Inadmissibility of general civil code vindication claims for communist-era nationalized properties under the special procedure of Law No. 10/2001

Deliberând asupra cauzei prezente, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, sub nr. x/2009, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecata pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nevalabilitatea titlului Statului român, respectiv nelegalitatea preluării prin naţionalizare, în baza Decretului - Lege nr. 92/1950, a următoarelor imobile: apartamentul nr. x, demisol, situat în Timişoara, str. x, înscris în CF ind. nr. x Timişoara, nr. top x, CF col. x; apartamentele nr. x şi y, situate în Timişoara, str. x, înscrise în CF col. x Timişoara şi CF x Timişoara, nr. top x; apartamentele nr. x, situate în Timişoara, str. x, înscrise în CF col. x Timişoara şi CF x Timişoara, nr. top x; să dispună rectificarea corespunzătoare a CF nr. x Timişoara, nr. top x, CF col. x Timişoara şi CF x Timişoara, nr. top x, CF col. x Timişoara, nr. top x şi CF x, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului român şi restabilirii situaţiei anterioare, pe numele foştilor proprietari, şi să dispună intabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilelor menţionate.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că imobilele menţionate au fost proprietatea lui C. şi a soţiei sale, precum şi a fiilor acestora D. şi E., iar reclamanţii, conform certificatului de moştenitor depus la dosar, sunt singurii moştenitori ai proprietarilor imobilelor.

S-a mai arătat că aceste imobile au fost preluate de către Statul român, în baza Decretului nr. 92/1950, cu titlu de naţionalizare, şi că înscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului s-a făcut în temeiul unui titlu nevalabil.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 36 pct. 1 şi urm. din Legea nr. 7/1996, art. 34 lit. a) şi urm. din Decretul - Lege nr. 115/1938, art. 111 C. proc. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca fiind inadmisibilă.

În motivare, pârâtul a arătat că antecesorul reclamanţilor s-a prevalat de prevederile Legii nr. 10/2001, depunând notificare în termenul prevăzut de lege cu privire la imobilul în speţă şi a renunţat la notificările depuse pentru toate cele trei imobile.

S-a mai arătat că toate spaţiile solicitate sunt închiriate în baza unor contracte de închiriere, iar, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.07.2003, modificat prin actul adiţional nr. x/17.03.2004, încheiat în baza Legii nr. 550/2002, s-a vândut către SC F. SRL imobilul x 13, situat în Timişoara, str. x, iar pentru x 12 situat în Timişoara, str. x, s-a încheiat cu numitul G. contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.07.2003, modificat prin actul adiţional nr. x/30.07.2003, încheiat în baza Legii nr. 550/2002.

La termenul de judecata din data de 19.04.2010, reclamanţii au formulat precizare de acţiune, prin care şi-au micşorat câtimea obiectului cererii, în sensul că nu mai solicită imobilele înstrăinate de Statul Român.

La termenul de judecată din data de 14.06.2010, reclamanţii au formulat precizare de acţiune prin care solicită spaţiile aflate în proprietatea Statului Român, respectiv imobilele situate în Timişoara, str. x, în Timişoara, str. x, şi ap. x şi în Timişoara, str. x.

La termenul de judecata din data de 14.06.2010, numiţii H. şi I. au formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul Statului Român, prin care au solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenţie şi respingerea acţiunii, cu cheltuieli de judecata.

La termenul de judecata din data de 13.09.2010, instanţa de fond a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulata de intervenienţii H. şi I., având în vedere faptul că intervenienţii au făcut dovada unui interes personal, actual şi legitim, întrucât prin acţiunea formulată reclamanţii urmăresc valorificarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar intervenienţii au calitatea de chiriaşi în acest imobil.

La termenul de judecată din data de 8.11.2010, numitul J. a formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul Statului Român, prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenţie şi respingerea acţiunii, fără cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din data de 6.12.2010, instanţa de fond a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul J., având în vedere faptul că a făcut dovada unui interes personal, actual şi legitim, întrucât, prin acţiunea formulată, reclamanţii urmăresc valorificarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar numitul J. are calitatea de chiriaş în acest imobil.

