârâtei doar obligaţia de pază, pe care însă a încălcat-o atunci când a permis sustragerea de sub paza sa.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a mai susţinut că, în cauză, nu există nicio hotărâre judecătorească sau procedură execuţională în cadrul căreia pârâta să fie obligată la predarea bunurilor sechestrate.

Recurenta a învederat că această critică nu a fost analizată de către instanţa de apel, ci doar au fost reluate întocmai cele reţinute de către prima instanţă.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.A. Brazi a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică, arătând că nu avea nicio obligaţie în sensul asigurării pazei bunurilor pe care partea adversă le reclamă ca fiind sustrase, deoarece, chiar la cererea sa, în vederea asigurării pazei şi conservării acestor bunuri, a fost numit prin hotărâre judecătorească irevocabilă administrator judiciar D..

Intimata, în combaterea criticilor formulate de recurentă, a precizat că ridicarea bunurilor din incinta societăţii pârâte s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, respectiv sentinţa civilă nr. 4463/CA/2008 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2010, în temeiul căreia societatea care a ridicat bunurile a pornit executarea silită şi împotriva sa.

Prin urmare, pârâta a subliniat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, în sensul că pârâta nu se face vinovată de pretinsul prejudiciu solicitat de reclamantă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu, raportat la valoarea litigiului de 30.000.000 RON.

Prin încheierea din camera de consiliu din 30 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că acestea pot formula puncte de vedere, însă nu a fost depus la dosar niciun înscris în acest sens.

Prin încheierea din 24 aprilie 2018, s-a admis în principiu recursul şi s-a acordat termen în şedinţă publică la data de 18 septembrie 2018.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B., din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept invocate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:

Prealabil, se impune a fi făcută precizarea că nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece în conformitate cu dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., reformarea unei hotărâri în recurs se poate face numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, a căror examinare este exclusă în această etapă procesuală.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează respingerea probei cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă la prima instanţă, lipsa motivării instanţei de apel cu privire la respingerea administrăii acestei probe, precum şi imposibilitatea primei instanţe de a analiza fondul litigiului în absenţa administrării probei cu expertiza contabilă.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată dacă instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Verificând acest motiv de recurs prin prisma dispoziţiilor legale evocate, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte respingerea cererii privind administrarea probei cu expertiza contabilă de către prima instanţă, curtea de apel a analizat această critică, identificând probele care au fost solicitate de părţi, cele care au fost încuviinţate şi motivele pentru care a fost respinsă proba cu expertiză contabilă. S-a reţinut că aprecierea asupra utilităţii şi concludenţei unei probe aparţine judecătorului, iar prima instanţă nu a respins proba fără să analizeze considerentele pentru care a fost propusă, fiind expus pe larg raţionamentul care a condus la respingerea acesteia.

Instanţa de apel a analizat critica reclamantei prin raportare la considerentele avute în vedere de către prima instanţă cu privire la respingerea probei cu expertiză contabilă. Pe de altă parte, instanţa de apel, deşi invocă dispoziţiile art. 295 şi art. 292 C. proc. civ. din 1865, în realitate, aplicând prevederile art. 479 şi art. 478 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, raportat la data demarării litigiului, a încuviinţat administrarea probei cu expertiza contabilă în vederea cuantificării prejudiciului. În acest context, soluţia pe fondul litigului, în apel, a fost pronunţată prin raportare la toate probele solicitate în cauză.

Critica recurentei potrivit căreia prima instanţă a fost în imposibilitate de a analiza fondul litigiului în absenţa unei expertize contabile este nefondată. În aceste sens, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei sale că tribunalul s-a pronunţat asupra faptei ilicite, prin raportare la probele pe care le-a apreciat a fi utile şi concludente cauzei, respectiv proba cu înscrisuri şi proba testimonială. Faptul că prima instanţă a respins proba cu expertiza contabilă nu echivalează cu necercetarea fondului.

Prin urmare, criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vor fi respinse ca nefondate.

În legătură cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că argumentele instanţei de apel cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. de către prima instanţă nu au legătură cu motivele invocate în apel de societatea reclamantă, fiind astfel străine de natura cauzei.

