Consumer credit appeal over abusive clauses referred to Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 13 noiembrie 2015, pe rolul Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, sub numărul x/2015, reclamanţii A. şi B., au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. Bucureşti, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, instanţa să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale 4.1. pct. 2 lit. c), 4.3, 4.7 teza a II-a şi 4.11 din contractul de credit nr. x/11.03.2008, cu privire la dobânda aniversară revizuibilă şi să se dispună eliminarea lor din contract şi eliminarea sumelor aferente din graficul de rambursare anexă; să se constatate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale 6.1. şi 6.2 din contractul de credit nr. x/11.03.2008, cu privire la comisionul de administrare credit şi cel de procesare şi să dispună eliminarea lor din contract şi eliminarea sumelor aferente din graficul de rambursare anexă; să constatate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale 14.11 din contractul de credit nr. x/11.03.2008, cu privire la modificarea unilaterală şi dispună eliminarea ei din contract; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 15.095,43 CHF achitată cu titlu de dobândă revizuibilă şi dobândă majorată, încasată din aprilie 2009 si până la punerea în executare a hotărârii ce se va pronunţa în cauză, precum şi a celor ce vor fi achitate până la punerea în executare a hotărârii ce se va pronunţa în cauză; să oblige pârâta la restituirea sumei de 5826,64 CHF achitată cu titlu de comision de administrare credit, încasată de la începutul contractului si până ia introducerea acţiunii, precum si a celor ce vor fi achitate până ia punerea în executare a hotărârii ce se va pronunţa în cauză, să constatate că nu a acceptat, tacit actul adiţionai implementat în baza O.U.G. nr. 50/2010, prin care pârâta a modificat cuantumul dobânzii.

Prin sentinţa civilă nr. 106 din 27 ianuarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Câmpulung Moldovenesc a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. BUCUREŞTI şi C. - SUCURSALA CÂMPULUNG MOLDOVENESC; a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute în 4.1 pct. 2 lit. c), 4.3,4.7 teza a II a, din contractul de credit nr. x/11.03.02.2008.; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de dobândă, peste nivelul de 4,6 % pe an, între momentul primei aniversări a creditului, respectiv luna aprilie 2009 şi până la punerea în executare a prezentei hotărâri.; a constatat că reclamanţii nu au acceptat tacit actul adiţional implementat în baza OUG50/2010.; a respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor.; a admis, în parte, capătul de cerere privind cheltuielile de judecată si dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 1000 RON către reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., iar pârâta C. S.A. a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 429 din 28.06.2017, Tribunalul Suceava a respins, ca neîntemeiat, apelul incident formulat de apelanta pârâtă C. Bucureşti în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A. şi B. şi intimata reclamantă C. - prin Sucursala Câmpulung Moldovenesc împotriva sentinţei civile nr. 106/27.01.2017 pronunţată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc în dosarul civil nr. x/2015

A admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 106/27.01.2017 pronunţată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc în dosarul civil nr. x/2015, intimate-pârâte fiind C. Bucureşti şi C. - prin Sucursala Câmpulung Moldovenesc.

A schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 106/27.01.2017 pronunţată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc în dosarul civil nr. x/2015, în sensul că: a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 6.1 din contractul de credit nr. x/11.03.2003, referitoare la comisionul de administrare de 0,15% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului; a dispus înlăturarea clauzei constatate abuzivă din contractul de credit nr. x/11.03.2003.

De asemenea, a obligat pârâtele să restituie reclamanţilor suma de bani reprezentând comision de administrare, în echivalentul în RON la data plăţii, percepută în mod abuziv, calculată de la data de 11.03.2003 şi până la data pronunţării prezentei hotărâri.

A obligat pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată de la fond.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu sunt contrare prezentei.

A obligat intimatele pârâte să plătească apelanţilor reclamanţi suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată din apel (onorariu avocat acordat parţial).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A. Bucureşti, solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2015.

La termenul de judecată din 16 februarie 2018, Curtea a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului.

Prin decizia nr. 33 din 16.02.2018, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Suceava şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată de Curtea de Apel Suceava, reţinându-se dispoziţiile art. 96 pct. 2 C. proc. civ. coroborate cu art. 97 pct. 1 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 26 martie 2018.

Prin rezoluţia din data de 29 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 21 iunie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

La data de 14 iunie 2018 intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus la dosar note scrise, prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, apreciind că în cauză competenţa aparţine Curţii de Apel Suceava.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Suceava, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 429 din 28 iunie 2017, pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2018.