Reimbursement of military tuition fees for exam failure: contract-based liability versus statutory limits and procedural due process
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court dismissed the appeal as unfounded, allowing the lower court's dismissal of the plaintiff's lawsuit to stand. The dispute involved a former military student at a Technical Academy, beneficiary of a national intelligence service, who challenged administrative acts imposing the restitution of tuition fees (approximately 36,490 RON) for the period 2008–2012, arguing that failure to pass exams did not constitute an illicit act under military personnel laws, that the defense rights during the administrative investigation were violated, and that the fee calculation methodology was incorrectly applied. The court held that the contractual obligation to reimburse education costs was validly triggered by exmatriculation for non-promotion under the university study contract, not solely by specific military law provisions, and that the administrative procedure respected due process when the plaintiff failed to collect correspondence despite proper notification; furthermore, the application of the correct calculation methodology was mandated by a prior definitive administrative-jurisdictional decision that had previously annulled an earlier imposition for procedural errors.
Legislator headnote
AI generatedart. 483 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 411 din Legea nr. 80/1995, art. 488 pct. 8 C. proc. civ; Reimbursement of military tuition fees for exam failure: contract-based liability versus statutory limits and procedural due process: Totodată, recurentul reclamant arată că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 80/1995, obligaţia de restituire a cheltuielilor de şcolarizare nu poate fi angajată pentru nepromovarea unor examene ci numai pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. i) - l), niciunul din acestea nefiind aplicabil cauzei.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată, la data de 20 februarie 2014, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale-Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Academia Tehnică Militară, anularea Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 158/CJ 971 din 23 octombrie 2013 emise de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, anularea Deciziei de imputare nr. A 5186 din 8 iulie 2013 reprezentând cheltuieli de şcolarizare pe anii 2008 - 2012 şi a actului ce a stat la baza emiterii acestei decizii, Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. x din 12 iunie 2013, emise de Academia Tehnică Militară, şi menţinerea Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 173/CJ 1041 din 30 ianuarie 2013 emise de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerul Apărării Naţionale.
1.2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 1697 din 20 mai 2016, instanţa a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate.
În motivarea căii de atac, recurentul reclamant a reiterat motivele de nelegalitate invocate în faţa instanţei de fond în legătură cu actele administrative contestate, arătând, în primul rând că i-a fost încălcat dreptul la apărare în cursul procedurii administrativ jurisdicţionale, aspect ce a fost greşit înlăturat de prima instanţă.
Astfel, recurentul reclamant susţine că nu a avut posibilitatea de a formula o apărare eficientă în cursul şi înainte de terminarea cercetării administrative, nefiind probat faptul că a fost înştiinţat de pârâţi, conform prevederilor O.G. nr. 121/1998 şi ale Ordinului M.5/1999 al MAN, considerentele instanţei de fond, în sensul că reclamantul a avut posibilitatea de a propune administrarea de probe şi de a formula orice susţineri şi apărări prin căile de atac fiind contrare normelor aplicabile cercetării administrative, menţionate de recurentul reclamant în acţiunea sa şi în memoriul de recurs.
Al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurentul reclamant vizează faptul că nepromovarea unor examene nu constituie o faptă ilicită şi, prin urmare, nu poate conduce la angajarea răspunderii materiale a sa pentru cheltuielile de şcolarizare, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 şi 5 din O.G. nr. 121/1998, astfel cum aceste cazuri de răspundere materială sunt explicitate prin Ordinul M.5/1999 pct. 8, 9, 10.
Totodată, recurentul reclamant arată că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 80/1995, obligaţia de restituire a cheltuielilor de şcolarizare nu poate fi angajată pentru nepromovarea unor examene ci numai pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. i) - l), niciunul din acestea nefiind aplicabil cauzei.
În al treilea rând, recurentul reclamant a reiterat considerentele referitoare la determinarea greşită a cuantumului cheltuielilor la a căror restituire a fost obligat, susţinând recurentul faptul că instanţa fondului a încălcat normele de drept material în acest caz prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, respectiv prin aplicarea Procedurii nr. A 458 din 19 ianuarie 2012, ignorând normele legale incidente în cauză, reprezentate de Ordinul M.111 din 21 decembrie 2011 art. 5 pct. 2 şi P.V. nr. x din 17 decembrie 2012.
