Validity of framework guarantee agreement amendments and scope of legal review of evidentiary appreciation in extraordinary remedy

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2018

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderi Mici şi Mijlocii SA-IFN şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 2.828.622,19 RON cu titlu de garanţie, obligaţie stabilită prin Convenţia pentru Garanţii Exprese, Irevocabile şi Necondiţionate nr. 96/06.11.2008 încheiată între părţi; obligarea intimatei la plata dobânzii legale calculată la suma mai sus-menţionată, de la data de 07.02.2014, data la care i s-a comunicat refuzul intimatei de a-şi îndeplini obligaţia de plată până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6876 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 07.12.2015 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderi Mici şi Mijlocii SA-IFN, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.828.622,19 RON, cu titlu de garanţie stabilită prin Convenţia nr. 96/06.11.2008 încheiată de părţi, şi a dobânzii legale de la data de 07.02.2014 până la data plăţii efective a debitului. Pârâtul a fost obligat şi la plata către reclamantă a sumei de 39.507,03 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderi Mici şi Mijlocii SA-IFN, solicitând anularea sentinţei atacate, reţinerea cauzei spre judecare şi respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, prin decizia civilă nr. 1554 din 12 octombrie 2016, a respins apelul formulat de apelantul pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderi Mici şi Mijlocii SA-IFN împotriva sentinţei civile nr. 6876/07.12.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderi Mici şi Mijlocii SA-IFN, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

Recurentul-pârât îşi subsumează criticile motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea vizând, în esenţă, următoarele aspecte:

Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, instanţa nesocotind prevederile convenţionale încheiate între părţi, prevederi care aveau rolul de normă specială în soluţionarea prezentei cauze. Consideră recurentul că instanţa trebuia să se pronunţe asupra respectării/nerespectării prevederilor convenţionale, contractul fiind legea părţilor, şi nu să facă aprecieri în legătură cu relevanţa prevederilor convenţionale incidente în procesul de efectuare a plăţii garanţiei de către Fond, susţinând indirect că singura sancţiune pentru nerespectarea prevederilor de către Banca este suspendarea efectuării plăţii până la îndeplinirea obligaţiilor de către Bancă.

Referindu-se la clauza înscrisă în art. 6.4 din Convenţie, recurentul solicită să se constate că, astfel cum reiese din înscrisurile depuse, data la care întreaga finanţare a devenit restantă este cea din 12 decembrie 2012, astfel că termenul de 10 zile în care trebuia emisă înştiinţarea de neplată a fost depăşit, câtă vreme aceasta a fost înscrisă la sediul recurentului la data de 27.12.2012. În consecinţă, a fost activată clauza convenţională de încetare a obligaţiei de plată a garanţiei prevăzută în sarcina recurentului, cu consecinţa respingerii cererii formulate de intimata reclamantă.

Cu privire la actele adiţionale nr. x şi 4 din Convenţia de garantare recurentul apreciază că, în mod eronat instanţa de fond a reţinut că acestea sunt aplicabile, având în vedere că până la data emiterii Scrisorii de garantare, respectiv 24.09.2010, Convenţia a fost modificată doar prin Actele adiţionale nr. x din 14.04.2009 şi nr. 2 din 22.09.2010.

Mai mult, se arată că în cuprinsul Convenţiei şi al Scrisorii de garantare părţile au stabilit că biletele la ordin vor fi girate de către Banca, fără drept de regres, în favoarea Fondului, or, prin actul adiţional nr. x din data de 22.11.2010, prin care s-au adus modificări Convenţiei, se prevede situaţia în care recurentul are bilete emise în favoarea băncii şi nu a Fondului.

Sub acest aspect recurentul arată că însăşi Banca a achiesat la opinia exprimată în Notificarea de refuz a plaţii, în sensul în care a înţeles că nerespectarea art. 7.2 lit. e) din Convenţie s-a întâmplat din vina exclusivă a Băncii, denumind acest incident "o regretabilă eroare", astfel cum reiese din Adresa nr. x din data de 08.11.2013.

Recurentul consideră că, Actele Adiţionale care au adus modificări Convenţiei şi care sunt aplicabile în speţa dedusă judecăţii, sunt doar Actul Adiţional nr. 1 şi Actul Adiţional nr. 2, concluzionând în sensul că aspectele reţinute de către instanţa de apel cu privire la refuzul onorării cererii de plată de către recurent, precum şi cu privire la incidenţa actelor adiţionale nr. x şi 4, sunt netemeinice şi nelegale.

Prin cererea înregistrată la data de 23.03.2018 recurentul a solicitat proba cu înscrisuri, ataşând un extras din Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, din data de 23.03.2018, invocând totodată faptul că intimata A. S.A. nu mai deţine o creanţă împotriva recurentului, astfel că implicit, nu mai are nici calitate procesuală activă în prezenta cauză. În motivare, s-a arătat că la data de 24.06.2016, creanţa deţinută de către intimată a fost cesionată către B. S.A..

