Supreme Court jurisdiction over appeal against County Court decision: lack of statutory basis for direct cassation

Şedinţa publică din data de 27 iunie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Focşani, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. de a converti în RON creditul acordat în baza convenţiei, utilizând cursul de schimb CHF/RON practicat la data efectuării conversiei, începând cu data de 12.06.2009 sau îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - LEU la valoarea de la data semnării convenţiei, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de la cumpărător; să se constate caracterul abuziv al prevederilor art. 4.1 din contractul de credit în sensul că dobânda este variabilă după cele 3 luni de graţie şi modul de calcul al dobânzii şi păstrarea fixă a dobânzii raportat la dobânda care a fost acordat creditul; constatarea caracterului fix al ratei dobânzii pentru toată perioada de creditare aferentă convenţiei de credit, obligarea pârâtei de a păstra acelaşi procent fix şi în viitor, eliberarea unui nou plan de rambursare a creditului; constatarea caracterului abuziv al dispoziţiilor art. 4.1 din contract privind comisionul de administrare lunară a creditului şi restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare; constatarea caracterului abuziv al art. 4.3 din convenţia de credit prin care banca poate modifica în mod unilateral dobânda şi comisioanele de administrare şi modul de înştiinţare a dobânzii în modalităţile menţionate de către pârâtă în contract; constatarea caracterului abuziv al dispoziţiilor art. 10 din convenţia de credit denumită Act adiţional nr. x din data de 12.06.2009 şi restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

Judecătoria Focşani prin sentinţa 1060/2017 din 14 februarie 2017a admis în parte acţiunea, a constatat existenţa clauzelor abuzive în contractul de credit invocat, încheiat la 12.06.2006 la art. 4.1 comision de administrare şi comision de acordare credit în cuantum de 2,5% din valoarea creditului, 4.3 privind dreptul băncii de a modifica unilateral dobânzile şi comisioanele bancare; a respins capătul de cerere privind convertirea creditului în Ron, îngheţarea cursului leu - CHF, la valoarea de la data semnării convenţiei, clauzelor cuprinse la art. 4.1 din contract privind dobânda variabilă şi constatarea caracterului fix al dobânzii pe întreaga perioadă de creditare şi a obligat pârâta, să restituie sumele achitate cu acest titlu.

Prin decizia civilă nr. 343 din 14.11.2017 Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal, a admis apelurile declarate de apelanţii A. şi B. S.A. Bucureşti - B. S.A. SUCURSALA FOCŞANI, împotriva sentinţei civile nr. 1060/14.02.2017 pronunţată de Judecătoria Focşani, a schimbat în parte, sentinţa şi în rejudecare; a înlăturat dispoziţiile cu privire la constatarea existenţei clauzelor abuzive din actul adiţional 400 x/12.06.2009, referitoare la art. 4.1 - privind comisionul de acordare 4.3 - privind dreptul băncii de a modifica - in mod unilateral dobânzile şi comisioanelor bancare şi pe cale de consecinţă şi obligaţia B. de a restitui sumele încasate cu acest titlu; a constatat caracterul parţial abuziv al clauzei prev. de art. 3.1., referitoare la moneda creditului, respectiv "valoarea estimată totală plătibilă de împrumutat potrivit contractului este de 12784.69CHF şi pe cale de consecinţă nulitatea cesteia’’; a stabilizat cursul de schimb valutar CHF RON şi a dispus conversia în RON a creditului, pentru efectuarea plăţilor, în temeiul contractului precizat, la cursul BNR, valabil la data când cursul CHF s-a majorat cu 10% faţă de valoarea de la data acordării împrumutului din 18.04.2008 şi a dispus restituirea sumelor încasate cu acest titlu, cu dobânda legală, aferentă de la data achitării şi până la restituirea integrală a sumei; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei cu privire la comisionul de administrare şi restituire a sumelor încasate cu acest titlu şi a obligat B. la plata onorariului avocat către reclamant în sumă de 600 RON.

Împotriva acestei decizii pârâta B. S.A. a declarat recurs

Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă prin decizia civilă nr. 116/R din 28 martie 2018, a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Galaţi, invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 343 din data de 14.11.2017, pronunţată de Tribunalul Vrancea, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 18 mai 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 24 mai 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 27 iunie 2018.

În şedinţa publică din data de 27 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Vrancea în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 343/2017 din 14 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2018.