Prin Sentinţa civilă nr. 3384/14.02.2011, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în Dosarul nr. x/2009, instanţa de fond a admis acţiunea precizată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, şi intervenienţii H. şi I. şi J. şi, în consecinţă, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor situate în Timişoara, str. x, (x situat la demisol), înscris în CF nr. x Timişoara, nr. top x, CF col. x Timişoara, în Timişoara, str. x (actual Bd. x) nr. 36, x 5, x 6, x 8, x 9, x 11, ap. 22 înscrise în CF col. x Timişoara şi CF x Timişoara nr. top x şi în Timişoara, nr. x înscrise în CF col. x Timişoara şi CF x Timişoara nr. top x, a dispus revenirea la situaţia anterioara de CF nr. x Timişoara, nr. top x, Timişoara nr. top x, CF x Timişoara, nr. top x prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor şi a respins cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii H. şi I. şi de intervenientul J., luând act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi intervenienţii J., H. şi I.

Prin Decizia civilă nr. 507/28.05.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş, instanţa de apel a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi de apelanţii-intervenienţi H., I. şi J. împotriva Sentinţei civile nr. 3384/14.02.2011, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B., şi, în consecinţă, a anulat sentinţa civilă apelată şi a dispus trimiterea cauzei la Tribunalul Timiş, secţia civilă I, în vederea repartizării aleatorii pentru soluţionarea cauzei în primă instanţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, introdusă pe rolul Judecătoriei Timişoara, în data de 17.08.2009, reclamanţii au solicitat nevalabilitatea titlului Statului Român care a preluat prin naţionalizare, în baza Decretului Lege nr. 92/1950, imobilele situate în Timişoara, str. x, (x situat la demisol), înscris în CF nr. x Timişoara, nr. top x, CF col. x Timişoara, Timişoara, str. x (actual Bd. x) nr. 36, x 5, x 6, x 8, x 9, x 11, ap. 22 înscrise în CF col. x Timişoara şi CF x Timişoara nr. top x şi Timişoara, str. x (actual Bd. x) nr. 38, x 2, x 3, x 8 înscrise în CF col. x Timişoara şi CF x Timişoara nr. top x.

Prin cererile de apel toţi apelanţii au invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Timişoara în soluţionarea prezentului litigiu, raportat la faptul că valoarea imobilelor depăşeşte suma de 500.000 RON.

În apel, s-a efectuat o expertiză evaluatorie prin care s-au stabilit următoarele valori pentru bunurile revendicate de reclamanţi, valoarea fiind calculată la data introducerii acţiunii: imobilul situat în Timişoara, str. x - 866.917 RON, imobilul situat în Timişoara, str. x - 619.357 RON, imobilul situat în Timişoara, str. x - 107.647 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. din 1865, competent material să soluţioneze cererea era Tribunalul Timiş, competenţa fiind una de ordine publică, potrivit dispoziţiilor art. 159 C. proc. civ. din 1865.

Constatând că este întemeiat acest motiv de apel, tribunalul a constatat că nu mai este necesară analiza celorlalte motive invocate de părţi.

Împotriva Deciziei civile nr. 507 din 28.05.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/2009, a formulat recurs B., solicitând casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Tribunalul Timiş, întrucât instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat apelul fără a intra în cercetarea fondului. În subsidiar, a solicitat modificarea în tot a hotărârii recurate, iar, pe fond, respingerea apelurilor declarate de pârâtul Consiliul Local şi intervenienţi.

Prin Decizia civilă nr. 867/30.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. x/2009, instanţa de recurs a respins recursul declarat de către reclamantul B. împotriva Deciziei civile nr. 507/28.05.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Prin urmare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 06.06.2018, sub nr. x/2018.

În rejudecare, nu au fost solicitate şi administrate probe noi.

Prin Sentinţa civilă nr. 1624 din 27.11.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, fiind respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara.

Au fost admise cererile de intervenţie accesorie formulate în favoarea pârâtului de intervenienţii H., I. şi J.

A fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea pârâtului de intervenienta accesorie SC K. SRL.

A fost respinsă cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.