Intimata A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului faţă de faptul că motivele invocate nu se încadrează în niciunul din motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi inadmisibilitatea recursului motivat de faptul că recurentul a achiesat tacit la hotărârea recurată întrucât a înţeles să execute de bună voie şi din proprie iniţiativă hotărârea primei instanţe, hotărâre menţinută şi de către instanţa de apel.

Pe fondul cauzei intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

La data de 8 noiembrie 2017, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din data de 8 decembrie 2017 a fost analizat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 9 martie 2018 recursul a fost admis în principiu, apreciindu-se că o parte din criticile invocate constituie critici de nelegalitate, iar simpla executare a hotărârii date în apel, şi care este executorie potrivi dispoziţiilor art. 633 pct. 1 C. proc. civ., nu poate fi interpretată ca reprezentând intenţia certă a recurentului de a-şi da adeziunea la hotărâre, în sensul art. 464 alin. (3) din acelaşi cod.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vor fi analizate numai criticile formulate de recurentul-pârât referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor incidente în speţă din C. civ., fără a proceda la examinarea criticilor referitoare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, având în vedere că situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Sub un prim aspect, având în vedere data încheierii contractelor dintre părţi, instanţa constată că în speţă sunt incidente dispoziţiile vechiul C. civ., aspect necontestat de altfel de niciuna dintre părţi.

Sub aspectul încălcării dispoziţiilor legale din acest act normativ, susţine recurentul că în mod greşit instanţele de fond s-au raportat la conţinutul Convenţiei pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate nr. 96/06.11.2008, aşa cum a fost modificat prin toate actele adiţionale, inclusiv nr. 3 din 22.11.2010 şi nr. 4 din 03.06.2011, şi că ar fi trebuit să aibă în vedere numai modificările intervenite prin actele adiţionale nr. x din 14.04.2009 şi nr. 2 din 22.09.2010, aceasta fiind forma în vigoare a contractului cadru la data emiterii Scrisorii de garantare nr. 726/24.09.2010.

Deşi recurentul nu indică în mod concret dispoziţiile legale încălcate, instanţa de recurs urmează să analizeze critica din perspectiva dispoziţiilor referitoare la modul de interpretare a contractelor, cuprinse în art. 977 şi următoarele C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 din Scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010, dispoziţiile scrisorii de garantare se completează cu cele ale convenţiei cadru, iar potrivit dispoziţiilor din actele adiţionale nr. x şi nr. 4 la Convenţia pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate nr. 96/06.11.2008 (convenţia cadru), acestea au intrat în vigoare la data ultimei semnături.

Rezultă deci că în mod corect instanţele de fond s-au raportat la conţinutul convenţiei cadru aşa cum era în vigoare la data când s-a solicitat executarea obligaţiei recurentului decurgând din Scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010, neexistând nici un temei legal de limitare în timp a efectelor actelor adiţionale.

Referitor la susţinerile recurentului privind greşita nereţinere de către instanţa de apel a depăşirii termenului prevăzut la art. 6.4 din convenţia cadru, respectiv neaplicarea greşită a clauzei convenţionale de încetare a obligaţiei de plată a garanţiei prevăzute în sarcina recurentului, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate, fiind veritabile critici de netemeinicie, câtă vreme recurentul contestă de fapt interpretarea dată de instanţa de apel probelor administrate în cauză, în raport cu care a constatat îndeplinirea obligaţiilor asumate de intimată.

Se tinde, astfel, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei - care sunt în căderea instanţelor fondului - ci legalitatea soluţiei adoptate, respectiv, corecta aplicare a legii la situaţia de fapt determinată de instanţele fondului.

Referitor la invocata excepţie a lipsei calităţii procesuale active a intimatei A. S.A., dedusă din faptul că aceasta ar fi cesionat la data de 24.06.2016 creanţa decurgând din contractul de credit pentru emiterea unei scrisori de garanţie bancară nr. 17/0072/18.10.2010 către cesionarul C. S.R.L., Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi reţinută.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosar în recurs de către ambele părţi rezultă că intimata nu a cesionat creanţa decurgând din Scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010 şi respectiv Convenţia pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate nr. 96/06.11.2008, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 5.5 din contractul cadru, invocate de recurent în susţinerea încetării contractului ce constituie temei al acţiunii de faţă.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor cuprinse în contractul de cesiune, depuse de intimată în copie la dosar, filele x, cesiunea nu a vizat partea din creanţă garantată de recurentul Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii, astfel că nici din această perspectivă nu poate fi reţinută lipsa calităţii procesuale active a intimatei.

Aşa fiind, în speţă nu se confirmă motivul de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât, instanţa de apel dând o corectă eficienţă textelor legale, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII împotriva deciziei nr. 1554 din 12 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2018.