Constitutional referral granted; but insolvency appeal over third-party claim deemed inadmissible, final rulings upheld.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, reţine următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Vaslui, secţia civilă, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanţie formulată de A., în calitate de administrator special la SC B. SA Vaslui în contradictoriu cu C., D., SC E. SA, SC F. SA Vaslui, SC G. SA, SC H. SA, SC I. SA, SC J. SA, SC K. SA prin lichidator L. SPRL, SC M. SA, SC N. SA, O., P., Q. şi lichidatorul judiciar la societăţii debitoare SC B. SA Vaslui, R.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel, în termen, A., în calitate de administrator special al SC B. SA Vaslui, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin Decizia nr. 409/2017 din 24 mai 2017 a respins apelul declarat de apelantul A., în calitate de administrator special al SC B. SA Vaslui, împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă, încheiere pe care a păstrat-o.

Împotriva Deciziei civile nr. 409/2017 din 24 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a declarat recurs recurentul A. în calitate de administrator special al SC B. SA Vaslui, dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriul înregistrat la 30 mai 2017 la Curtea de Apel Iaşi.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul acestor dispoziţii legale, recurentul a solicitat admiterea recursului şi pe fondul cauzei admiterea cererii de chemare în garanţie.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 01 februarie 2018, în unanimitate, s-a dispus, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 01 februarie 2018.

Recurentul A. a depus punct de vedere privind raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului considerând că recursul este admisibil.

Prin cererea depusă la data de 10.05.2018 recurentul A., a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII ultima teză din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti şi pentru pregătirea punerii în aplicare a legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 64 alin. (4) coroborat cu art. 73 alin. (2) şi art. 74 alin. (2) C. proc. civ.. Totodată, a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Înalta Curte, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, din actele şi lucrările dosarului, a constatat următoarele:

Recurentul A. a învestit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o cerere de recurs împotriva Deciziei civile nr. 409/2017 din 24 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, decizie definitivă prin care a fost respins apelul declarat de apelantul A., în calitate de administrator special al SC B. SA Vaslui, împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă, încheiere pe care a păstrat-o.

Recurentul A., prin cererea depusă la data de 10.05.2018, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII ultima teză din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti şi pentru pregătirea punerii în aplicare a legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 64 alin. (4) coroborat cu art. 73 alin. (2) şi art. 74 alin. (2) C. proc. civ.. Totodată, a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

În motivarea cererii, recurentul a arătat, în esenţă, că dispoziţiile prevăzute de art. 493 alin. (5) C. proc. civ. încalcă dreptul unei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi determină restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Totodată, recurentul consideră că dispoziţiile legale criticate creează discriminare între persoanele fizice şi juridice care participă la litigii de o valoare similară însă în proceduri de drept civil pur şi alţi participanţi care sunt chemaţi în judecată în cauze iniţiate de către persoane aflate în procedura de insolvenţă.

Recent, mai arată recurentul că sistemul pragului valoric de filtrare a recursurilor a fost declarat neconstituţional, iar prezenta critică, în mod similar vizează excluderea unor categorii de cetăţeni prin simplul fapt că sunt pârâţi în procedura insolvenţei care este exclusă de la calea de atac a recursului.

Dintr-un alt punct de vedere se susţine că nu există posibilitatea de a realiza o interpretare unitară a dispoziţiilor legale de art. 74 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (4) C. proc. civ. din perspectiva ipotezei aplicabilităţii recursului. Cererea de chemare în garanţie nu poate fi formulată în apel, înseamnă că textul privitor la căile de atac, art. 64 alin. (4) nu este pe deplin coroborat cu dispoziţiile art. 72 alin. (2) C. proc. civ.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 47/1992 şi ale art. 1 alin. (5), art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

În ce priveşte cererea de suspendare, recurentul consideră că cererea de suspendare a soluţionării recursului este întemeiată, raportat la specificul procedurii recursului şi la textele de lege apreciate ca fiind neconstituţionale, care au influenţă directă asupra modului de soluţionare a acestei căi de atac.

Înalta Curte, faţă de motivele invocate şi de dispoziţiile aplicabile în speţă, a luat în examinare condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a constatat următoarele:

Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă sunt în strânsă legătură cu cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului raportat la calea de atac prevăzută pentru hotărârile pronunţate de judecătorul sindic în temeiul art. 11 din Legea nr. 85/2006.

Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, pentru considerentele arătate în continuare.

În raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, este îndeplinită cerinţa ca dispoziţiile criticate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate să fie cuprinse într-o lege în vigoare, respectiv Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi Legea nr. 2/2013.

În raport cu aceleaşi dispoziţii din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, este îndeplinită condiţia existenţei raportului de dependenţă între soluţionarea cauzei şi dispoziţiile a căror neconstituţionalitate este invocată.

Îndeplinirea acestei condiţii derivă din împrejurarea că litigiul se află în faza de recurs, care este de competenţa Înaltei Curţi, fiind aplicabilă procedura de filtrare prevăzută de art. 493 din C. proc. civ.