Decizia de imputare şi procesul-verbal de cercetare administrativă, contestate în cauză, stabilesc arbitrar suma de 36.490,73 RON, susţine recurentul reclamant, dovadă fiind faptul că anterior intimata ATM a emis o altă decizie de imputare pentru aceeaşi perioadă, dar pentru o sumă diferită.
În plus, recurentul reclamant arată că intimata ATM nu a dat curs obligaţiei de a informa studenţii cu privire la cuantumul cheltuielilor de şcolarizare la finalul fiecărui an universitar, acesta fiind reperul de determinare a eventualei obligaţii de restituire.
În continuare, recurentul reclamant afirmă că în mod nelegal au fost aplicate în cauză prevederile Ordinului nr. M.111/2011, emis de ministrul apărării naţionale, ordin dat în aplicarea dispoziţiilor art. 411 din Legea nr. 80/1995, ce vizează numai situaţia cadrelor militare din Ministerul Apărării Naţionale, or, raportat la conţinutul contractului de şcolarizare încheiat între părţi este evident că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 80/1995 şi nici ale Ordinului nr. M.111/2011, întrucât reclamantul nu urma să fie încadrat, la absolvire, în cadrul MApN ci în cadrul SRI.
Un alt motiv de nelegalitate înlăturat greşit de către instanţa fondului decurge din faptul că în cauză nu a fost încheiat un act adiţional la contractul de studii universitare încheiat de recurentul reclamant, astfel că, fiind încălcată obligaţia impusă expres prin art. 5 alin. (1) din Ordinul M.111/2011, întreaga procedură de stabilire a cheltuielilor de şcolarizare este nulă.
În ultimul rând, recurentul reclamant susţine că au fost greşit respinse şi criticile invocate la punctele 2.12, 2.13 din cererea de chemare în judecată, fără a dezvolta aceste critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, pe larg dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, se solicită casarea hotărârii primei instanţe, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.
3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând recursul de faţă, Înalta Curte constată că este nefondat, nefiind demonstrată incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în privinţa hotărârii atacate.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurentul reclamant a solicitat instanţei de contencios administrativ anularea Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 158/CJ 971/2013, emisă la data de 23 octombrie 2013 de către Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale; anularea Deciziei de imputare nr. A 5186 din 8 iulie 2013, reprezentând cheltuieli de şcolarizare pe anii 2008 - 2012 şi a actului ce a stat la baza emiterii acestei decizii, respectiv Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. x din 12 iunie 2013, ambele emise de ACADEMIA TEHNICĂ MILITARĂ.
Sintetizând circumstanţele cauzei, Înalta Curte reţine că recurentul reclamant a fost a fost admis în anul 2008 ca student militar în cadrul Academiei Tehnice Militare, specialitatea transmisiuni, beneficiar fiind Serviciul Roman de Informaţii.
Urmare nepromovării unei reexaminări a fost emis Ordinul Rectorului Academiei Tehnice Militare nr. E.I.U. 3 din 26 iunie 2012, prin care s-a luat măsura exmatriculării sale din Academia Tehnica Militară. Subsecvent acestei decizii, intimata pârâtă A.T.M a impus, prin Decizia de imputare A 6583 din 18 septembrie 2012, plata cheltuielilor de şcolarizare pe perioada 2008 - 2012, în sumă de 34.180,93 RON
Împotriva Decizia de imputare A 6583 din 18 septembrie 2012 recurentul reclamant a formulat Contestaţia nr. x din 16 octombrie 2012, soluţionată nefavorabil prin Hotărârea nr. A 6116 din 19 august 2013, iar împotriva acestei Hotărâri a formulat plângere la Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale
Prin Decizia administrativ-jurisdicţională nr. 173/CJ1041/2012 din data de 30 ianuarie 2013, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale a admis plângerea recurentului reclamant şi a desfiinţat Decizia de imputare A 6583 din 18 septembrie 2012, dispunând însă, refacerea cercetării administrative în conformitate cu procedura stabilită prin Metodologia de calcul elaborată în temeiul Ordinului M.111/2011.
