Restitutive Revendicare Action Upheld as Final, Sale Contract Validated Due to Purchaser Good Faith

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 16.02.1998, sub nr. x/1998, reclamanta A. a formulat acţiune în revendicare a imobilului situat în Bucureşti, str. x (fost 17 bis), trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, în mod abuziv şi fără nicio despăgubire, solicitând, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul revendicat, compus din teren în suprafaţă de 195 mp şi clădire, formată din parter cu 4 camere, dependinţe şi etaj.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi urm. C. proc. civ.

La data de 28.09.1998, B. a depus la dosar cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând respingerea acţiunii în ceea ce priveşte revendicarea apartamentului nr. x, situat la adresa menţionată, acesta nemaiputând forma obiectul revendicării, întrucât este proprietatea familiei intervenientei de peste 25 de ani, având la bază un just titlu.

Prin Sentinţa civilă nr. 2135/08.02.1999, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/1999.

Cererea de intervenţie formulată de B. a fost admisă în principiu, prin încheierea de şedinţă din data de 14.04.1999, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Reclamanta A. a formulat, la data de 19.05.1999, o cerere de completare a acţiunii principale, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.12.1973, încheiat între fostul ICVL Bucureşti şi C., chiriaş al imobilului la acea dată, invocând frauda la lege, în sensul că actul a fost încheiat de altcineva decât proprietarul imobilului.

Prin Sentinţa civilă nr. 312/21.03.2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea principală, astfel cum a fost completată, introdusă de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul C.G.M.B. şi cu intervenienta B.; a obligat pârâtul C.G.M.B. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, B-dul x, cu excepţia apartamentului nr. x din respectivul imobil; a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, încheiat între I.C.V.L. Bucureşti şi C.; a admis cererea de intervenţie în interes propriu; a constatat că intervenienta este proprietara apartamentului nr. x din imobilul menţionat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, aşa cum rezultă din conţinutul certificatelor de moştenitor nr. x/2000, emis de notar D. şi nr. x/1983, emis de Notariat Sectorului 2 Bucureşti, reclamanta este moştenitoarea defunctei E. (decedată la 31.12.1982), care a fost moştenitoarea defuncţilor F. (decedat la 20.02.1959) şi G. (decedată la 14.01.1966).

Numitul H. a fost proprietarul imobilului situat în Bucureşti, str. x, pe care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.10.1919 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat. Acest imobil a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în lista anexă la poziţia nr. 7258.

Ulterior, bunul a fost transmis în administrarea I.C.V.L. Bucureşti care, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1973, a înstrăinat în favoarea numitului C. apartamentul nr. x de la parterul imobilului.

După decesul sus-numitului şi al soţiei sale (I.), intervenienta a devenit proprietarul apartamentului anterior indicat, în acest sens fiind menţiunile certificatului de moştenitor nr. x/1995, emis de Notariatul Sectorului 6 Bucureşti şi ale contractului de partaj voluntar, cuprins în respectivul certificat.

Fără îndoială că, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlul valabil, căci Decretul nr. 92/1950 contravenea prevederilor Constituţiei Române din 1948, care ocrotea proprietatea privată, precum şi prevederilor art. 481 C. civ., care stabilea că nimeni nu putea fi expropriat fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire (inexistentă în speţă) .

Pe de altă parte, însă, actul juridic a cărui desfiinţare o solicită reclamanta (contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1973, încheiat între I.C.V.L. Bucureşti şi autorul intervenientei) este perfect valabil, dată fiind buna-credinţă a părţilor contractante. La data încheierii contractului respectiv, statul, prin reprezentanţii săi, putea dispune de bun, iar cel ce l-a cumpărat îl putea prelua în proprietate. Contractul îndeplineşte toate condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. şi art. 1294 şi următoarele C. civ., fiind încheiat de părţi cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată.

Mai precis, părţile aveau capacitatea de a contracta, au exprimat un consimţământ valabil, iar obiectul şi cauza actului juridic erau întru totul conforme dispoziţiilor legale pe atunci în vigoare.

În baza art. 111 C. proc. civ. şi a art. 644 - 645 C. civ., tribunalul a admis cererea de intervenţie formulată de B., constatând că aceasta este proprietara apartamentului nr. x din imobil. S-a statuat că această soluţie se impune şi pentru că reclamanta nu a înţeles să formuleze acţiune în revendicare şi împotriva intervenientei, neputându-se proceda la compararea titlurilor de proprietate existente în prezent cu privire la apartamentul nr. x din imobil.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. şi pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cereri înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. x/2001, la data de 18.06.2001.

Prin încheierea de şedinţă din data de 27.09.2001, instanţa de apel a dispus suspendarea judecării apelurilor, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, în raport de cererea formulată de apelata-reclamantă A..

La data de 10.05.2018, apelanta-reclamantă a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, având în vedere că nu mai subzistau motivele de suspendare, deoarece contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001, în Dosarul nr. x/2016, fusese definitiv respinsă, prin Decizia civilă nr. 419/A/25.04.2018.

