Supreme Court lacks jurisdiction over appeal from Tribunal judgment in consumer credit abusive clauses dispute; exception upheld and lower rulings on restitution confirmed

Şedinţa publică din data de 27 iunie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 09.12.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A., constatarea caracterului abuziv al art. 5, 7 şi 8 din contractului de credit bancar nr. x/03.10.2006, al art. 2.1, 2.2, 2.6, 2.10a, 2.10d, 2.11a alin. (3), (3).1, 3.2, 3.7, 3.8, 3.9, 4.8 alin. (2), (4).11, 7.1 lit. k), 7.4, 8.2, 8.4, 9.3 şi 10 din condiţiile generale de creditare, precum şi al aceloraşi clauze cuprinse în actul adiţional nr. x/25.06.2008. A solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea către reclamantă a sumelor percepute nelegal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 31/16.02.2016 instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Brăila declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brăila.

Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Brăila în data de 25.02.2016.

Judecătoria Brăila prin sentinţa civilă nr. 31/16.02.2016 a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., şi în consecinţă a constatat caracterul abuziv al clauzei nr. 8 lit. a), b), c), d) şi e) din contractul de credit nr. x/03.10.2006 privind perceperea comisionului de rambursare anticipată, a comisionului de acordare credit de 2,75% flat, a comisionului de administrare în cuantum de 14,85 euro lunar, reprezentând 0,05% din valoarea creditului contractat, a comisionului de transformare pentru prima solicitare şi a comisionului de transformare pentru următoarele solicitări; a constatat caracterul abuziv al clauzelor nr. 8 lit. a), c), d) şi e) din actul adiţional nr. x/25.06.2008 la contractul de credit nr. x/03.10.2006 privind perceperea comisionului de acordare credit de 2,75% flat, a comisionului de transformare pentru prima solicitare, a comisionului de transformare pentru următoarele solicitări şi a comisionului de rambursare anticipată; a constatat nulitatea absolută a clauzelor nr. 8 lit. a), b), c), d) şi e) din contractul de credit nr. x/03.10.2006 şi a clauzelor nr. 8 lit. a), c), d) şi e) din actul adiţional nr. x/25.06.2008 la contractul de credit nr. x/03.10.2006 şi obligă pârâta să restituie reclamantei sumele plătite în baza acestor clauze precum şi suma de 4,39 euro; a admis în parte cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 750 de RON; a redus cheltuielile de judecată ale pârâtei constând în onorariu avocat de la suma de 5982,24 RON la suma de 2000 RON; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a compensat cheltuielile de judecată ale părţilor, urmând ca pârâta să plătească reclamantului suma de 250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată iar cheltuielile procesuale avansate de către stat constând în onorariu expertiză efectuată în cauză rămân în sarcina statului.

Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia civilă nr. 341 din 6.12.2017, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta B. S.A. şi a obligat apelanta al plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimată.

Împotriva acestei decizii B. S.A. a declarat recurs.

Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă prin decizia civilă nr. 195/R din 20 aprilie 2018 a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Galaţi, invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 341 din data de 06.12.2017, pronunţată de Tribunalul Brăila, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 18 mai 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 24 aprilie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 27 iunie 2018.

În şedinţa publică din data de 27 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Constanţa în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Constanţa căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 341/A civ/2017 din 06 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2018.