Competence of the Supreme Court to hear appeals against tribunal decisions in consumer loan cases originating in lower courts despite constitutional annulment of the monetary threshold restriction.

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Suceava la data de 07 decembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. Bucureşti şi B. SA- Sucursala Suceava, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că art. 4.1; 4.2; 4.3; (dobânzi, comisioane şi taxe), art. 8.5 (drepturile şi obligaţiile băncii), din convenţia de credit nr. x x din 22.05.2007, conţin clauze abuzive; obligarea pârâtelor la înlăturarea lor din convenţia de credit; să constate că nu a intervenit acceptarea tacită din partea reclamantului privind modificarea contractului de credit; să oblige pârâta la restituirea diferenţei sumei încasate cu titlu de dobândă, cât şi orice alte sume încasate în baza clauzelor abuzive constatate;să oblige pârâta la plata dobânzilor aferente acestor sume, de la data plăţii până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4451 din data de 23.11.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Suceava a admis, în parte, acţiunea precizată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. B. S.A. -Sucursala Suceava; a constatat existenţa clauzelor abuzive cu privire la noţiunea de dobândă variabilă cuprinsă în art. 4. 1 şi cea cu privire la rezervarea dreptului pârâtelor de modificare unilaterală a dobânzilor, comisioanelor şi taxelor bancare cuprinsă în art. 4.3. din contractul de credit de consum nr. x încheiat între părţi la data de 22.05.2007; a obligat pe pârâte să modifice contractul de credit în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.; a obligat pe pârâte să restituie reclamantului sumele reprezentând diferenţa dintre dobânda percepută începând cu data de 28.08.2007 şi dobânda rămasă în urma constatării caracterului abuziv al art. 4.1. (referitoare la dobânda variabilă) şi al art. 4.3. din contractul de credit.; a obligat pe pârâte la plata dobânzii legale aferente sumelor reprezentând diferenţă dobândă, calculată de la data plăţii sumelor de către reclamant şi până la data achitării efective a debitului.; a respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor formulate de reclamant.; a obligat pe pârâte să plătească reclamantului suma de 744 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.A. Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 501 din 27.09.2017, Tribunalul Suceava a respins apelul formulat de apelanta - pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4451 din data de 23.11.2016 pronunţată de Judecătoria Suceava, ca neîntemeiat.

A admis apelul formulat de apelantul - reclamant A., în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.A.; a schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 4451 din data de 23.11.2016 pronunţată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. x/2015 în sensul că:

A constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 4.1 (privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x încheiat între părţi la data de 22.05.2007.

A obligat pârâtele să modifice contractul sus menţionat în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

A obligat pârâtele să restituie către reclamant, în echivalentul în RON la data plăţii, sumele încasate cu titlu de comision de acordare credit şi comision de administrare, în temeiul contractului de credit nr. x/22.05.2007, de la data încheierii convenţiei şi până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

A obligat pârâtele la plata către reclamant a dobânzii legale aferente debitului (constând în comision de acordare credit şi comision de administrare), calculată de la data plăţii şi până la data restituirii efective a acestor sume.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin prezentei.

A luat act că apelantul - reclamant A. nu a solicitat cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii a declarant recurs B. S.A., prin care solicitam admiterea recursului, casarea in tot a Deciziei recurate si, ca urmare a rejudecarii procesului, respingerea cererii de chemare in judecata.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 22 martie 2018.

Prin rezoluţia din data de 29 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 21 iunie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Suceava, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 501 din 27 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2018.