Prin Decizia nr. 98A din 29 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamanta A. şi de apelantul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 312/21.03.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Au fost obligaţi apelanţii la plata sumei de 1000 de RON către intimata intervenientă, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a expus, în esenţă, următoarele considerente:

Examinând cererea de apel promovată de reclamantă, Curtea a constatat că reclamanta a formulat patru motive de apel, potrivit structurării realizate de parte, criticând sentinţa primei instanţe, prin primele două motive, sub aspectul neindividualizării detaliate a părţii din imobil, în privinţa căruia s-a admis acţiunea în revendicare, precum şi din punct de vedere al soluţiei de respingere a capătului de cerere, având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 4/1973.

În privinţa primelor două aspecte criticate, Curtea a reţinut caracterul nefondat al acestora, în contextul în care reclamanta nu a propus şi nici nu a administrat mijlocele de probă pertinente şi concludente pentru clarificarea componenţei imobilului în litigiu şi a suprafeţei fiecărui element constitutiv, deşi, potrivit prevederilor art. 129 C. proc. civ., îi revenea obligaţia de a-şi susţine şi dovedi concludent pretenţiile şi apărările formulate în proces. În egală măsură, Curtea a observat că aspectele a căror clarificare o solicită apelanta-reclamantă, prin calea de atac exercitată, nu vizează reformarea soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci mai mult clarificarea unor chestiuni ce ţin de componenţa şi suprafaţa imobilului revendicat, chestiuni susceptibile a fi remediate în condiţiile stabilite de prevederile art. 2811 C. proc. civ., ce reglementează instituţia lămurii întinderii şi a semnificaţiei dispozitivului. Faptul că dispoziţiile procedurale anterior menţionate au fost introduse ulterior pronunţării sentinţei apelate nu poate constitui un impediment pentru parte în a se folosi de acest instrument procesual, în condiţiile în care sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ., guvernat de principiul aplicabilităţii imediate a legii noi.

Pe lângă aceste aspecte, de ordin procedural, Curtea, examinând fondul pretenţiilor emise de reclamantă prin promovarea acţiunii în revendicare imobiliară, a observat că reclamanta a urmat procedura Legii nr. 10/2001, formulând notificare în temeiul acestui act normativ, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu. Prezentul dosar a fost suspendat în temeiul prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001. Notificarea a fost soluţionată prin intermediul a două dispoziţii emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti: dispoziţia nr. x/22.03.2016, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, format din teren în suprafaţă de 72,73 mp şi construcţie, alcătuită din subsol, parter şi etaj, cu excepţia apartamentului nr. x de la partea înstrăinat în temeiul Legii nr. 4/1973 şi a apartamentului nr. x de la etajul 1, vândut în baza Legii nr. 112/1995, împreună cu terenul aferent acestora, în suprafaţă de 109,27 mp şi dispoziţia nr. x/22.03.2016, prin care s-a propus acordarea măsurilor compensatorii pentru cele două apartamente vândute şi a terenului aferent acestora, astfel cum au fost menţionate anterior, dispoziţii ce nu au fost contestate.

Curtea a subliniat că, prin necontestarea celor două dispoziţii şi prin neinvocarea unei situaţii de fapt sau de drept diferite de către reclamantă, rezultă că aspectul înstrăinării apartamentului, în suprafaţă de 64,50 mp, situat la etajul imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, este recunoscut de către apelanta-reclamantă, care, de altfel, nu a invocat şi nici nu a dovedit că ar fi solicitat sau ar fi obţinut anularea actului de vânzare-cumpărare, perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Un argument juridic pentru fundamentarea convingerii instanţei în privinţa caracterului nefondat al criticilor reclamantei rezidă în semnificaţia prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, de care apelanta a înţeles să se prevaleze pentru a urma calea legii speciale de reparaţie. Interpretând aceste text de lege, rezultă în mod indubitabil intenţia legiuitorului de a conferi aplicabilitate directă şi imediată dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 asupra acţiunilor în revendicare aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii speciale. Prin urmare, legiuitorul stabileşte cu titlu de principiu faptul că prevederile legii de reparaţie sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, fără să dea posibilitatea unor derogări de la regula postulată, prin stipularea unor situaţii de excepţie. Legiuitorul a conferit drept de opţiune persoanei îndreptăţite exclusiv cu privire la modalitatea în care prevederile Legii nr. 10/2001 urmează a fi aplicate, în sensul că a permis reclamantului să opteze între procedura Legii nr. 10/2001, care urma să fie declanşată prin formularea notificării în condiţiile legii speciale şi cea judiciară, care fusese deja demarată prin introducerea acţiunii în revendicare. Curtea a apreciat că aceasta este semnificaţia dispoziţiilor art. 47, alin. (1), teza a II-a din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanta poate opta să urmeze procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, caz în care poate să renunţe la judecata acţiunii în revendicare formulate sau poate recurge la suspendarea judecăţii acestei acţiunii, iar, în ipoteza în care se va ajunge la repunerea pe rol a acţiunii în revendicare, soluţionarea acesteia se impune a se face cu luarea în considerare a dispoziţiilor legii speciale şi a consecinţelor aplicării sale în procedura specifică acesteia.

