Supreme Court lacks jurisdiction to hear appeals against Tribunal decisions absent express statutory provision, despite lower court findings of abusive banking clauses

Şedinţa publică din data de 27 iunie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Focşani, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea clauzei contractuale de la art. 9 c privind comisionul de administrare din contractul de credit bancar nr. x din 27.12.2007 ca fiind clauză abuzivă, să dispună obligarea pârâtei la modificarea clauzei contractuale de la art. 5 privind dobânda curentă din contractul de credit bancar nr. x din 27.12.2007 conform normelor legale, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri de la data încheierii contractului până în prezent precum şi la plata dobânzii legale ce se va calcula asupra fiecărei sume de la data încasării până la data restituirii efective.

Judecătoria Focşani prin sentinţa civilă nr. 2158 din 15.03.2016 a admis cererea; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din contractul bancar nr. x/27.12.2007 în ceea ce priveşte dobânda de referinţă administrată care se afişează la sediile C.; a dispus modificarea acestei clauze în sensul că a stabilit că acest articol va avea următorul cuprins:

"La data încheierii prezentului contract dobânda cerută este de 12,55% pe an şi este formată din indicele de referinţă ROBOR la 3 luni la care se adaugă 2,05 puncte procentuale."; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 2.10 din contract respectiv Condiţiile generale de creditare - anexă la Contractul de credit bancar; a dispus eliminarea clauzei prevăzută la pct. 2.10 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit bancar nr. x/27.12.2007; a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 9 lit. c) şi f) din contractul de credit bancar referitor la comisionul de administrare şi la comisionul de urmărire riscuri şi s-a dispus eliminarea acestui comision din contract; a obligat Banca la restituirea către reclamanţi a sumei plătite cu titlu de dobândă peste dobânda stabilită prin prezenta hotărâre precum şi la plata contravalorii comisionului de administrare şi de urmărire riscuri, plus dobânda legală aferentă acestor sume ce se va calcula de la data introducerii cererii şi până la achitarea acestor sume, dobândă ce va fi calculată potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin decizia civilă nr. 298/24.10.2017 Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta C. S.A. Bucureşti în contradictoriu cu intimaţii A., B. împotriva încheierii de şedinţă din data de 13.10.2016 şi sentinţa civilă nr. 2158 din 15.03.2016 pronunţate de Judecătoria Focşani.

Împotriva deciziei civile pronunţată în apel, în termen legal, a declarat recurs pârâta C. S.A. Bucureşti.

Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă prin decizia civilă nr. 103/R din 14 martie 2018, a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Galaţi, şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de C. S.A. Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 298/24.10.2017 pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 27 aprilie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 08 mai 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 27 iunie 2018.

În şedinţa publică din data de 27 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Vrancea în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 298/2017 din 24 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2018.