Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 3228/2018 AI generated

Supreme Court jurisdiction over recourse against tribunal decision in abusive foreign currency credit clause dispute

Case Number Decizia nr. 3228/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice declined material jurisdiction, ordering that the appeal be referred to the Court of Appeals, thereby leaving the appellate tribunal's decision on the merits intact while resolving only the procedural forum. The dispute involved a civil action where a consumer challenged abusive clauses in a foreign currency credit agreement, specifically arguing that the risk-allocation clause regarding exchange rate fluctuations was unfair, which the appellate court accepted by fixing the exchange rate at the contract's signing date and ordering restitution of overpaid sums, but the bank challenged this via a recourse (recurso) to the Supreme Court. Relying on Article 97(1) of the Code of Civil Procedure and the principle of hierarchical organization of courts, the Supreme Court held that it lacks jurisdiction over recourses directed at tribunal decisions unless expressly provided by law, as the statutory scope for the supreme court is limited to appeals against court of appeals' decisions or cases specifically designated by legislation, thus applying Article 132(3) of the Code of Civil Procedure to declare its incompetence and transfer the case to the hierarchically superior court, the Court of Appeals.

Legislator headnote

AI generated

art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 21 din Legea nr. 304/2004, art. 122 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, art. 132 alin. (3) C. proc. civ; Supreme Court jurisdiction over recourse against tribunal decision in abusive foreign currency credit clause dispute: The dispute involved a civil action where a consumer challenged abusive clauses in a foreign currency credit agreement, specifically arguing that the risk-allocation clause regarding exchange rate fluctuations was unfair, which the appellate court accepted by fixing the exchange rate at the contract's signing date and ordering restitution of overpaid sums, but the bank challenged this via a recourse (recurso) to the Supreme Court. Relying on Article 97(1) of the Code of Civil Procedure and the principle of hierarchical organization of courts, the Supreme Court held that it lacks jurisdiction over recourses directed at tribunal decisions unless expressly provided by law, as the statutory scope for the supreme court is limited to appeals against court of appeals' decisions or cases specifically designated by legislation, thus applying Article 132(3) of the Code of Civil Procedure to declare its incompetence and transfer the case to the hierarchically superior court, the Court of Appeals.

Keywords

AI generated
jurisdiction over consumer contracts unfair terms of contract matter in dispute article of civil procedure foreign law lack of jurisdiction

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

This provision served as the direct legal basis for the court to admit the exception of lack of material jurisdiction and decline its competence.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 27 iunie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 1746 din 6 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâta A. România S.A.. Au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei capacităţii procesuale a intimatei A. România S.A. - Sucursala Tg-Jiu şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâta A. România S.A.. A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâtele A. România S.A. Bucureşti şi A. - Sucursala Târgu Jiu. S-a constatat că sunt abuzive clauzele prevăzute de art. 4 din contractul de credit nr. x/26.05.2008 privind comisionul de acordare credit şi în consecinţă constată nule aceste clauze. Au fost obligate pârâtele în solidar la restituirea către reclamantă a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, în temeiul contractului de credit sus menţionat, sume care să fie actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi cu dobânzile legale până la data plăţii efective. A fost respinsă în rest acţiunea. Au fost obligate pârâtele în solidar la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, reprezentând onorariu avocat, corespunzător pretenţiilor admise.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta B. şi pârâta A. ROMÂNIA S.A. au declarat apel.

Prin decizia nr. 114/2018 din 7 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă B. împotriva sentinţei civile nr. 1746 din 6 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă A. ROMÂNIA S.A. şi intimata- pârâtă A. - SUCURSALA TÂRGU JIU.

A fost schimbată sentinţa apelată în sensul că a fost admisă în parte acţiunea.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 8.1 din contract, teza referitoare la riscul valutar.

S-a dispus stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit, 26.05.2008, curs care va rămâne valabil pe toată perioada derulării contractului, urmând ca ratele să fie recalculate şi plătite la cursul de la data încheierii contractului.

A fost dispusă restituirea sumelor încasate în plus, rezultate din diferenţa cursului valutar la momentul achitării fiecărei rate, faţă de cel din momentul încheierii contractului, cu dobânda legală aferentă şi coeficientul de inflaţie.

S-a respins cererea privind denominarea creditului, prevăzută la art. 8.1, teza referitoare la moneda creditului.

S-a menţinut restul dispoziţiilor instanţei.

A fost redus cuantumul onorariului avocatului apelantei-reclamante în apel, de la 4900 RON la 2000 RON şi au fost obligate intimatele-pârâte la 3500 RON cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă (fond şi apel).

A fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă A. ROMÂNIA S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1746 din 6 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă B. şi cu intimata-pârâtă A. - SUCURSALA TÂRGU JIU.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâta A. România S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 114/2018 din 7 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă.

Prin adresa emisă de Tribunalul Gorj, prin intermediul Curţii de Apel Craiova, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 7 mai 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 14 iunie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 27 iunie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În şedinţa publică din data de 27 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, invocată din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială, invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Gorj în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Craiova căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă A. ROMÂNIA S.A. împotriva deciziei nr. 114/2018 din 7 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2018.