Necesitatea şi prioritatea aplicării Legii nr. 10/2001 a fost consacrată ulterior, expres, prin dispoziţiile alin. (4) al aceluiaşi text de lege, care statuează că persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare, prevederile legii speciale aplicându-se cu prioritate. Deşi dispoziţiile anterior enunţate se referă la situaţia juridică a unui fost proprietar deposedat abuziv ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că prevederile alin. (1) şi (4) ale art. 46 (actualmente) din Legea nr. 10/2001 se înscriu în concepţia unitară a legiuitorului de a recunoaşte aplicabilitatea legii speciale de reparaţie atât demersurilor ulterioare, cât şi celor anterioare întreprinse de foştii proprietari pentru recuperarea imobilelor etatizate în perioada regimului comunist.

În privinţa celui de-al treilea motiv de critică, Curtea a observat că, deşi apelanta-reclamantă contestă buna-credinţă a autorului intervenientei, nu a adus probe apte să o răstoarne, din această perspectivă, Curtea reţinând şi incidenţa în speţă a prevederilor art. 1899 alin. (2) C. civ., care instituie o prezumţie relativă de existenţă a bunei-credinţe, cu consecinţa că reaua credinţă se impune a fi dovedită.

Examinând raţionamentul prezentat de reclamantă în cererea de apel, reiese că elementul bunei-credinţe a dobânditorului cu titlu oneros şi particular este aşezată în contrapondere cu lipsa calităţii de proprietar al statului, care a înstrăinat, prin reprezentanţii săi, apartamentul autorului intervenientei. Pentru evaluarea justă a acestei chestiuni, sub aspectul consecinţelor juridice, Curtea a pornit, în analiza sa, de la faptul că buna-credinţă constituie un element de fapt, de natură psihologică, care reprezintă convingerea interioară a dobânditorului că a cumpărat imobilul de la adevăratul proprietar, astfel că se impune a fi examinată cu luarea în considerare şi a împrejurărilor exterioare, economice, sociale şi politice în care s-a realizat operaţiunea juridică, a cărei nevalabilitate a se cere a fi constatată.

Curtea a reţinut că, la momentul înstrăinării apartamentului nr. x, nu se putea pune problema valabilităţii titlului statului, fiind în plină perioadă comunistă, astfel că autorul intervenientei nu ar fi putut avea suspiciuni legate de calitatea statului de adevărat proprietar al imobilului, atât timp cât acesta fusese preluat prin naţionalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950, deci cu 20 de ani anterior cumpărării.

Buna-credinţă se analizează la momentul perfectării vânzării-cumpărării, iar la acel moment, situaţia faptică şi juridică a imobilului era determinată prin raportare la aspectul esenţial că părţile se aflau sub imperiul regimului comunist şi nu se punea problema caracterului valabil al preluării imobilului de către stat şi, implicit, nici a veridicităţii calităţii sale de proprietar a imobilului preluat. Valorificând corespunzător faptul că buna credinţă se evaluează în contextul social, politic şi juridic în care s-a realizat încheierea actului de înstrăinare a apartamentului, trebuie subliniat că problema caracterului nevalabil al preluării imobilului, cu toate consecinţele sale, s-a pus numai după căderea regimului comunist, în contextul necesităţii remedierii nedreptăţilor comise, ceea ce a şi determinat adoptarea unei ample legislaţii reparatorii.

Pe cale de consecinţă, în lumina soluţiei pronunţate prin cele două dispoziţii emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, care au la bază constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în condiţiile prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, Curtea a evidenţiat că buna-credinţă a autorului intervenientei, coroborată cu caracterul oneros şi cu titlu particular al actului de vânzare-cumpărare, este de natură să salvgardeze contractul de la sancţiunea şi efectele nulităţii, indiferent care ar fi cauza acesteia.

În ceea ce priveşte celelalte motive de nevalabilitate invocate de apelanta-reclamantă, constând în absenţa cauzei, caracterul ilicit al cauzei actului de înstrăinare a apartamentului nr. x parter, inclusiv instituţia vânzării lucrului altuia, ca o consecinţă a faptului că statul nu era proprietarul apartamentului la momentul vânzării, Curtea, raportându-se la temeiul juridic al acestui capăt de cerere, astfel cum a fost formulat în faţa primei instanţe (constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare datorat exclusiv lipsei calităţii de proprietar a vânzătorului, echivalând cu fraudă la lege), a considerat că acestea reprezintă motive de nulitate noi, invocate în faza procesuală a apelului, ceea ce intră sub interdicţia instituită de prevederile art. 294 C. proc. civ., privind modificarea părţilor, a obiectului sau a cauzei juridice în apel.

În ceea ce priveşte apelul pârâtului, Curtea l-a apreciat ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În referire la prima critică, deşi apelantul face vorbire de lipsa calităţii sale procesuale pasive, în susţinerea acestui motiv de apel, acesta aduce argumente ce converg către lipsa capacităţii procesuale de folosinţă, invocând, în esenţă, caracterul de organ deliberativ şi fără personalitate juridică a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Totodată, a susţinut că legitimitatea procesuală ar aparţine Municipiului Bucureşti, reprezentat legal prin primarul general.

