Competence of the Supreme Court over appeals against tribunal decisions: no express statutory attribution of jurisdiction

Şedinţa publică din data de 27 iunie 2018

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, la data de 20.10.2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., prin Agenţia Dacia: să se constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 2.9.1 din Condiţiile speciale de creditare prevăzute în Contractul de Credit nr. x/17.04.2008, respectiv art. 1 pct. 12 din Condiţiile generale prevăzute în contractul de credit nr. x/17.04.2008 privind perceperea comisionului de administrare credit; să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 2.6 si 2.7, 4.1 din Condiţiile speciale de creditare prevăzute în contractul de credit nr. x/17.04.2008, respectiv art. 1 pct. 10 din Condiţiile generale prevăzute în contractul de credit nr. x/17.04.2008 privind perceperea unei dobânzi penalizatoare pentru perioada de dobândă fixă şi pentru perioada de dobândă variabilă de 5 % la rata dobânzii curentă plătită lunar pentru fiecare zi de întârziere precum şi a comisionului de acordare credit de 2,5 % din valoarea creditului; ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor cuprinse la art. 2.9.1, 2.6, 4.1 şi 2.77 din Condiţiile speciale, respectiv art. 1 pct. 12 şi pct. 10 din Condiţiile generale din contractul de credit, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze; să se constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 4.3 din contractul de credit, respectiv art. 2.4.din Condiţiile speciale, respectiv art. 1 pct. 3 din Condiţiile generale, prin care pârâta îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii aferente şi a comisioanelor în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară; să fie obligată pârâta la restituirea sumelor de bani percepute nelegal cu titlu de comision de acordare credit, comision de administrare de la data încheierii Contractului şi până la momentul executării hotărârii şi la plata dobânzii legale calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plăţii efective a debitului restant; să fie obligată pârâta la restituirea sumelor percepute nelegal cu titlu de dobândă penalizatoare şi dobândă variabilă de la data încheierii contractului şi până la momentul executării hotărârii şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plăţii efective a debitului restant; să fie obligată pârâta să restituie reclamantei dobânda modificată percepută în mod nelegal în perioada de creditoare şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării flecarei sume nedatorate, până la data plăţii efective a debitului restant; să fie obligată pârâta să recalculeze dobânda aferentă creditului rămas de achitat în funcţie de soldul micşorat ca efect al înlăturării comisionului de administrare, a dobânzii variabile, a dobânzii penalizatoare şi a altor sume percepute în mod nelegal; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Judecătoria Constanţa prin sentinţa civilă. nr. 14036 din 25.11.2016, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. A fost constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.9.1 din actul adiţional din 21.07.2010 la contractul de credit de consum nr. x/17.04.2008 - condiţii speciale de creditare, respectiv la art. 1 punctul 12 din actul adiţional din 21.07.2010 la contractul de credit de consum nr. x/17.04.2008 - condiţii generale de creditare, privind perceperea unui comision de administrare lunară a creditului. A fost constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 4.1. din contractul de credit nr. x/17.04.2008 privind perceperea unui comision de acordare credit de 2,5 % din valoarea creditului. A fost constatată nulitatea absolută a clauzelor sus menţionate cu privire la care s-a constatat caracterul abuziv. A fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 625 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare credit achitat de reclamantă şi să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare aferentă acestuia calculată de la data achitării comisionului de către reclamantă şi până la restituirea integrală acestuia. A fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 7.175,20 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de administrare achitat de reclamantă şi să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare aferentă acestuia calculată de la data achitării comisionului de către reclamantă şi până la restituirea integrală acestuia. Au fost respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 800 RON, reprezentând onorariu expert.

Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă prin decizia nr. 25 din 08 ianuarie 2018 a admis apelul declarat de apelanta B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 14036/25.11.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.9.1 din Condiţiile generale de creditare prevăzute în Contractul de credit nr. x/17.04.2008, respectiv art. 1 pct. 12 din Condiţiile generale prevăzute în Contractul de Credit privind perceperea comisionului de administrare credit; a respins ca nefondată cererea de obligare a pârâtei B. S.A. la restituirea către reclamanta A. a sumei încasate cu titlul de comision de administrare lunară şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Constanţa, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 04 aprilie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 24 aprilie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 27 iunie 2018.

În şedinţa publică din data de 27 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Constanţa în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Constanţa căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă A. şi recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 25 din 08 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2018.