Supreme Court lacks jurisdiction to review tribunal appeals in low-value civil cases due to legislative vacuum following constitutional ruling.

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2018

Asupra cererii de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să interzică pârâtei să desfăşoare activitatea de producţie, morărit şi panificaţie în spaţiul situat la punctul de lucru din Iaşi, str. x şi să oblige pârâta să ridice toate utilajele de producţie situate în spaţiul aferent aceluiaşi punct de lucru. Au mai pretins ca, în cazul refuzului pârâtei de a ridica utilajele, se fie autorizaţi, ca pe cheltuiala pârâtei, să ridice utilajele depozitate în spaţiu. Reclamanţii au solicitat instanţei de judecată să comunice către O.R.C. măsurile dispuse prin hotărârea ce se va pronunţa. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata de daune morale de 50.000 RON pentru B. şi A. şi 100.000 RON pentru C., precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 16.05.2016, Judecătoria Iaşi a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de S.C. E. S.R.L.

Iar, prin sentinţa civilă nr. 14014/12.12.2016, aceeaşi instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta S.C. D. S.R.L. în solidar cu intervenienta S.C. E. S.R.L. la plata către reclamanţi a sumei de 150.000 RON, cu titlu de daune morale şi a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe, toate părţile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1793/17.10.2017, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis apelul declarat de S.C. D. S.R.L. şi cel promovat de S.C. E. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta în solidar cu intervenienta la plata către reclamanţii A. şi B. a sumei de 40.000 RON, cu titlu de daune morale şi la plata către reclamanta C. a sumei de 40.000 RON cu titlu de daune morale, a respins apelul reclamanţilor, a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi a obligat intimaţii A., B. şi C. la plata către apelanta S.C. D. S.R.L. a sumei de 3.052 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. au declarat recurs, prin care au solicitat casarea sa şi în rejudecare, respingerea acţiunii.

La 02.07.2018 a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă cererea de suspendare a hotărârii atacate cu recurs.

Prin această petiţie, S.C. E. S.R.L. a arătat că a formulat, la data de 13.04.2018, o cerere de suspendare a executării deciziei recurate în faţa Curţii de Apel Iaşi, instanţă învestită iniţial cu soluţionarea recursului, însă, ca urmare a declinării competenţei de către această din urmă instanţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea de suspendare nu a mai fost soluţionată.

În continuare, a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 484 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., a achitat cauţiunea şi a depus la dosar dovada plăţii, astfel că a solicitat admiterea cererii de suspendare.

Petenta a ataşat, în copie, cererea de suspendare formulată la data de 13.04.2018, recipisa de consemnare a cauţiunii în valoare de 8.000 RON, pe seama şi la dispoziţia Curţii de Apel Iaşi; cererea de recurs vizând decizia a cărei suspendare se solicită; certificat de grefă cu soluţia Curţii de Apel Iaşi privind dosarul nr. x/2015.

La 11.07.2018 intimaţii A., B. şi C. au transmis note de şedinţă prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de suspendare; totodată au invocat şi excepţia inadmisibilităţii recursului faţă de Decizia nr. 52/18.06.2018 a instanţei supreme, de dezlegare a unei chestiuni de drept, susţinând că acest aspect atrage şi inadmisibilitatea cererii de suspendare; în subsidiar, au solicitat respingerea cererii, ca nefondată.

Astăzi, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia necompetenţei sale materiale invocată de intimaţii A., B. şi C. prin notele de şedinţă, excepţie asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Decizia a cărei suspendare se solicită a fost pronunţată de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

În speţă, hotărârea atacată cu recurs şi a cărei suspendare se solicită a fost pronunţată la data de 17.10.2017, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, implicit, şi a cererii de suspendare a unor astfel de hotărâri.

Înalta Curte notează că instanţa de contencios constituţional nu a reţinut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competenţa de soluţionare a instanţei supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispoziţiile procedurii civile, Curtea Constituţională a recunoscut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională nici nu ar fi putut stabili competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunţă numai în limitele competenţei sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în speţă, în raport cu obiectul litigiului, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispoziţiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs care vizează o hotărâre pronunţată de tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, reţinând, totodată, şi dispoziţiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., nici cererea de suspendare de faţă formulată în cadrul unui recurs ce vizează o hotărâre pronunţată de tribunal în apel nu se poate afla în competenţa Înaltei Curţi.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor judecătoreşti.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv şi, implicit, a cererilor de suspendare a unor asemenea hotărâri este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva lor şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condiţiile pronunţării hotărârii a cărei suspendare se solicită de către Tribunalul Iaşi, văzând şi dispoziţiile art. 484 alin. (2), coroborate cu art. 123 alin. (1) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cererii privind suspendarea executării silite a deciziei tribunalului aparţine Curţii de Apel Iaşi, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a cererii formulată de petenta S.C. E. S.R.L. privind suspendarea executării silite a deciziei civile nr. 1793/17.10.2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015, în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iulie 2018.