A fost obligat reclamantul să plătească pârâtului Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, suma de 1333,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligat reclamantul să plătească intervenienţilor H. şi I. suma de 7312,16 RON (câte 3656,08 RON către fiecare dintre aceştia), cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligat reclamantul să plătească intervenientului J. suma de 2380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A fost obligat reclamantul să plătească Statului Român suma de 1333,33 RON, reprezentând contravaloarea ajutorului public judiciar acordat intervenientului J..

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:

Reclamantul a solicitat, în esenţă, constatarea nevalabilităţii titlului statului, ca urmare a preluării ilegale a imobilului în litigiu efectuate în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi, subsecvent, rectificarea mai multor cărţi funciare şi înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, întemeindu-şi în drept acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului statului pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., Legii nr. 213/1998 şi ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Tribunalul a reţinut însă că, în condiţiile în care reclamantul a pretins că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în soluţionarea acestei acţiuni, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie.

Apartenenţa imobilelor la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalităţile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi, cum, în speţă, acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului statului poartă asupra unor imobile ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluţionarea ei, nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege.

Soluţia este în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile unite, obligatorie pentru instanţe, care a stabilit, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că eventualul concurs dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., întrucât ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant".

Cu toate acestea, după cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul, într-o atare acţiune, se prevalează de un bun, în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Rezultă, astfel, că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

În jurisprudenţa Curţii Europene, s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun".

Astfel, s-a arătat, în cauza Atanasiu şi alţii c. României, că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).

În plus, din aceeaşi hotărâre - pilot, rezultă că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).

În speţa de faţă, cel puţin cu privire la imobilul din str. x, antecesorii reclamantului au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă aceasta s-a finalizat cu pronunţarea dispoziţiei nr. 1529/19.12.2002, prin care s-a luat act de renunţarea la notificarea nr. x/19.07.2001, ca urmare a declaraţiei făcute de revendicator, prin avocat, în care s-a arătat inclusiv faptul că L. a primit despăgubiri de la Statul German pentru imobilul revendicat.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilelor în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestora, nu poate să îi confere reclamantului un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.

Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).

În speţă, contrar celor susţinute în cererea de chemare în judecată, reclamantul nu este titularul unui "bun actual", în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, întrucât nu are un drept la restituire care să îl îndreptăţească la redobândirea posesiei.

Cât priveşte Decizia civilă nr. 524/R/19.05.2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/2009, invocată de reclamant ca precedent judiciar, tribunalul a constatat că această decizie a fost luată anterior pronunţării soluţiei din cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României (12.10.2010).

În ceea ce priveşte posibilitatea existenţei unui conflict între hotărârile judecătoreşti, Curtea Europeană a reţinut că aceasta reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curţi de apel, cu autoritate asupra razei lor de competenţă teritorială. Astfel de diferenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe. Însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenţiei (Santos Pinto c. Portugaliei, parag. 41, 20 mai 2008).

Pentru a verifica dacă pronunţarea unor soluţii diferite, în cazuri similare, reprezintă sau nu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, instanţa europeană analizează dacă a existat, la nivel intern, o divergenţă "profundă şi persistentă", dacă dreptul intern prevede un mecanism pentru unificarea acestor practici, dacă acest mecanism a fost aplicat şi, în ultimul rând, funcţionarea eficientă a mecanismului în speţă [Albu şi alţii c. României, 10 mai 2012, parag. 34, Iordan Iordanov şi alţii c. Bulgariei, parag. 49 - 50, 2 iulie 2009, Schwarzkopf şi Taussik c. Republicii Cehe (decizie), 2 decembrie 2008].

Curtea a fost, de asemenea, chemată să se pronunţe asupra divergenţelor de jurisprudenţă apărute în cadrul aceleiaşi curţi de apel sau la nivelul tribunalelor, când acestea se pronunţă în ultimă instanţă. Pe lângă caracterul "profund şi persistent" al divergenţelor în cauză, trebuie să fie vorba şi despre incertitudinea juridică care rezultă din inconsecvenţa jurisprudenţială a instanţelor şi de lipsa unor mecanisme care să permită rezolvarea divergenţelor de jurisprudenţă, considerate de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil.