În executarea Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 173/CJ1041/2012 a fost emis Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. x din 12 iunie 2013 şi Decizia de imputare nr. A 5186 din 8 iulie 2013, prin care recurentul reclamant a fost obligat să restituie cheltuielile de şcolarizare în cuantum de 36.490,73 RON, angajarea răspunderii patrimoniale a recurentului reclamant având loc ca urmare a exmatriculării acestuia pentru nepromovarea a două examene.
Recurentul reclamant a formulat contestaţie împotriva deciziei de imputare, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. 158/CJ 971 din 23 octombrie 2013, emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi împotriva actului administrativ jurisdicţional a formulat prezenta acţiune în contencios administrativ, respinsă prin Sentinţa civilă nr. 1697 din 20 mai 2016.
Constată instanţa de control judiciar că sunt nefondate criticile recurentului reclamant la adresa legalităţii hotărârii curţii de apel, nefiind incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Abordând criticile recurentului reclamant în ordinea dezvoltării acestora prin memoriul de exercitare a căii de atac, Înalta Curte constată că o primă nemulţumire a recurentului vizează nevalorificarea efectelor Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 173/CJ1041/2012.
Achiesând la concluziile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că prin decizia administrativ jurisdicţională anterior enunţată nu s-a constatat nicidecum inexistenţa obligaţiei de restituire a cheltuielilor de şcolarizare pentru ipoteza exmatriculării studentului ca urmare a nepromovării examenelor, cum greşit susţine recurentul reclamant, contestaţia reclamantului fiind admisă pentru considerentul greşitei proceduri de stabilire a debitului şi nu pentru inexistenţa pagubei şi a obligaţiei de reparare.
Rezultă explicit din cuprinsul Deciziei nr. 158/CJ 971 din 23 octombrie 2013 că admiterea plângerii a fost justificată strict prin raportare la faptul că nu a fost aplicată în cauză procedura prevăzută de Ordinul nr. M.111/2011 ci procedura prevăzută de Ordinul nr. M.66/2007.
Prin urmare, efectul obligatoriu al Deciziei administrativ jurisdicţionale nr. 158/CJ 971 din 23 octombrie 2013 nu este unul nicidecum favorabil recurentului reclamant, în sensul stabilirii definitive a inexistenţei obligaţiei de restituire a cheltuielilor de şcolarizare ori a cuantumului exact al acestora ci se impune numai în sensul obligativităţii respectării procedurii stabilite prin Ordinul nr. M.111/2011.
O atare constatare este relevantă şi dintr-o altă perspectivă, demonstrând netemeinicia criticii recurentului reclamant, potrivit căreia în mod greşit au fost stabilite cheltuielile de instruire şi întreţinere aferente perioadei 2008 - 2011 prin raportare la o metodologie intrată în vigoare abia la data de 19 ianuarie 2012.
Cum Decizia nr. 158/CJ 971 din 23 octombrie 2013 a devenit definitivă, efectul firesc al acesteia a fost aplicat conform de către Comisia de cercetare administrativă, determinarea cheltuielilor de întreţinere şi şcolarizare fiind dispusă în acord cu prevederile Metodologiei înregistrate cu nr. A 458 din 19 ianuarie 2012.
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la apărare pe parcursul cercetării administrative, prima instanţă a înlăturat critica reclamantului, reţinând, în acest sens, că prin Adresa x din 28 mai 2013 i s-a solicitat reclamantului să se prezinte la sediul Academiei Tehnice Militare, în data de 4 iunie 2013, în vederea completării unei note explicative referitoare la exmatricularea sa din instituţie şi trecerea în rezervă.
Totodată, i s-a solicitat ca, în cazul în care, din motive bine întemeiate, nu se poate prezenta la data menţionată, să completeze şi să semneze nota explicativă anexată şi să o transmită Academiei Tehnice Militare prin fax, e-mail sau poştă.
Prin aceeaşi adresă i s-a solicitat reclamantului să se prezinte la sediul Academiei Tehnice Militare în data de 10 iunie 2013, pentru a lua cunoştinţă de procesul-verbal de cercetare administrativă pentru recuperarea cheltuielilor de întreţinere şi instruire pe timpul şcolarizării.