Este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în sensul că dispoziţiile art. XVIII alin. (1) şi (2) din Legea nr. 2/2013 nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În opinia Înaltei Curţi, având în vedere criticile de constituţionalitate formulate de recurent, dispoziţiile art. XVIII alin. (1) şi (2) din Legea nr. 2/2013 nu contravin prevederilor art. 21, art. 24 şi art. 53 din Constituţie şi art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere cu precădere considerentele de la pct. 17 şi 19 din decizia Curţii Constituţionale nr. 839/2015, conform cărora: "procedura de filtrare, astfel cum a fost configurată de legiuitor prin art. 493 din C. proc. civ., este o procedură scrisă, lipsită de oralitate, principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare fiind respectate, de principiu, prin comunicarea către părţi a actelor de procedură şi a raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului" "această opţiune a legiuitorului este în acord cu esenţa procedurii de filtrare a recursurilor care constă în statuarea asupra admisibilităţii în principiu a recursului de către completul de trei judecători stabilit în acest sens, scop care rezultă din chiar primul alineat al art. 493 din C. proc. civ.." "cerinţele de formă sunt cele prevăzute la art. 486 din C. proc. civ., motivele de casare şi dezvoltarea lor trebuie să se încadreze în cele prevăzute de art. 488 din acelaşi Cod, iar cererea de recurs trebuie să fie depusă la instanţa a cărei hotărâre se atacă, potrivit art. 490 din C. proc. civ.. Pentru neîndeplinirea acestor motive completul de filtru, dacă este în unanimitate de acord, poate anula sau respinge recursul".

Prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că: "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.".

Dispoziţiile art. XVIII din legea nr. 2/2013 prevăd că: "(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.".

În opinia Înaltei Curţi, excepţia invocată de recurentul nu este întemeiată întrucât dispoziţiile legale invocate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, nu instituie discriminări şi nu contravine principiului egalităţii de tratament între subiectele de drept în condiţiile în care Curtea Constituţională a statuat că este competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie care reiese şi din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie.

Limitările aduse prin procedura recursurilor nu aduc atingere dreptului părţii de a se adresa justiţiei, în însăşi substanţa sa şi nici nu creează tratament discriminatoriu între justiţiabili.

Textele de lege criticate instituie procedura de filtrare a recursului, exclusiv la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentând modalitatea prin care legiuitorul român a înţeles să transpună în legislaţia naţională exigenţele impuse de Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aşa după cum rezultă din H.G. nr. 1527/2007 prin care au fost aprobate Tezele prealabile ale proiectului C. proc. civ.

Anterior exercitării căii de atac extraordinare a recursului, părţile au parcurs etapa judecăţii acţiunii în faţa Tribunalului Vaslui, secţia civilă, şi etapa judecăţii apelului pe rolul Curţii de Apel Vaslui, secţia civilă, astfel încât instituirea unei anumite limitări la nivelul căii de atac a recursului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi considerată ca aducând atingere dreptului părţii de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime - art. 21 alin. (1) din Constituţie, dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil - art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici că ar restrânge exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi - art. 53 din Constituţie.

Prin instituirea unei astfel de proceduri nu se aduce atingere principiului egalităţii armelor în procesul civil, deoarece niciuna dintre părţi nu este plasată într-o situaţie dezavantajoasă în raport de adversarul său. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale discriminarea trebuie să se bazeze pe ideea de excludere a unui drept sau beneficiu între persoane aflate în situaţii egale, stabilite obiectiv. În cauză, dispoziţiile criticate stabilesc tratament egal între persoanele aflate în aceeaşi situaţie, determinată obiectiv, după un criteriu obiectiv şi general, acela al obiectului acţiunii sau cererii.

Faţă de cele prezentate, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 29 alin. (4) din aceeaşi lege, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A..

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a judecării cauzei, Înalta Curte urmează să o respingă, având în vedere că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. instituie facultatea şi nu obligativitatea pentru instanţă de a dispune suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, iar opinia instanţei este în sensul că nu se impune admiterea cererii de suspendare a judecării cauzei.

Analizând recursul formulat Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prezentul recurs are ca obiect o decizie, cu caracter definitiv, prin care instanţa de apel a respins apelul declarat de apelantul A. în calitate de administrator special al SC B. SA Vaslui împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2014 în contradictoriu cu intimatul lichidator R. ca nefondat.

Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea recurată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile susceptibile de recurs sunt cele date în apel, cele date potrivit legii fără drept de apel, precum şi alte hotărâri prevăzute de lege.

În cauză se constată că prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect cererea formulată de reclamantul R. în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC B. SA privind angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea nr. 85/2006, împotriva pârâtului A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 291.611.015,61 RON, reprezentând suma înscrisă la masa credală şi neacoperită în procedură.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, Curtea de apel va fi instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic în temeiul art. 11 iar, potrivit tezei a doua a aceluiaşi articol hotărârile curţii de apel sunt definitive.

Totodată, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, "Hotărârile judecătorului sindic sunt executorii şi pot fi atacate separat, numai cu apel".

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei."

În accepţiunea conferită de legiuitor, hotărârile definitive enumerate în art. 634 C. proc. civ. sunt cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv recurs pentru care legea nu prevede posibilitatea atacării lor, ipoteză în care hotărârile devin definitive la data pronunţării lor.

Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul A., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea formulată de recurentul-pârât A..

Sesizează Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII ultima teză din Legea nr. 2/2013, ale art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 şi art. 64 alin. (4) coroborat cu art. 73 alin. (2) şi art. 74 alin. (2) C. proc. civ.

Respinge cererea de suspendare.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenţii pârâţi A. şi SC B. SA prin administrator special A. împotriva Deciziei nr. 409/2017 din 24 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2018.

GGC - GV