Răspunzând ambelor abordări procesuale ale apelantului, Curtea a subliniat, cu titlu preliminar, faptul că analiza normelor legale incidente şi a situaţiei faptice şi juridice existente la momentul introducerii acţiunii nu trebuie realizată de o manieră formalistă, scopul reclamantului, facil de identificat, ca fiind acela de a se judeca cu unitatea administrativ-teritorială care deţine imobilul. În acest context, faptul că unitatea administrativ-teritorială este reprezentată prin primarul general, şi nu prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti, nu este de natură să conducă la o altă concluzie. Un alt argument de natură să susţină această interpretare, menită să valorizeze scopul urmărit de reclamant prin introducerea acţiunii, şi nu să valorifice o interpretare strict formală a dispoziţiilor legale, îl constituie practica judiciară cristalizată la momentul promovării acţiunii de faţă, care valida, din punct de vedere al capacităţii şi legitimităţii procesuale, astfel de demersuri judiciare, în contradictoriu cu forul deliberativ al administraţiei publice locale. În al treilea rând, trebuie luată în considerare şi orientarea neformalistă în interpretarea textelor legale atributive de legitimitate procesuală pasivă a instanţei supreme, care a consacrat o astfel de soluţie în câteva decizii de speţă cu privire la interpretarea prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.

În privinţa celei de-a doua critici, relative la caracterul valabil al titlului statului, Curtea a constatat justeţea argumentelor reţinute de prima instanţă, privind neconformitatea Decretului nr. 92/1950 cu normele constituţionale, cât şi cu prevederile C. civ., şi că aspectul caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat a fost examinat şi tranşat în cadrul soluţionării notificării reclamantei în procedura Legii nr. 10/2001, această chestiune reprezentând o condiţie prealabilă pentru ca reclamanta să devină beneficiara măsurilor reparatorii recunoscute de către unitatea deţinătoare în temeiul legii speciale de reparaţie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. admiterea acţiunii în revendicare în totalitate, privind şi apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, str. x, cu constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, încheiat de autorul intimatei-interveniente, cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul perfectării actului, în special lipsa aprobării Consiliului de Miniştri pentru vânzarea imobilelor care nu au fost construite de stat, condiţie sine qua non pentru transferul dreptului de proprietate, conform art. 43 din Legea nr. 4/1973.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat următoarele:

Contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a solicitat-o a fost încheiat de autorul intervenientei în anul 1973, în baza Legii nr. 4/1973. În acest sens, instanţa de apel a reţinut prezumţia bunei-credinţe a autorului intervenientei, deşi, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă contrariul.

Cumpărătorul C., autorul intimatei-interveniente, nu a fost de bună-credinţă şi nu a respectat legea în vigoare la momentul încheierii contractului, aspecte prezentate în detaliu instanţei de apel, de natură să înlăture prezumţia de bună-credinţă, cu atât mai mult cu cât este vorba de înscrisuri aflate la dosar şi pe care intervenienta îşi întemeiază aparenţa de drept, respectiv:

- contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1973 are aspectul unei ciorne, din cuprinsul său lipsesc date importante (prima pagina: "ca urmare a aprobării cererii fn. din 1973" la final, lipseşte data încheierii, număr exemplare; lipsesc viza şi ştampila oficiului juridic; nu apare niciun nume la rubrica "viza oficiul juridic");

- la pct. 5 din contractul de vânzare-cumpărare se precizează că va fi pus în executare după încheierea contractului de împrumut. La dosar a fost depus un contract de împrumut nesemnat de directorul Filialei CEC, astfel încât acest act nu avea cum să producă efecte juridice şi nu se mai poate vorbi de caracterul oneros al actului, respectiv de plata preţului;

- contractul de vânzare-cumpărare nu are nicio ştampilă, deşi este de notorietate că, la data respectivă, nu se încheia niciun act fără ştampilă;

- contrar dispoziţiilor art. 1294 din C. civ., precum şi art. 49 din Legea nr. 4/1973, acest contract nu a fost înscris în registrul de transcripţiuni, fiind lipsit de ştampila de înscriere, lipseşte aprobarea Consiliului de Miniştri pentru vânzarea acestui apartament, contrar dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 4/1973.

- lipsa titlului de proprietate, care se eliberează cumpărătorului numai după îndeplinirea tuturor formalităţilor de vânzare şi se transcrie în registrul de transcripţiuni şi care are o formă determinată ad validitatem în anexa la lege, conform art. 48 din Legea nr. 4/1973.

Titlul de proprietate asupra locuinţei proprietate personală construite sau cumpărate în condiţiile prezentei legi se dobândeşte având la bază: autorizaţia de construcţie, contractul pentru construire sau vânzare, contractul de împrumut şi procesul-verbal de predare-preluare sau de dare în folosinţă.

Titlul de folosinţă pe durata existenţei construcţiei asupra terenului atribuit se dobândeşte pe baza deciziei de atribuire emisă individual sau în comun de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare.