În acest sens, s-a învederat că în considerentele deciziei recurate prima instanţă a avut în vedere descrierea generică a faptelor imputate, fără menţionarea unor coordonate temporale pentru a se putea calcula eventuale termene de prescripţie şi pentru a se putea individualiza prejudiciul raportat la fiecare acţiune în parte, precum şi faptul că nu a fost menţionat concret modul de acţionare al pârâtei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Analizând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a prezentat motivele de fapt şi de drept în baza cărora a apreciat că motivele de apel invocate de reclamantă sunt nefondate, dând eficienţă principiului disponibilităţii, cu respectarea limitelor învestirii impuse prin cererea de chemare în judecată, în cuprinsul căreia reclamanta a expus situaţia de fapt şi temeiul de drept incident, astfel încât considerentele deciziei au vizat criticile invocate de reclamantă prin cererea de apel.

Instanţa de apel a prezentat istoricul desfăşurării relaţiilor comerciale şi al litigiilor dintre părţi aflate pe rolul instanţelor şi, raportat la starea de fapt şi temeiurile de drept incidente în cauză, respectiv art. 998-999 C. civ., a constatat că nu poate fi reţinută existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâtei.

Din considerentele deciziei recurate rezultă raţionamentul instanţei de apel cu privire la toate motivele invocate, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea prevederilor art. 1592 şi art. 1616 C. civ. de la 1864, de către instanţa de apel, privitoare la depozit.

În acest sens, recurenta a învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinută existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâtei S.C. C. S.A., deoarece aceasta nu avea nicio obligaţie legală sau instituită printr-o hotărâre judecătorească faţă de S.C. A. S.A..

Casarea unei hotărâri potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greştiă a normelor de drept material.

Înalta Curte constată cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar dispoziţiile art. 1592 şi art. 1616 din C. civ. de la 1864, referitoare la depozit, vizează răspunderea civilă contractuală.

Prin decizia recurată s-a reţinut că pârâta nu se face vinovată de sustragerea bunurilor proprietatea reclamantei şi nici de nerespectarea unei obligaţii de pază a bunurilor, având în vedere că bunurile au fost înstrăinate către S.C. F. S.R.L., iar printr-o hotărâre definitivă pârâta a fost obligată să permită accesul S.C. E. S.R.L. în incinta depozitului său.

S-a mai reţinut că paza bunurilor era o obligaţie legală instituita în sarcina administratorului-sechestru, şi nu a societăţii pârâte, iar aspectele legate de sustragerea bunurilor şi atitudinea societăţii pârâte au fost clarificate cu depoziţiile martorilor.

Prin expertiza contabilă efectuată în apel, s-a stabilit cuantumul prejudiciului şi faptul că acesta a fost determinat de sustragerea bunurilor, însă această faptă nu poate fi imputată pârâtei.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, lipseşte una dintre condiţiile prevăzute cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv faptul că nu poate fi reţinută în sarcina pârâtei fapta ilicită.

Înalta Curte apreciază că această critică invocată de recurenta-reclamantă în recurs, referitoare la fapta ilicită ce a fost analizată de instanţa de apel prin raportare la probele administrate în cauză, reprezintă o chestiune de fapt care nu mai poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât reprezintă un motiv de netemeinicie, iar nu unul de nelegalitate.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că, în speţă, nu a existat nicio hotărâre judecătorească sau executare silită care să oblige pârâta la predarea bunurilor sechestrate.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată raportat la faptul că situaţia litigioasă care s-a derulat pe rolul instanţelor judecătoreşti sub aspectul obligaţiei pârâtei de a preda bunurile a fost detaliată de către instanţa de apel. Astfel, în mod corect, s-a reţinut că în urma acestor litigii a fost numit administrator pentru paza bunurilor D., iar acţiunea în constatarea nulităţii contractelor încheiate cu privire la bunurile aflate sub sechestru a fost respinsă.

Prin urmare, condiţiile răspunderii civile delictuale au fost corect analizate de către instanţa de apel.

Faţă de aspectele arătate, Înalta Curte constată că decizia atacată nu a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază, neavând considerente contradictorii sau străine de natura cauzei. De asemenea, decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 550 din 24 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2018.