Creditor's appeal over Swiss-franc loan discharge sent to Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted its own exception of lack of material jurisdiction and declined the case to the Bucharest Court of Appeal, without ruling on the merits, so the appeal by the creditor-bank remains pending there. The dispute arose from a creditor's challenge under Article 7 of Law No. 77/2016 against a debtor's notification seeking discharge of a consumer loan in Swiss francs; the first-instance court upheld the challenge, the appellate court reversed and dismissed it, and the creditor appealed to the High Court. The High Court held that under Article 97(1) of the Civil Procedure Code it only hears appeals against decisions of courts of appeal or where the law expressly assigns jurisdiction to it, and that the Constitutional Court's Decision No. 369/2017—which struck down the value threshold for appeals—did not mandate High Court review of all monetary disputes, as the claim's subject matter here is governed by an express first-instance jurisdictional rule based on matter, not value; therefore, the competent court for the appeal is the court superior to the tribunal that rendered the appellate decision, i.e., the Bucharest Court of Appeal, and the ruling is binding and not subject to further appeal.
Legislator headnote
AI generatedart. 494 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 7 din Legea nr. 77/2016, art. 135 alin. (2) C. proc. civ, Art. 132 C. proc. civ; Creditor's appeal over Swiss-franc loan discharge sent to Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction: The dispute arose from a creditor's challenge under Article 7 of Law No. 77/2016 against a debtor's notification seeking discharge of a consumer loan in Swiss francs; the first-instance court upheld the challenge, the appellate court reversed and dismissed it, and the creditor appealed to the High Court. The High Court held that under Article 97(1) of the Civil Procedure Code it only hears appeals against decisions of courts of appeal or where the law expressly assigns jurisdiction to it, and that the Constitutional Court's Decision No. 369/2017—which struck down the value threshold for appeals—did not mandate High Court review of all monetary disputes, as the claim's subject matter here is governed by an express first-instance jurisdictional rule based on matter, not value; therefore, the competent court for the appeal is the court superior to the tribunal that rendered the appellate decision, i.e., the Bucharest Court of Appeal, and the ruling is binding and not subject to further appeal.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for declining jurisdiction: the High Court only hears appeals against rulings of courts of appeal, except in cases expressly provided by law.
Procedural basis for the court to raise the exception of material incompetence.
Procedural rule applied when adjudicating the competence exception in appeal proceedings.
Provides that the ruling declining jurisdiction is binding on the court to which the case is referred.
Full text
Şedinţa publică din data de 20 iunie 2018
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1251/30.03.2017, pronunţată de Judecătoria Cornetu, s-a admis contestaţia formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. şi s-a constatat că inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 în ceea ce priveşte notificarea din data de 06.10.2016.
Apelul declarat de pârâtă a fost admis prin decizia civilă nr. 4695/18.12.2017 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, potrivit căreia s-a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul respingerii contestaţiei creditoarei.
Împotriva acestei decizii, contestatoarea A. S.A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 03.05. 2018.
La termenul de judecată din 20 iunie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:
Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Bucureşti pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).
Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
In viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.
In absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).
Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.
Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Obiectul litigiului de faţă îl constituie o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016, pentru care este instituită în mod expres competenţa în primă instanţă a judecătoriei, independent de criteriul valoric avut în vedere de considerentele Deciziei nr. 369/2017.
Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri pentru care se stabileşte în mod expres competenţa în primă instanţă a judecătoriei, pe criteriul materiei şi nu al valorii obiectului cererii, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.
În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Bucureşti, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Ilfov.
În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia de necompetenţă.
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-contestatoare A. S.A. împotriva deciziei nr. 4695/A din 18 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2018.