În special cu privire la România, Curtea a reamintit că, în hotărârea sa din cauza Albu şi alţii, citată anterior, a constatat că recursul în interesul legii prevăzut de C. proc. civ., pentru a soluţiona diferenţele de jurisprudenţă, s-a fost dovedit a fi eficient, deoarece a fost introdus destul de rapid de Procurorul General şi a condus la unificarea practicii judiciare într-o perioadă relativ scurtă de timp (Albu şi alţii c. României, parag. 36 şi 40 - 43).

Aplicând aceste principii cauzei de faţă, tribunalul a constatat că, dacă până la momentul pronunţării deciziei în cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României, mai existau instanţe care admiteau astfel de acţiuni în constatarea nevalabilităţii titlului statului, întemeiate pe dreptul comun, în ciuda faptului că reclamanţii nu au urmat calea prevăzută de legea specială, după pronunţarea deciziei pilot, majoritatea covârşitoare a instanţelor a respins ca inadmisibile acţiunile (întemeiate pe dreptul comun) în constatarea nevalabilităţii titlului statului, în situaţia în care reclamantul nu a dovedit că deţinea un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, astfel cum această noţiune a fost interpretată prin decizia pilot.

Deşi, după pronunţarea deciziei în cauza Atanasiu contra României nu a fost soluţionat vreun recurs în interesul legii referitor la admisibilitatea acţiunilor în constatarea nevalabilităţii titlului statului, întemeiate pe dreptul comun, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în numeroase decizii, a respins ca nefondate recursurile formulate împotriva soluţiilor instanţelor de fond şi de apel, de respingere a unor astfel de acţiuni ca inadmisibile.

În consecinţă, admiterea prezentului demers judiciar al reclamantului ar fi contrară practicii judiciare constante existente în prezent în materie, putând deveni un izvor de jurisprudenţă contradictorie, care ar deschide calea unor noi acţiuni îndreptate împotriva României, întemeiate pe art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Având în vedere toate aceste considerente, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca inadmisibil, atât capătul de cerere principal, prin care s-a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român, cât şi petitele referitoare la rectificarea cărţilor funciare şi intabularea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară. În privinţa acestor din urmă petite, soluţia de respingere ca inadmisibile se fundamentează pe raportul de accesorialitate cu petitul principal, constatat ca fiind inadmisibil.

Dată fiind soluţia instanţei asupra cererii de chemare în judecată şi întrucât, prin cererile de intervenţie accesorie, intervenienţii au sprijinit cu succes apărarea pârâtului Statul Român, invocând excepţia inadmisibilităţii cererii, pe care au susţinut-o cu argumente pertinente, instanţa a admis cererile de intervenţie accesorie formulate în favoarea pârâtului de intervenienţii H., I. şi J.

Întrucât, prin încheierea de şedinţă din data de 09.11.2018, a fost respinsă în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea pârâtului de intervenienta accesorie SC K. SRL, nefiind dovedit în niciun fel interesul intervenientei, condiţie impusă de art. 49 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., tribunalul a respins această cerere de intervenţie.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obligat reclamantul să-i plătească pârâtului Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, suma de 1333,33 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert, dovedit de chitanţele de plată .

În baza art. 274 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. tribunalul a obligat reclamantul, aflat în culpă procesuală, să le plătească intervenienţilor H. şi I. suma de 7312,16 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi onorariu expert, dovedite de chitanţele de plată depuse la dosar, respectiv câte 3656,08 RON către fiecare dintre aceştia.

Acordarea cheltuielilor de judecată, prevăzută de art. 274 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., are ca fundament stabilirea culpei procesuale, în condiţiile în care terţii au intervenit în sprijinul pârâtului, intenţionând însă protejarea unui interes propriu. Apărarea în mod preventiv a acestui interes, prin formularea cererii de intervenţie accesorie, poate conduce la ocazionarea unor cheltuieli în proces, fiind echitabil şi legal ca terţilor intervenienţi să li se recunoască dreptul de a şi le recupera de la partea în culpă care, prin acţiunile sau inacţiunile sale, este pe cale de a le produce un prejudiciu.