Administraţiile financiare sau unităţile lor subordonate, care au fost împuternicite în acest scop, vor înregistra dreptul de proprietate asupra locuinţei şi dreptul de folosinţă asupra terenului atribuit pe baza actelor prevăzute la alin. (1) şi (2) şi vor elibera titlul de proprietate sau de folosinţă.

În concluzie, actul care dovedeşte dreptul de proprietate este titlul de proprietate, care se elibera, în forma prevăzută în anexa la Legea nr. 4/1973, pe baza mai multor documente, între care şi contractul de vânzare-cumpărare, act, de asemenea, încheiat cu formalităţile prevăzute de lege la data respectivă. Intervenienta nu a depus la dosar un astfel de titlu, de unde concluzia că nu există, procedura de transfer al dreptului de proprietate către autorul său nefiind finalizată în anul 1973 şi următorii, cu atât mai mult cu cât aplicarea acestei legi a cunoscut şi o perioadă de suspendare în aplicare, iar unele contracte de vânzare-cumpărare nu s-au mai finalizat, chiar dacă procedura a fost iniţiată. Având în vedere numeroasele nereguli de fond şi de formă pe care le prezintă contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1973, în contextul perioadei respective, era de neconceput ca acest act să producă vreun efect, în lipsa aprobării Consiliului de Miniştri.

Rezultă, astfel, că apartamentul nr. x nu a ieşit niciodată din patrimoniul recurentei, a fost preluat abuziv de statul român, nefiind vândut legal către reclamantă.

Reclamanta a solicitat instanţei de apel să constate nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, constituind o fraudă la lege, ce urmează a fi analizate şi prin prisma relei-credinţe a cumpărătorului şi în baza principiului de drept fraus omnia corrumpit.

Fiind un mijloc de argumentare/de apărare care nu schimbă obiectul direct al cererii şi nici cauza generatoare a dreptului care rămân aceleaşi ca şi la instanţa de fond, apreciază că au fost respectate exigenţele art. 294 C. proc. civ.. Cu toate acestea, fără nicio motivare, instanţa de apel a exclus în întregime aceste apărări, de natura să înlăture prezumţia de bună-credinţă a cumpărătorului şi a omis să analizeze legalitatea contractului de vânzare-cumpărare, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 4/1973 şi, aşa cum rezultă din cele menţionate la pag. 10 din decizie, s-a raportat la dispoziţiile Legii nr. 112/1995, care nu se aplică însă acestui contract de vânzare-cumpărare.

În concluzie, motivarea instanţei de apel este şi străină cauzei, prin referire la Legea nr. 112/1995, în loc de Legea nr. 4/1973, şi lipseşte cu desăvârşire prin raportare la exigenţele Legii nr. 4/1973 şi la condiţiile în care se producea transferul dreptului de proprietate, cu respectarea principiului tempus regit actum.

Prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relevantă, instanţa de apel nu a răspuns tuturor criticilor invocate de apelanta-reclamantă, într-o manieră care să permită urmărirea raţionamentului său juridic şi, mai ales, să formeze justiţiabilului convingerea că s-a răspuns tuturor apărărilor sale, esenţiale pentru judecarea cauzei.

În argumentarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat următoarele:

Deşi instanţa de apel face un istoric al parcursului procesual al acestei acţiuni în revendicare, înregistrată pe rolul instanţelor de judecată în anul 1998, suspendată la data de 27.09.2001, în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, totuşi, interpretează greşit incidenţa normelor speciale, într-o acţiune în revendicare promovată anterior intrării în vigoare a legii speciale.

Astfel, instanţa de apel a reţinut la pag. 10 din decizie "necesitatea şi prioritatea aplicării Legii nr. 10/2001 atât demersurilor ulterioare, cât şi celor anterioare întreprinse de foştii proprietari pentru recuperarea imobilelor etatizate în perioada regimului comunist", ceea ce intră în contradicţie cu dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul soluţionării acţiunilor în revendicare, introduse pe rolul instanţelor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin repunerea pe rol a cauzei, după soluţionarea cererilor în procedura administrativă, reclamanta şi-a exercitat dreptul la soluţionarea unei acţiuni în revendicare introdusă cu 20 de ani înainte de momentul repunerii pe rol, nemulţumită fiind de măsurile compensatorii şi înţelegând să facă apărările specifice într-o acţiune în revendicare.

În plus, prin emiterea dispoziţiei de compensare, în procedura administrativă, în baza Legii nr. 10/2001, s-a recunoscut, practic, de către stat preluarea abuzivă a imobilului prin încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008.

În aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să soluţioneze acţiunea în revendicare şi cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, luând în considerare toate aspectele relevante soluţionării cauzei, inclusiv prin raportare la data introducerii acţiunii în revendicare, la succesiunea în timp a legilor reparatorii, la dispoziţiile deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008. Lipsa titlului de proprietate al intervenientei, singurul care făcea dovada dreptului de proprietate, aşadar, obligatoriu potrivit art. 48 din Legea nr. 4/1973, cu o formă prevăzută ad validitatem în anexă, face admisibilă acţiunea în revendicare, reclamanta fiind singura care are un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat.

