Supreme court lacks jurisdiction over recourse against tribunal decision in enforcement opposition; declination to Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti sub nr. x/2014, în data de 23.04.2014, contestatorul A. a formulat, în contradictoriu cu intimata B. S.A., contestaţie la executare în dosarul de executare silită nr. x/2014 deschis la Biroul Executorului Judecătoresc C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună lămuriri cu privire la întinderea, aplicarea şi cuantumul debitului ce se execută.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 399-402 şi art. 404 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 18.12.2014, contestatorul a formulat o cerere modificatoare, prin care în cuprinsul contestaţiei împotriva titlului executoriu a solicitat, în principal, constatarea nulităţii dispoziţiilor art. 3 pct. 3.4, 3.5, 3.7 şi 3.8 din contractul de credit nr. x/02.04.2008 în raport de prevederile art. 1 coroborate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000. Totodată, a solicitat eliminarea dispoziţiilor contestate din cuprinsul contractului şi recalcularea sumei datorate de la data tragerii creditului până în prezent.

Tot prin această cerere a solicitat anularea încheierii privind încuviinţarea executării silite pronunţată la data de 27.03.2014 de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, aceasta având drept efect nulitatea tuturor actelor de executare silită subsecvente.

În subsidiar, contestatorul a cerut instanţei să constate nulitatea parţială a actului adiţional la contractul de credit din data de 22.09.2009 şi a actului adiţional la contract din data de 02.06.2010 în raport de prevederile art. 1089 C. civ. din 1864, precum şi anularea încheierii privind încuviinţarea executării silite demarate de creditoare.

În cadrul contestaţiei împotriva executării silite înseşi, debitorul a solicitat în principal anularea încheierii de încuviinţare a executării silite şi a încheierii nr. 473/11.04.2014 a BEJ C., iar în subsidiar a cerut instanţei anularea tuturor actelor de executare silită în raport de răspunsul creditoarei din data de 29.09.2014, precum şi de măsurile dispuse de ANPC prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. x/1295/09.07.2014, cu cheltuieli de judecată.

Contestatorul a mai solicitat suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare.

Prin încheierea din data de 26.01.2015, instanţa a luat act de renunţarea contestatorului la judecarea cererii de suspendare a executării silite.

Prin sentinţa civilă nr. 8519 din 20.11.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, a fost admisă în parte acţiunea formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimata B. S.A., s-a constatat nulitatea absolută a art. 3.8 teza II din contractul de credit nr. x din 02.04.2008, încheiat între contestator şi intimată, conform căruia în dobânda anuală efectivă nu intră costurile de menţinere a contului curent, s-a constatat nulitatea absolută parţială a art. 2 din actul adiţional încheiat între contestator şi intimată la data de 22.09.2009, doar cu privire la dispoziţia conform căreia dobânda curentă se datorează şi pentru suma de 1399,57 RON, menţionată la art. 1 din acelaşi act adiţional, s-a constatat nulitatea absolută parţială a art. 3 din actul adiţional încheiat între contestator şi intimată la data de 02.06.2010, doar cu privire la dispoziţia conform căreia dobânda curentă se datorează şi pentru suma de 1154,94 RON, menţionată la art. 1 din acelaşi act adiţional, s-a anulat încheierea din 27.03.2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, a fost anulată executarea silită care face obiectul dosarului de executare nr. 473/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc C., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea contestatorului de constatare a nulităţii absolute a art. 3.4, 3.5, 3.7 şi 3.8 teza I din contractul de credit nr. x din 02.04.2008, încheiat între contestator şi intimată, s-a luat act că contestatorul a achitat toate ratele din taxa judiciară de timbru eşalonată prin încheierea din 26.05.2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, a fost obligată intimata să achite contestatorului suma de 5798,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a fost obligată intimata să achite către stat suma de 2000 RON, cu titlu de contravaloare a ajutorului public judiciar de care a beneficiat contestatorul.

Împotriva sentinţei civile nr. 8519/20.11.2015 pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, a formulat apel intimata B. S.A., la data de 25.11.2017, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 10.12.2016, sub nr. x/2014.

Prin încheierea din 10.05.2017, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a III-a Civilă şi a înaintat dosarul privind apelul formulat de intimata B. S.A. secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, competentă în litigii cu profesionişti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2014*.

Prin decizia civilă nr. 3230 din 21.09.2017, Tribunalul Bucuresti a admis apelul formulat de apelanta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 8519/20.11.2015 pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul A..

A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că: a respins contestaţia la executare astfel cum a fost modificată, ca nefondată; suma de 2000 RON de care a beneficiat contestatorul cu titlu de contravaloare ajutor public judiciar rămâne în sarcina statului.

Totodată, a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 899 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului şi anularea hotărârii nr. 3230 din 21 septembrie 2017.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 19 martie 2018.

Prin rezoluţia din data de 29 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 21 iunie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în apel, într-o cerere având ca obiect o contestaţie la executare şi la titlu, respectiv o decizie pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei, în conformitate cu dispoziţiile art. 714 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 651 alin. (1) din acelaşi cod.

Potrivit dispoziţiilor art. 94 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

În conformitate cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având ca obiect contestaţie la executare, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă avem de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30.05.2017, întrucât, aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 3230 din 21 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2018.