Pentru aceleaşi motive de fapt şi de drept, tribunalul a obligat reclamantul să-i plătească intervenientului J. suma de 2380 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedit de chitanţa de plată depusă la ultimul termen de judecată în prezentul dosar.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1624 din 27.11.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, a formulat apel reclamantul B., solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, în mod greşit, prima instanţa a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

În subsidiar, în situaţia reţinerii cauzei spre soluţionare, a solicitat anularea sentinţei apelate şi, după rejudecare, admiterea acţiunii precizate şi respingerea (reducerea) cheltuielilor de judecata acordate intervenienţilor.

În motivarea apelului, a arătat că prima instanţa a respins acţiunea pe excepţie, considerând, în mod greşit, acţiunea ca fiind inadmisibilă. Aceasta excepţie este neîntemeiată.

Astfel, motivul acţiunii este neconcordanţa dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 22 şi art. 45 alin. (5), care au instituit o procedura derogatorie de la dreptul comun şi au limitat în timp posibilitatea foştilor proprietari de a-şi redobândi imobilele şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană, ratificată prin Legea nr. 30/1994.

Aceste dispoziţii asigura o garanţie efectiva a dreptului de proprietate, ca drept fundamental al omului, câtă vreme, începând din anul 1956, antecesorii reclamantului au fost privaţi de proprietatea lor şi nu au beneficiat de o măsura reparatorie, fie în natură, prin retrocedare, fie o justă despăgubire în echivalent, care sa exprime valoarea reală, de piaţă a imobilelor.

Imobilele antecesorilor au fost preluate de stat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, cu titlul de naţionalizare, înscrierea dreptului de proprietate al statului în C.F.-urile menţionate în acţiune făcându-se pe fundamentul acestui act normativ. Mai mult, prin înscrisurile depuse (extras din registru de stare civilă), a făcut dovada ca antecesorii săi, (de profesie calfa de lăcătuş, tâmplar şi casnică), erau exceptaţi de la aplicarea Decretului-lege nr. 92/1950.

Atât doctrina, cât şi practica judiciară au statuat că, în aceste cazuri, imobilele "au fost preluate în condiţii notorii de forţă, prin abuz, datorită însăşi menţiunii din cartea funciară - în baza Decretului-lege nr. 92/1950 (...) cu titlu drept naţionalizare (...)", iar nu în condiţii obişnuite.

În cazul în care nu s-ar proceda la judecarea pe fond a acţiunii, pe motiv ca ar fi inadmisibilă, pentru simplul motiv ca acţiunea este întemeiată pe dreptul comun, şi nu pe Legea specială nr. 10/2001, după expirarea termenului de depunere a notificărilor, s-ar încălca art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit deciziei de îndrumare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2007 privind recursul în interesul legii - referitor la admisibilitatea acţiunii întemeiata pe dispoziţiile dreptului comun, s-a statuat că, dacă se invocă neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană, este aplicabilă Convenţia.

În ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate, apelantul a arătat că instanţa nu a pus în discuţie admiterea în principiu a cererilor de intervenţie.

Tribunalul a apreciat în mod greşit ca "nu se mai impune repunerea în discuţie a admisibilităţii cererilor de intervenţie formulate în cauză, având în vedere faptul că aceasta a fost implicit tranşată, odată cu admiterea apelurilor declarate de către intervenienţi, prin Decizia civilă nr. 507/28.05.2014 a Tribunalului Timiş".

În realitate, în ciclul procesual anterior, Tribunalul Timiş nu s-a pronunţat pe legalitatea admiterii cererilor de intervenţie, ci exclusiv asupra competenţei primei instanţe în soluţionarea pricinii şi nu a analizat nici un aspect de fond. Or, reclamantul nu justifica vreun interes procedural să atace cu apel soluţia judecătoriei, care îi era favorabila.

În ceea ce priveşte interesul intervenienţilor sub acest aspect, instanţa suprema a statuat că, deşi natura juridică a intervenţiei accesorii este de apărare, totuşi, trebuie reţinut că terţul nu devine un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit. Acesta trebuie să îşi justifice interesul său propriu, legitim şi actual în participarea la judecata procesului. (...) Interesul este legitim atunci când se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, în cauză nefiind îndeplinită condiţia legitimităţii.