Necontestarea deciziei de acordare măsuri compensatorii, emise în procedura administrativă, reprezintă un drept de opţiune, în sensul reluării judecaţii acţiunii în revendicare, cu apărările specifice, nu o recunoaştere a vreunui act încheiat cu fraudă la lege şi care prezintă viciile de formă menţionate la pct. I şi care, oricum, nu era apt, singur, să producă transferul dreptului de proprietate, aşa cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel.

În argumentarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susţinut următoarele:

Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 4/1973, un act premergător emiterii titlului de proprietate, şi nu un titlu de proprietate, astfel încât, respectând principiul de drept tempus regit actum, instanţa de apel nu putea să îi acorde o altă valoare, raţionamentul său fiind eronat şi conducând la aplicarea greşită a dispoziţiilor acestei legi, coroborate cu art. 480 din C. civ.

Instanţa de apel nu a analizat mijloacele de apărare privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 4/1973, ci prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 112/1995, inaplicabilă acestui contract de vânzare-cumpărare, ceea ce reprezintă, o lipsă de temei legal a raţionamentului instanţei de apel, dar şi o aplicare greşită a legii, apelul fiind în cele din urmă lipsit de efectul său devolutiv.

B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, pentru următoarele motive:

În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7, hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, motivarea nu este străină cauzei.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1973, încheiat între ICVL şi autorul său, C., a cărui desfiinţare se solicită, este valabil, dată fiind buna-credinţă a părţii contractante. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, statul, prin reprezentanţii săi, putea să dispună de bun, iar cel care l-a cumpărat îl putea prelua în proprietate.

Contractul atacat îndeplineşte toate condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. şi art. 1294 şi următoarele C. civ., fiind încheiat de părţi cu bună-credinţă şi respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată.

Contractul este înregistrat cu nr. x/7.01.1974, în registrul primăriei, are ştampilă şi viza oficiului juridic, este transcris în registrul de transcripţiuni.

Părţile aveau capacitatea de a contracta, au exprimat un consimţământ valabil, iar obiectul şi cauza actului juridic erau conforme dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment.

Pe bună dreptate, instanţa de apel a observat faptul că reclamanta nu a adus probe apte să răstoarne buna-credinţă a autorului intervenientei, reţinând incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., care instituie o prezumţie relativă de existenţă a bunei-credinţe, cu consecinţa că reaua-credinţă se impune a fi dovedită.

Intimata a arătat că instanţa a interpretat corect actul dedus judecaţii, nu a schimbat natura ori înţelesul acestuia, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 alin. (8) C. proc. civ.

Hotărârea este temeinică şi legală, fiind dată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În etapa procesuală a recursului a fost depus în original contractul de vânzare-cumpărare ce face obiect al acţiunii în nulitate şi a fost respinsă proba cu verificarea de scripte, prin încheierea din 19 iunie 2019.

Recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor succede:

Analizând motivul de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii - Înalta Curte constată că majoritatea covârşitoare a argumentelor care întemeiază acest motiv se raportează, în realitate, la conţinutul formal al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, solicitându-se instanţei de recurs să constate că acesta are aspectul unei ciorne, că, din cuprinsul său, lipsesc date importante, respectiv data încheierii contractului, numărul de exemplare; viza şi ştampila oficiului juridic; că nu apare niciun nume la rubrica "viza oficiul juridic".

În acelaşi sens, se invocă faptul că, la pct. 5 din contractul de vânzare-cumpărare, se precizează că va fi pus în executare după încheierea contractului de împrumut, iar, la dosar, a fost depus un contract de împrumut, nesemnat de directorul Filialei CEC, astfel încât acest act nu avea cum să producă efecte juridice şi nu se mai poate vorbi de caracterul oneros al actului, respectiv de plata preţului.

Or, toate aceste aspecte care pun în discuţie un mijloc de probă, respectiv modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, ca urmare a interpretării pretins eronate a probatoriului administrat, nu mai pot fi valorificate în actuala structură a recursului, pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, fiind abrogat prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000.

Mai mult, se poate observa că toate aceste motive de pretinsă neconformitate cu legea a titlului exhibat de intimată, precum şi cele privind inexistenţa transferului dreptului de proprietate nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată modificată, astfel încât acestea sunt invocate cu ignorarea caracterului subsecvent al căilor de atac şi a limitelor obiective ale judecării cauzei, precum şi a interdicţiei de a schimba cauza cererii de chemare în judecată în recurs, ce are natura juridică a unei căi extraordinare de atac ce supune analizei instanţei de recurs exclusiv aspectele de legalitate şi prin care fondul cauzei nu poate fi devoluat.

În acest sens, trebuie reamintit că, în considerarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, iar semnificaţia acestei sintagme este aceea că obiectul şi limitele procesului, deci limitele învestirii instanţei, sunt determinate prin cererea de chemare în judecată.

