Jurisdictional gap for cassation of appellate decisions in civil claims under 200,000 RON following partial unconstitutionality of the 1 million RON threshold.

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 413 din 07.03.2017, Judecătoriei Zalău a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. SA, privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit nr. x/09.09.2005 şi în actul adiţional nr. x/18.12.2006; a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor vizând constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la pct. 3.1, art. 3.3, art. 3 .4, art. 1.1, art. 3.5, art. 3.6, art. 8, art. 4.5 şi art. 4.6 din contractul de credit nr. x/18.12.2006 şi art. I şi art. II din actul adiţional din data de 09.09.2010; a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzelor inserate la pct. 3.1. lit. b), art. 3.3, art. 3.4, art. 1.1, art. 3.5, art. 3.6, art. 3.7, art. 8, art. 4.5 şi art. 4.6 din contractul de credit nr. x/07.08.2007 şi art. I şi art. II din actul adiţional din data de 09.09.2010; a respins ca neîntemeiată cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea sumelor achitate în temeiul contractelor de credit nr. x/18.12.2006 şi nr. x/07.08.2007 şi de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumelor încasate în temeiul convenţiei de credit; a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la recalcularea dobânzii contractului; a respins ca neîntemeiată cererea de stabilizare a cursului valutar la paritatea leu/euro de la data încheierii convenţiei de credit şi de denominare în moneda naţională şi a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la semnarea unui act adiţional la convenţia de credit.

Împotriva acestei sentinţe, A. şi B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 202 din 15 februarie 2018, Tribunalul Sălaj, secţia civilă, a admis apelul, a anulat în parte sentinţa apelată, în ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la contractul de credit nr. x/09.09.2005 şi actul adiţional nr. x/18.12.2006 şi, rejudecând fondul, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de intimată, a respins excepţia lipsei obiectului cererii de apel, invocată de intimată, a admis în parte cererea cu privire la contractul de credit nr. x/09.09.2005 şi actul adiţional nr. x/18.12.2006, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3.3 din contractul de credit nr. x/09.09.2005, în ceea ce priveşte sintagma "în funcţie de evoluţia pieţei financiare" în raport de lipsa criteriilor care determină caracterul variabil al dobânzii; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 1.1 şi 3.5 din contractul de credit nr. x, privind comisionul de procesare, a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor achitate cu titlu de comision de procesare, percepute în temeiul art. 1.1 şi 3.5 din contractul de credit nr. x, nelegal încasat, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plăţii până la data restituirii efective, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind scadenţa anticipată a contractului de credit, prevăzută la art. 8.1 şi 7 lit.

i) din contractul de credit nr. x şi actul adiţional nr. x/18.12.2006, în sensul că: scadenţa anticipată a creditului se poate declara doar pentru încălcarea de către împrumutaţi, din culpă, a unor obligaţii esenţiale la încheierea contractului, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 3.6, privind comisionul de rambursare anticipată, din contractul de credit nr. x şi actul adiţional nr. x/18.12.2006, a respins cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 3.4 din contract, referitoare la dobânda penalizatoare şi a respins ca neîntemeiate restul pretenţiilor reclamanţilor; a schimbat în parte Sentinţa civilă nr. 413 din 07.03.2017, în ceea ce priveşte contractele de credit nr. x/18.12.2006 şi nr. x/07.08.2007, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3.3 din contractele de credit nr. x/18.12.2006 şi nr. x/07.08.2007, în ceea ce priveşte sintagma "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii", în raport de lipsa criteriilor care determină caracterul variabil al dobânzii, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 1.1 şi 3.5 din contractul de credit nr. x şi a clauzei prevăzute la art. 1.1 şi 3.5 din contractul de credit nr. x, privind comisionul de procesare, a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor achitate cu titlu de comision de procesare, percepute în temeiul art. 1.1 şi 3.5 din contractul de credit nr. x şi a clauzei prevăzute la art. 1.1 şi 3.5 din contractul de credit nr. x, nelegal încasat, la care se adaugă dobânda legală aferentă, de la data plăţii până la data restituirii efective, a constată caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3.7, privind comisionul de administrare, din contractul de credit nr. x/07.08.2007, a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, percepute în temeiul art. 3.7 din contractul de credit nr. x, nelegal încasat, la care se adaugă dobânda legală aferentă, de la data plăţii până la data restituirii efective, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind scadenţa anticipată a contractului de credit, prevăzută la art. 8.1 din contractul de credit nr. x şi art. 8.1 din contractul de credit nr. x, în sensul că: scadenţa anticipată a creditului se poate declara doar pentru încălcarea de către împrumutaţi, din culpă, a unor obligaţii esenţiale la încheierea contractului, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzută de art. 3.6, privind comisionul de rambursare anticipată, din contractul de credit nr. x şi din contractul de credit nr. x şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate; intimata- pârâtă a fost obligată la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 4.157 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale la fond şi în apel, proporţional cu capetele de cerere admise.

Împotriva acestei decizii, toate părţile au declarat recurs.

Recursurile au fost înregistrate la Tribunalul Sălaj şi au fost înaintate spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale, asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Sălaj, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON şi încheierilor de îndreptare a acesteia.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

În speţă, hotărârea atacată au fost pronunţată la 15.02.2018, ulterior publicării Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării Deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanţa de contencios constituţional nu a reţinut în considerentele Deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competenţa de soluţionare a instanţei supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispoziţiile procedurii civile, Curtea Constituţională a recunoscut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională nici nu ar fi putut stabili competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunţă numai în limitele competenţei sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispoziţiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condiţiile pronunţării hotărârii recurate de către Tribunalul Sălaj, competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă C. SA împotriva Deciziei civile nr. 202 din 15 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2018.

GGC - ED