Jurisdiction of Supreme Court vs. Court of Appeal for recourse after Constitutional Court struck down 1,000,000 RON limit on non-recursable claims

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2018

Asupra recursurilor de faţă, a constatat următoarele:

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 19.08.2014 sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu C. S.A. constatarea caracterul abuziv al următoarelor clauze contractuale inserate în Contractul de credit bancar nr. x din data de 30.06.2008:

- clauza prevăzută în art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a din Contractul de credit bancar nr. x din data de 30.06.2008 referitoare la partea conform căreia: "Împrumutatul va plăti […] dobânda variabilă a BĂNCII, compusă din Dobânda de Referinţă a Băncii la care se adaugă Marja de 5,1550%, dobânda fiind revizuibilă în funcţie de evoluţia Dobânzii de Referinţă a Băncii".

- clauza prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. a)

- clauza prevăzută la art. 6 pct. 4

- clauza prevăzută art. 6 pct. 5

- clauza prevăzută la art. 7

- clauza prevăzută art. 8 pct. 1

- clauza prevăzută art. 9 pct. 1

- clauza prevăzută la art. 14 pct. 1

De asemenea reclamanţii au solicitat repunerea în situaţia anterioară prin obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor percepute în baza clauzelor prevăzute şi constatate ca având caracter abuziv, precum şi la plata dobânzii legale la aceste sume, în temeiul O.G. nr. 9/2000, respectiv a unei dobânzi penalizatoare calculate conform O.G. nr. 13/2011 de la data încasării până la data plăţii efective. În continuare au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 17 din data de 18.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. x/2014, în soluţionarea conflictului negativ de competenţă existent între Judecătoria Constanţa şi Tribunalul Constanţa, s-a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.

Pe rolul Judecătoriei Constanţa cauza a fost înregistrată la data de 30.06.2015 sub nr. x/2014*.

Prin încheierea din data de 11.09.2015 instanţa, în temeiul art. 248 alin. (4) noul C. proc. civ., a dispus unirea cu fondul cauzei a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 126/2016 din 15.01.2016, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată în sensul că s-a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a din Contractul de credit bancar nr. x din data de 30.06.2008 dispunându-se, totodată, restituirea către reclamanţi a sumelor percepute de pârâtă cu titlu de dobândă variabilă, precum şi a dobânzii legale la aceste sume, de la data încasării până la data plăţii efective. De asemenea, s-a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 14 pct. 1 şi s-a dispus restituirea către reclamanţi a sumelor percepute de pârâtă în baza acesteia, precum şi la plata dobânzii legale la aceste sume, de la data încasării până la data plăţii efective. Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere şi a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanţii cât şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1406 din 25.10.2017, Tribunalul Constanta a admis apelul formulat de apelanţii A. şi B. în contradictoriu cu intimata C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 126/15.01.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosar nr. x/2014.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

A constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 5 pct. 1 lit. a) din Contractul de Credit Bancar Nr. x din data de 30.06.2008.

A dispus restituirea către reclamanţi a sumei de 3380 CHF percepută de pârâtă în baza clauzei prevăzută de art. 5 pct. 1 lit. a) din Contractul de Credit Bancar Nr. x din data de 30.06.2008.

De asemenea, a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 6 pct. 5 din Contractul de Credit Bancar Nr. x din data de 30.06.2008.

A respins apelul incident formulat de apelanta C. S.A. în contradictoriu cu intimaţii A. şi B., ca nefondat.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat intimata C. S.A. la plata către apelanţii A. şi B. a cheltuielilor de judecată efectuate în apel în cuantum de 2000 RON reprezentând onorariu avocaţial redus.

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs atât reclamanţii cât şi pârâta, ambele recurente indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 4 aprilie 2018.

Prin rezoluţia din data de 18 aprilie 2018, s-a fixat termen de judecată la 21 iunie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

La 29 mai 2018 recurenţii-reclamanţi au depus note de şedinţă, prin care au solicitat respingerea excepţiei necompetenţei materiale a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, iar la 20 iunie 2018 recurenta-pârâtă a transmis, prin e-mail, note de şedinţă, solicitând, de asemenea, respingerea excepţiei necompetenţei materiale a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Constanţa, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâta C. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI D. împotriva deciziei civile nr. 1406 din 25 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2018.