În consecinţă, în acest context procesual, instanţa de recurs constată că nu poate fi primit, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nici argumentul recurentei, conform căruia instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., atunci când a considerat că motivele de apel constând în absenţa cauzei, caracterul ilicit al cauzei actului de înstrăinare a apartamentului nr. x parter reprezintă motive de nulitate noi, invocate în faza procesuală a apelului, ceea ce intră sub interdicţia instituită de prevederile art. 294 C. proc. civ., privind modificarea părţilor, a obiectului sau a cauzei juridice în apel, întrucât instanţa de apel s-a raportat la temeiul juridic al acestui capăt de cerere, astfel cum a fost formulat în faţa primei instanţe (constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare datorat exclusiv lipsei calităţii de proprietar a vânzătorului, echivalând cu fraudă la lege) şi a apreciat corect că motivele de apel invocate, sub acest aspect, tind la schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată.

În plus, trebuie subliniat că, în etapa procesuală a recursului, după respingerea probei verificării de scripte, incompatibilă cu structura recursului, ce permite doar administrarea de probe noi, în sensul art. 305 C. proc. civ., intimata B. a înfăţişat instanţei originalul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.12.1973, ce face obiectul acţiunii în nulitate, şi care conţine toate elementele de identificare şi de valabilitate impuse de lege.

În acest punct, din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rămâne de analizat exclusiv aspectul dacă instanţa de apel a utilizat, în fundamentarea raţionamentului judiciar, motive străine pricinii, în sensul că a examinat, astfel cum pretinde recurenta, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973 din perspectiva Legii nr. 112/1995, şi nu a Legii nr. 4/1973, sub imperiul căreia fusese încheiat.

Or, cenzurând decizia recurată, se poate observa că instanţa de apel a distins între cele două contracte de vânzare-cumpărare privind apartamentele nr. x şi 2 ale imobilului în litigiu, primul încheiat în temeiul Legii nr. 4/1973, iar cel de-al doilea încheiat conform dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, şi numai în acest context a făcut referire la dispoziţiile Legii nr. 112/1995, astfel încât considerentele expuse nu sunt străine de natura cauzei, astfel cum pretinde recurenta, ci adecvate circumstanţelor acesteia.

Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva criticii subsumate acestui motiv, astfel cum a fost invocată de recurentă, respectiv interpretarea greşită a incidenţei normelor speciale într-o acţiune în revendicare promovată anterior intrării în vigoare a legii speciale, Înalta Curte apreciază că interpretarea unor dispoziţii legale nu poate avea semnificaţia unei interpretări greşite a unui act juridic, în sensul de negotium iuris, pentru a putea fi încadrată în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. şi analizată din această perspectivă, ci are a fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu observarea limitelor obiective ale judecării cauzei, astfel cum au fost fixate prin efectul cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, având în vedere că recurenta reclamanta nu a introdus o cerere de chemare în judecată având ca obiect revendicarea prin compararea titlurilor, în contradictoriu cu intervenienta B., ci exclusiv o cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.12.1973, restituirea imobilului urmând a se face doar ca efect al constatării nulităţii absolute a acestui act, nu are relevanţă asupra soluţionării acţiunii în nulitate faptul că acţiune în revendicare, în contradictoriu cu statul, a fost introdusă anterior Legii nr. 10/2001.

Acest fapt a primit relevanţă juridică exclusiv în cadrul soluţionării acţiunii în revendicare introdusă împotriva statului, instanţa de apel reţinând, cu deplin temei, incidenţa principiului electa una via non datur recursum ad alterum, în sensul că, în raport cu principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, prezenta acţiune în revendicare a fost suspendată, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, până la epuizarea procedurii administrative declanşate în temeiul acestei legi speciale, procedura în care au fost pronunţate două dispoziţii emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti: dispoziţia nr. x/22.03.2016, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, format din teren în suprafaţă de 72,73 mp şi construcţie, alcătuită din subsol, parter şi etaj, cu excepţia apartamentului nr. x de la parter, înstrăinat în temeiul Legii nr. 4/1973 şi a apartamentului nr. x de la etajul 1, vândut în baza Legii nr. 112/1995, împreună cu terenul aferent acestora, în suprafaţă de 109,27 mp şi dispoziţia nr. x/22.03.2016, prin care s-a propus acordarea măsurilor compensatorii pentru cele două apartamente vândute şi a terenului aferent acestora, astfel cum au fost menţionate anterior, dispoziţii ce nu au fost contestate de către recurentă.

În acest context, se poate concluziona că pretenţiile privind dreptul de proprietate al reclamantei au fost realizate în procedura legii speciale de reparaţie, în a cărei sferă de aplicabilitate intra şi imobilul în litigiu, în modalitatea restituirii în natură a părţilor libere şi prin echivalent, cu privire la apartamentele înstrăinate, deci cu luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale situaţiei juridice a imobilului ce face obiectul prezentului litigiu.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii -, din perspectiva soluţionării acţiunii în nulitate, recurenta a susţinut următoarele: contractul de vânzare-cumpărare reprezintă, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 4/1973, un act premergător emiterii titlului de proprietate, şi nu un titlu de proprietate, astfel încât, respectând principiul de drept tempus regit actum, instanţa de apel nu putea să îi acorde o altă valoare, raţionamentul său fiind eronat şi conducând la aplicarea greşită a dispoziţiilor acestei legi, coroborate cu art. 480 din C. civ.

