Competence for property restitution compensation claims assigned to civil tribunal under special law

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 august 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor următoarele: a) să se constate refuzul acestor instituţii de a soluţiona Dosarul x/CC/2011; b) să fie obligaţi pârâţii, potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, să plătească daune materiale şi morale în valoare estimată la 7.000.000 RON, pentru prejudiciul cauzat prin întârzierea soluţionării Dosarului x/CC/2011 şi c) să fie obligaţi pârâţii să plătească daune cominatorii sau penalităţi de 100 RON/zi dacă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor întârzie să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în Dosarul x/CC/2011, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor întârzie să emită decizia reprezentând titlul de plată în Dosarul nr. x C. civ./2011, iar Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice întârzie să plătească titlul de plată în acelaşi dosar.

În drept, reclamantul a invocat Legea nr. 554/2004, art. 6, 8 şi 18 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, art. 51 din Constituţie, art. 25 şi 26 Legea nr. 10/2001 şi Decizia nr. XX/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

La data de 10 octombrie 2018, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii prin raportare la Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, pentru lipsa procedurii prealabile, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în lipsa oricărui raport juridic dintre reclamant şi pârât şi excepţia prematurităţii acţiunii faţă de prevederile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013; în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii pentru neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat acordarea de despăgubiri.

Prin Sentinţa civilă nr. 51 din 9 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

În motivare, această instanţă a reţinut, în esenţă, că, potrivit Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, prevederile acestui act normativ se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor.

Legea nr. 165/2013 are caracter special faţă de prevederile cu caracter general, de drept comun invocate de reclamant în susţinerea cererii de chemare în judecată. Pentru atingerea scopului urmărit de către reclamant prin promovarea cererii este necesar să fie urmate etapele şi reglementările prevăzute de acest act normativ, reclamantul considerându-se persoană îndreptăţită în sensul art. 3 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 165/2013, în Dosarul nr. x C. civ. al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor; cererea sa depusă anterior în temeiul Legii nr. 10/2001 la entităţile învestite de lege cu soluţionarea cererilor din categoria celor prevăzute la pct. 1, nu a fost soluţionată până la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013, s-a reţinut că, potrivit art. 34 alin. (11) din acest act normativ, aceasta aparţine secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii.

Tot astfel, conform alin. (2), în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

Având în vedere opţiunea legiuitorului de a soluţiona unitar, în temeiul Legii nr. 165/2013, ansamblul problemelor identificate prin Hotărârea pilot pronunţată în Cauza B. c. României, curtea de apel a constatat aplicabilitatea acestui act normativ în privinţa mecanismului de soluţionare, respectiv de finalizare a cererilor anterior formulate, a termenelor de urmat, a autorităţilor implicate şi a instanţei competente să soluţioneze litigiile izvorâte din aplicarea acestei legi.

De altfel, în Cauza Preda ş.a c. României din 29 aprilie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând noul mecanism introdus de legiuitor prin Legea nr. 165/2013, la paragrafele 119 - 133 din hotărâre a conchis asupra compatibilităţii noii legi cu standardele convenţionale indicate anterior în Hotărârea pilot B., din prisma art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie. În acest sens s-a reţinut că: "Într-adevăr, Curtea subliniază că legea menţionată anterior se înscrie într-o logică menită să le permită autorităţilor române competente să remedieze încălcările identificate în hotărârea B. şi alţii (citată anterior) şi, în consecinţă, să reducă numărul de cereri supuse examinării sale. Acest lucru este valabil atât pentru cererile introduse după data intrării în vigoare a legii, cât şi pentru cele care, la data respectivă, erau deja înscrise pe rolul Curţii." (par. 139).

Curtea de apel a menţionat că statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului prin Hotărârea Preda ş.a c României răspund susţinerilor reclamantului privind eventuala încălcare a art. 6 CEDO şi a art. 1 Protocol Adiţional nr. 1, subliniind necesitatea urmării mecanismului instituit de Legea nr. 165/2013 pentru atingerea scopului urmărit prin prezentul demers judiciar, şi anume, soluţionarea Dosarului nr. x C. civ. înregistrat la A.N.P.R.

În ceea ce priveşte invocarea Deciziei nr. 35/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, curtea de apel a constatat că în cauza de faţă aceste considerente nu sunt aplicabile, reclamantul neinvocând ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti favorabile, în fapt, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 165/2013 fiind în desfăşurare. Sub un alt aspect, s-a arătat că, în considerentele acestei decizii s-a reţinut că:

"În analizarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, cu privire specială asupra situaţiei autorităţii obligate prin hotărâre judecătorească definitivă la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, trebuie pornit de la premisa că, în timp ce Legea nr. 165/2013 are caracter de lege specială în ceea ce priveşte realizarea dreptului la măsuri compensatorii, norma cuprinsă în art. 24 din Legea nr. 554/2004 are caracter de lege specială, derogatorie, în ceea ce priveşte mijloacele de constrângere şi, după caz, sancţionare a persoanei culpabile pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţa de contencios administrativ, inclusiv a celor pronunţate în materia restituirii imobilelor."