Adresa a fost returnată expeditoarei Academia Tehnică Militară, cu menţiunea "avizat/reavizat/neprezentat/expirat termen de păstrare", la data de 10 iunie 2013.
Prin urmare, nu se poate reţine în sarcina pârâţilor vreo culpă pentru neridicarea corespondenţei de către reclamant.
Dispoziţiile pct. 57 din Ordinul Ministerului Apărării Naţionale M.5 din 22 ianuarie 1999 prevăd că organul de cercetare se deplasează la domiciliul sau locul de muncă al persoanei chemate în cazul în care aceasta nu se poate prezenta, înaintând actele care justifică împiedicarea prezentării, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.
Împrejurarea că în cuprinsul adresei de chemare nu se menţionează valoarea pagubei nu este de natură să atragă nulitatea procedurii.
În consecinţă, curtea de apel reţine că reclamantul a avut posibilitatea de a propune administrarea de probe şi de a formula orice susţineri şi apărări, inclusiv în ceea ce priveşte valoarea pagubei, prin căile de atac prevăzute de lege împotriva deciziei de imputare, pe care, de altfel, le-a şi exercitat.
Reclamantul a criticat Sentinţa civilă nr. 1697 din 20 mai 2016 sub aspectul considerentelor reţinute pe marginea respectării dreptului la apărare, susţinând că adresele avute în vedere de judecătorul fondului nu atestă îndeplinirea obligaţiei de asigurare a dreptului la apărare, concluzie greşită, apreciază instanţa de control judiciar, rezultând din cuprinsul Adresei cu nr. x din 28 mai 2013 faptul că reclamantul a fost invitat să prezinte o notă explicativă în legătură cu exmatricularea sa şi trecerea în rezervă precum şi să ia cunoştinţă de procesul-verbal de cercetare administrativă, stabilindu-se termenul de prezentare pentru data de 10 iunie 2013.
Prin urmare, în mod greşit susţine recurentul reclamant faptul că cercetarea administrativă era deja finalizată la momentul invitării sale în faţa Comisiei de cercetare, din moment ce termenul acordat acestuia pentru a lua cunoştinţă de lucrările Comisiei şi pentru a formula eventuale apărări sau obiecţiuni precede datei încheierii procesului-verbal de cercetare administrativă.
Trebuie subliniat faptul că intimata ATM nu avea obligaţia de a proceda la o nouă înştiinţare a reclamantului cu privire la desfăşurarea cercetării administrative, în contextul în care corespondenţa iniţiată cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire a fost restituită pentru expirarea termenului de păstrare, astfel că toate aserţiunile recurentului reclamant în legătură cu noua adresă de convocare sunt lipsite de relevanţă, din perspectiva criticilor pe marginea respectării dreptului la apărare.
În acest sens, este de observat faptul că dispoziţiile art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 nu impun reluarea procedurii de chemare a persoanei cercetate, atunci când această procedură a fost corect realizată, lipsa destinatarului de la domiciliu neputând fi imputată nicidecum intimatei ATM.
Cât priveşte critica recurentului reclamant, în sensul că a fost angajată răspunderea sa materială fără a fi dovedită existenţa unei fapte ilicite, Înalta Curte constată că argumentele dezvoltate de reclamant în susţinerea acestui motiv de nelegalitate au fost corect înlăturate de judecătorul fondului.
Contrar celor susţinute de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că exmatricularea acestuia pentru nepromovarea anului universitar este în mod evident imputabilă studentului în cauză şi constituie un temei juridic valabil pentru restituirea cheltuielilor de întreţinere şi instruire, în condiţiile prevăzute de clauzele inserate la punctele 5.2 şi 5.4 din Contractul de studii universitare de licenţă, care prevăd obligaţia de restituire în cazul nerespectării contractului de studii, una din aceste obligaţii contractuale fiind aceea de însuşire a cunoştinţelor şi formare a deprinderilor stabilite în planurile de învăţământ.