Instanţa de recurs reţine că, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, invocând nelegalitatea contractului pentru vânzarea unui imobil fără ca vânzătorul să deţină un titlu asupra bunului, ceea ce ar echivala cu incidenţa principiului fraus omnia corrumpit.

În speţă, preluarea imobilului situat în Bucureşti, str. x (fost 17 bis), în integralitatea lui, a fost făcută în baza Decretului nr. 92/1950, deci cu titlu nevalabil, ceea ce a determinat apartenenţa imobilului la domeniul de aplicare a legii speciale - Legea nr. 10/2001 şi soluţionarea notificărilor formulate de reclamantă în temeiul acestei legi.

În ceea ce priveşte temeiul juridic al nulităţii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul intimatei B., chiar dacă reclamanta nu a determinat temeiul juridic al constatării nulităţii, dedus fie din dispoziţiile art. 966 C. civ. (prezenţa cauzei ilicite), fie din fraus omnia corrumpit (fraudarea dreptului reclamantului, cu complicitatea şi, în orice caz, pe riscul subdobânditorului), analiza celor două temeiuri prilejuieşte aceeaşi concluzie.

Astfel, un act de înstrăinare încheiat în condiţiile în care ambele părţi au fost de rea credinţă era considerat nul absolut, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea principiului fraus omnia corrumpit.

Cauza, fiind una dintre condiţiile generale de validitate ale actului juridic, reprezintă expresia poziţiei subiective a părţilor faţă de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoaşterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparţine vânzătorului, poziţie subiectivă în funcţie de care cumpărătorul urmează a fi calificat ca fiind de bună sau de rea credinţă, îşi are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.

Per a contrario, în măsura în care ambele părţi sau, cel puţin, cumpărătorul, au fost de bună-credinţă, intenţia de fraudare a legii nu există şi, drept urmare, nici cauza ilicită. Aşadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valid.

Referitor la buna-credinţă se constată că art. 1898 alin. (1) C. civ. prevede că buna-credinţă este credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea. Buna-credinţă se prezumă, conform principiului bona fides presumitur, iar cel care invocă reaua - credinţă trebuie să o dovedească.

Recurenta nu a reuşit să răstoarne, prin probe, prezumţia de bună-credinţă cu care a acţionat autorul intimatei când a cumpărat locuinţa pe care acesta o ocupa în calitate de chiriaş, deoarece numai existenţa dovedită a relei credinţe poate conduce la modificarea teoriei fondate pe error communis facit ius, cu consecinţa desfiinţării contractului.

Astfel, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că autorul intimatei, la momentul încheierii contractului - 1973 - a avut reprezentarea că tranzacţionează cu statul, ca adevărat proprietar al bunului, întrucât, în raport de contextual socio-politic de la acea dată, cumpărătorul nu ar fi putut efectua diligenţe suplimentare pentru a verifica titlul statului, cu privire la imobilul litigios.

Statutul de verus dominus al statului vânzător rezultă din împrejurarea că titlul exhibat de el îşi avea consacrarea într-un text de lege din perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, respectiv în dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, iar autorul intimatei nu avea nici o calitate în baza căreia să analizeze validitatea titlului statului, ci pur şi simplu obligaţia sa era de a depune minime diligenţe pentru a cunoaşte dacă statul are un titlu pentru imobilul pe care îl deţinea în calitate de chiriaş.

Constatarea validităţii titlului statului este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti - conform art. 6 din Legea nr. 213/1997, iar procedurile judiciare iniţiate de recurentă pentru redobândirea bunului au fost ulterioare perfectării actului de vânzare-cumpărare, în baza Legii nr. 4/1973.

În acest context, instanţa de recurs apreciază, în acord cu instanţa de apel, că intimata pârâtă a opus recurentei reclamante dreptul de proprietate pe care autorul său, C., l-a dobândit, cu titlu oneros, prin contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu, act juridic încheiat în baza Legii nr. 4/1973, cu privire la care reclamanta a invocat nulitatea absolută, dedusă din absenţa titlului statului.

Întrucât, în speţă, nu s-a probat existenţa cauzei ilicite ori a fraudei la lege, iar actul juridic invocat în apărare s-a considerat perfect valabil, acesta consolidează transferul dreptului de proprietate în favoarea intimatei şi elimină, pentru considerente de protecţie şi securitate juridică, în interesul ordinii publice, acţiunea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

În acest sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Brumărescu contra României (nr. 2, art. 41), hotărârea din 23 ianuarie 2001, a constatat că statul trebuie să restabilească dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului pretins, restituire confirmată prin hotărârea definitivă a instanţelor interne, dar şi că această hotărâre nu poate aduce niciun prejudiciu dreptului de proprietate al domnului J., cu privire la proprietatea asupra apartamentului de la parter. (Sub aspectul circumstanţelor speţei, trebuie subliniat că, în acea cauză, la fel ca şi în cea dedusă prezentei judecăţi, domnul J. era proprietarul apartamentului de la parterul casei pe care statul l-a vândut rudelor sale, în anul 1973, şi pe care acesta îl moştenise.)

Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs sunt nefondate sau inadmisibile din considerente procedurale, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 98A din data de 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 98A din data de 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - GV