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 13 martie 2019 sub nr. x/2018.

La termenul din 22 mai 2019, tribunalul a invocat excepţia necompetenţei materiale, iar reclamantul a pus concluzii de admitere a acestei excepţii, apreciind că, în raport de temeiul de drept invocat, competenţa de soluţionare a cererii revine Curţii de Apel Bucureşti.

Prin decizia nr. 1264/06 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind de reclamantul A. şi pe pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

În temeiul art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând existenţa conflictului negativ de competenţă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ.:

"Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire".

Cu toate acestea, aşa cum s-a statuat în mod constant atât în jurisprudenţă, cât şi în doctrină, acest text de lege nu poate conduce la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată.

În speţă reclamantul a arătat, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin concluziile formulate în faţa curţii de apel, respectiv a tribunalului, că obiectul şi cauza cererii sunt cele pe care le-a formulat în scris.

Astfel, acesta a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri, cu titlu de daune materiale şi morale, în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, având la bază refuzul acestor instituţii de a soluţiona Dosarul administrativ nr. x/CC/2011.

Curtea de apel, procedând în temeiul art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., la calificarea prezentei cereri (pornind de la actele şi faptele deduse judecăţii, prin prisma obiectului şi scopului urmărit de reclamant), a constatat că acesta urmăreşte, prin promovarea prezentei acţiuni, să obţină obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, la soluţionarea Dosarului nr. x C. civ./2011.

Constatând că reclamantul a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2018, o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat, în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013, soluţionarea pe fond a Dosarului administrativ nr. x/CC/2011 şi stabilirea valorii măsurilor reparatorii care i se cuvin, această instanţă a apreciat că prezentul dosar nu are obiectul menţionat de curtea de apel, din moment ce reclamantul a formulat o altă cerere cu acest obiect, iar în prezenta cauză urmăreşte obţinerea unor despăgubiri.

Reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., obiectul sau cauza cererii nu pot fi schimbate, Tribunalului Bucureşti a apreciat că instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze cauza, conform dispoziţiilor Legii nr. 554/2004; cum reclamantul este nemulţumit de împrejurarea că prin mai multe adrese emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în anul 2018, i s-a comunicat că dosarul său nu a fost analizat încă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în raport de pretenţiile concrete cu care a învestit instanţa.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 august 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor următoarele: a) să se constate refuzul acestor instituţii de a soluţiona Dosarul înregistrat sub nr. x la Secretariatul Comisiei Centrale; b) să fie obligaţi pârâţii, potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, să plătească daune materiale şi morale în valoare estimată la 7.000.000 RON, pentru prejudiciul cauzat prin întârzierea soluţionării Dosarului x/CC/2011 şi c) să fie obligaţi pârâţii să plătească daune cominatorii sau penalităţi de 100 RON/zi dacă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor întârzie să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în Dosarul x/CC/2011, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor întârzie să emită decizia reprezentând titlul de plată în Dosarul nr. x C. civ./2011, iar Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice întârzie să plătească titlul de plată în acelaşi dosar.

Reclamantul a indicat ca temeiuri de drept: Legea nr. 554/2004, art. 6, 8 şi 18 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, art. 51 din Constituţie, dar şi art. 25 şi 26 Legea nr. 10/2001 şi Decizia nr. XX/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă."

Art. 18 din acelaşi act normative prevede că: "(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

(2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.

(3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

(4) Atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate: a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte; b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit; c) impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii; d) suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere; e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.

(5) Soluţiile prevăzute la alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c) pot fi stabilite sub sancţiunea unei penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere.

(6) În toate situaţiile, instanţa poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părţii interesate, un termen de executare, precum şi amenda prevăzută la art. 24 alin. (2)."

În schimb, dispoziţiile art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, invocate, de asemenea, ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, reglementează obligaţia unităţii deţinătoare de a se pronunţa prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, respectiv de a acorda în compensare alte bunuri şi servicii ori de a propune acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că finalitatea demersului judiciar este aceea de soluţionare a dosarului în care s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, înregistrat sub nr. x C. civ. la Secretariatul Comisiei Centrale, dosar care urmează să parcurgă procedura de acordare a măsurilor compensatorii reglementată de Legea nr. 165/2013.

Conform art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispoziţiile acestei legi, care au caracter de normă specială în ceea ce priveşte realizarea dreptului la măsuri reparatorii, se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza B. şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Cum reclamantul tinde la obţinerea titlului de despăgubire în Dosarul x/CC/2011, respectiv a titlului de plată, Înalta Curte reţine că litigiul înregistrat pe rolul instanţelor judecătoreşti la data de 28 august 2018 se subsumează prevederilor art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2013; pe cale de consecinţă, competenţa de soluţionare urmează a fi stabilită în favoarea secţiei civile a tribunalului, în speţă, a Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - CP