Această din urmă constatare înlătură şi critica recurentului reclamant grefată pe lipsa unui act adiţional la contract, de genul celui prevăzut prin art. 5 alin. (1) din Ordinul nr. M.111/2011, întrucât obligaţia de restituire a fost prevăzută explicit de părţi prin contractul de studii universitare de licenţă.
Referitor la greşita stabilire a cuantumului cheltuielilor de şcolarizare la care a fost obligat recurentul reclamant, critica acestuia din urmă vizează, în primul rând neconcordanţa dintre cele două decizii de imputare emise de aceeaşi parte, respectiv intimata ATM.
Sub acest aspect, a arătat Înalta Curte mai sus faptul că prima decizie de imputare a fost desfiinţată prin Decizia administrativ-jurisdicţionale nr. 173/CJ1041/2012 pentru faptul că intimata ATM a aplicat metodologia A 8540 din 25 august 2009 şi nu pe cea prevăzută prin Ordinul nr. M.111 din 15 decembrie 2011, fără a se pronunţa Comisia de jurisdicţie în niciun mod asupra existenţei şi întinderii obligaţiei de restituire, context în care prima decizie de imputare este lipsită de orice efect.
În al doilea rând, recurentul reclamant critică aplicarea, de către intimata ATM, a Metodologiei de calcul nr. A 458 din 19 ianuarie 2012 pentru determinarea întinderii obligaţiei de restituire, or, aşa cum s-a arătat mai sus, tocmai neaplicarea acestei Metodologii a fost motivul pentru a care a fost desfiinţată în procedura administrativ-jurisdicţională prima decizie de imputare.
În aceeaşi ordine de idei, recurentul reclamant a arătat că în lipsa îndeplinirii obligaţiei de înştiinţare a sa cu privire la cuantumul cheltuielilor de şcolarizare pentru fiecare an universitar, obligaţie impusă prin Metodologia de calcul A 8540 din 25 august 2009 precum şi prin Metodologia de calcul A 458 din 19 ianuarie 2012, este nelegală obligarea sa la plata sumei prevăzute în Decizia de imputare nr. A 5186 din 8 iulie 2013. Concluzia recurentului reclamant nu poate fi primită, întrucât prevederile citate de recurentul reclamant din Metodologiile de calcul nu instituie o cauză legală de decădere a instituţiei contractante din dreptul de a recupera cheltuielile de şcolarizare, atunci când devine actuală o atare obligaţie.
Prevederile invocate de recurentul reclamant (respectiv punctele C3 şi C4 din Metodologia de calcul A 8540 din 25 august 2009 al căror conţinut este reluat la cap. XIII punct E din Metodologia de calcul A 458 din 19 ianuarie 2012, precum şi clauza inclusă la anexa 21 a contractului de studii universitare de licenţă) instituie o prezumţie cu privire la realitatea şi cheltuielilor de şcolarizare comunicate de instituţia de instruire şi acceptate de student şi nicidecum nu pot fi interpretate în sensul că în absenţa determinării cuantumului cheltuielilor în condiţiile mai sus menţionate stabilirea obligaţiei de restituire este nelegală.
Apărarea recurentului reclamant ar fi fost utilă sub acest aspect numai dacă intimata ATM ar fi procedat conform Metodologiilor de calcul iar cuantumul cheltuielilor din cuprinsul deciziei de imputare ar fi fost diferit de cel stabilit anterior, or o atare ipoteză nu este îndeplinită în cauză.
În ceea ce priveşte argumentaţia cuprinsă la punctul A 6.1 din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurentul nu formulează o critică efectivă la adresa legalităţii sentinţei civile atacate ci justifică raţiunea pentru care a invocat motivele 2/1; 2.4 şi 2.11 din acţiunea promovată în faţa Curţii de Apel Bucureşti.
În egală măsură, Înalta Curte constată, referitor la cele menţionate la punctul A 6.2 din memoriul de exercitare a căii de atac, că recurentul reclamant nu formulează nicio critică la adresa Sentinţei civile nr. 1697 din 20 mai 2016, de natură a demonstra greşita aplicare sau încălcarea normelor de drept material incidente cauzei.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinţei nr. 1697 din 20 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2019.
GGC - CP