Supreme Court jurisdiction in consumer credit abuse cases: declination to Court of Appeal based on unconstitutionality of monetary threshold and civil procedure competence rules

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2018

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul cererii introductive.

1. Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Timişoara, la data de 14 aprilie 2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. BUCUREŞTI, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună: existenţa clauzelor abuzive de la art. 5 teza finală din Contractul de credit nr. x/13.04.2007; constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzei prevăzute la art. 5 teza finală din contract şi a oricărei clauze care permite Băncii modificarea unilaterală a contractului; eliminarea acestei clauze abuzive din contract, în partea privind "dobânda de referinţă variabilă"; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus, peste marja fixă de 1,5%, sume percepute în baza clauzelor abuzive până la data formulării acţiunii, şi a sumelor care se vor încasa în continuare în baza acestor clauze; constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate în art. 9 pct. b din Contractul de credit supus controlului judecătoresc, privind comisionul de acordare a creditului în procent de 0,95% şi, pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acestei clauze; restituirea către reclamanţi a sumei de 570 Euro, echivalent în RON la data plăţii, şi dobânda legală de la data perceperii ilegale a acestui comision şi până la restituirea efectivă a acestuia; constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate în art. 9, pct. c din Contract privind comisionul de administrare în sumă de 30 Euro lunar şi, pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acestei clauze, precum şi restituirea sumei de 2.580,02 Euro, încasate în baza acestei clauze, cu dobânda legală de la data perceperii efective a acesteia şi până la restituirea efectivă a acesteia; să se constate că, la data declarării exigibilităţii anticipate a creditului, reclamanţii nu aveau nicio datorie restantă faţă de pârâtă, astfel încât, nu sunt îndeplinite condiţiile declarării scadenţei anticipate a creditului; s-a cerut obligarea pârâtei la daune interese compensatorii în sumă de 11.710,23 RON şi 12.453,28 Euro, în temeiul art. 13 din Legea nr. 193/2000; s-a cerut obligarea pârâtei la plata daunelor morale în sumă de 20.000 Euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamanţi şi familia acestora, ca efect ala clauzelor abuzive reclamate prin acţiune; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe.

2. Prin sentinţa civilă nr. 11886/17.10.2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. x/2016, s-a admis, în parte, cererea având ca obiect acţiune în constatare formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C. S.A. Bucureşti.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5 din contractul de credit nr. x din 13.04.2007 exclusiv cu privire la componenta variabilă din dobânda curentă aplicabilă după expirarea unei perioade de 12 luni, începând cu data primei trageri din credit, anume "dobânda de referinţă variabilă".

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor sumele cu titlu de dobândă rezultate din modificarea dobânzii curente de la 9,5% (dobânda de referinţă variabilă de la data de 13.04.2007 de 8% + 1.5 p.p.) la 10,4% (dobânda de referinţă variabilă de la data de 19.04.2008 de 8,9% + 1,5 p.p.), încasate în perioada 19.04.2008 - 19.09.2010, şi din modificarea dobânzii curente formate din indicele de referinţă Euribor la 6 luni + marja fixă de 8,363 p.p. (diferenţa dintre dobânda de referinţă variabilă de la data de 13.04.2007 de 8% şi indicele de referinţă Euribor la 6 luni de la data de 20.09.2010 de 1,137%, la care se adaugă 1.5 p.p.), începând cu data de 20.09.2010 la zi, în ambele situaţii, pârâta urmând să aplice la dobânda curentă punctele de penalizare convenite la art. 7 şi art. 8 din contractul de credit pentru perioadele în care ratele de credit au fost plătite peste termenul de scadenţă din graficul de rambursare.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 9 lit. b) din contractul de credit nr. x din 13.04.2007 referitoare la comisionul de acordare credit de 0,95% flat.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 570 euro încasată cu titlu de comision de acordare credit.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 9 lit. c) din contractul de credit nr. x din 13.04.2007 referitoare la comisionul de administrare de 30 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2.580,02 euro încasată cu titlu de comision de administrare.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă sumelor la care a fost obligat la plată (cu titlu de dobândă, cu titlu de comision de acordare credit şi cu titlu de comision de administrare), începând cu data fiecărei încasări a acestora şi până la data plăţii efective.

S-a respins capătul de cerere vizând constatarea că, la data declarării scadenţei anticipate a creditului, nu erau îndeplinite condiţiile declarării scadenţei anticipate a creditului, capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata de daune interese compensatorii şi capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata de daune morale.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată în sumă de 480 RON reprezentând onorariu avocat.

S-a respins cererea pârâtului de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

3. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal şi motivat reclamanţii A. şi B., solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii formulate, cu cheltuieli de judecată în apel, cât şi pârâta C. S.A. BUCUREŞTI, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii pretenţiilor admise de prima instanţă.

D. Hotărârea instanţei de apel.

4. Prin decizia civilă nr. 980/A din 27 septembrie 2017 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de apelanţii- reclamanţi A. şi B. şi apelanta - pârâtă C. S.A. BUCUREŞTI, împotriva sentinţei civile nr. 11886 din data de 17.10.2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. x/2016, având ca obiect acţiune în constatare.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

5. Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs, recurenta-pârâtă C. S.A. BUCUREŞTI, iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Tribunalul Timiş- prin adresa emisă la 13.03.2018 şi înregistrată la Înalta Curte sub nr. x/16.03.2018.

F. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

6. Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Timişoara.

7. După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

8. Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

9. Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

10. Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

11. De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

12. Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

13. Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

14. În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

15. Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

16. În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

17. Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

18. Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

19. Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

20. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

21. Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

22. Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

23. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta C. S.A. BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 980/A din 27 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2018.