Cu toate că, iniţial, a manifestat rol activ şi a pus în vedere intervenienţilor să depună la dosarul cauzei dovada existenţei unui titlu locativ valabil, pentru a se pune în discuţie admiterea în principiu a cererilor de intervenţie, la acelaşi termen de judecata, instanţa a revenit şi nu a mai considerat necesar ca intervenienţii să facă dovada calităţii de chiriaşi, pentru a se dovedi dacă cererile de intervenţie îndeplinesc condiţia legitimităţii, respectiv dacă interesul mai este actual şi legitim.

Un alt motiv de nelegalitate al sentinţei apelate constă în faptul că instanţa a reţinut în mod contradictoriu că numiţii J., H. şi I. sunt intervenienţi în nume propriu, prin sentinţa apelată, instanţa a considerat, că aceiaşi intervenienţi în nume propriu au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul Statului Român.

Apelantul a susţinut că nu este în culpa procesuală faţă de intervenienţii pe care nu i-a chemat în judecata şi cu care nu a dorit să se judece. Mai mult decât atât, a învederat în instanţă, că, prin acţiune, nu doreşte să prejudicieze interesele şi drepturile chiriaşilor care deţin titluri locative valide şi că se judecă doar cu Statul Român.

Cu privire la cheltuielile de judecată acordate intervenientului accesoriu, în doctrină, s-a reţinut că: "intervenţia voluntară accesorie nu trebuie să aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea care va cădea în pretenţii". Intervenienţii lărgesc cadrul procesual numai sub aspectul părţilor, nu şi al obiectului litigiului.

Prin urmare, s-a reţinut că intervenientul accesoriu nu poate lărgi obiectul litigiului, adică acesta nu are posibilitatea de a determina câtimea litigiului supus judecaţii, ci rolul său se circumscrie exclusiv apărării uneia dintre părţile originale. Or, o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate duce decât la majorarea obiectului cererii.

În cazul în care instanţa consideră că cheltuielile de judecată ce constau în onorariile de avocat sunt vădit disproporţionate în raport cu valoarea ori complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, conform art. 451 alin. (2), instanţa are posibilitatea de a le reduce.

În speţă, acţiunea în revendicare a imobilelor preluate abuziv de Statul Român este scutită de taxa de timbru pentru foştii proprietari, conform prevederilor Legii nr. 146/1997 (în vigoare la data introducerii acţiunii), întrucât legiuitorul nu a dorit sa le creeze o situaţie şi mai împovărătoare reclamanţilor care au fost deposedaţi abuziv de bunurile care le-au aparţinut. În speţă, ar fi cu totul inechitabil ca, după ce i s-a respins acţiunea, să mai plătească şi cheltuieli de judecată exagerat de mari unor intervenienţi accesorii pe care nu i-a chemat în judecată şi care au ales de bunăvoie să intervină în procesul altora.

În ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de intervenienţi, în speţă, excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale active au fost invocate de CLM Timişoara, încă din precedentul ciclu procesual, iar intervenienţii au preluat această apărare prin note scrise. La primul termen de judecata nu a fost îndeplinită procedura de citare, la al doilea termen de judecată, intervenienţii au solicitat amânarea pentru a lua la cunoştinţa de notele scrise depuse de CLM Timişoara, iar la al treilea termen de judecată, s-a dat cuvântul părţilor numai pe excepţii. În acest context, cheltuielile de judecată cu onorariul avocaţial pentru intervenienţi sunt vădit disproporţionate faţă de activitatea desfăşurata de avocaţi şi împrejurările cauzei. În sprijinul acestei apărări, a invocat jurisprudenţa Tribunalului Constanţa şi Mureş

În doctrină, s-a mai arătat ca intervenientul voluntar accesoriu participă la procesul altora "de bunăvoie şi neinvitat", caz în care trebuie să-şi susţină propriile cheltuieli de judecată, cu atât mai mult cu cât, în speţă, reclamantul nici nu a solicitat cheltuieli de judecată de la pârât, iar în situaţia în care acţiunea ar fi fost admisă, intervenienţii nu ar fi fost obligaţi la cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 74 din 3 aprilie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul formulat de apelantul reclamant B., în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, cu intimaţii intervenienţi J., H. şi I. şi cu intimata SC K. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 1624 din 27.11.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. x/2018.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins cererea intervenienţilor J., H. şi I. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată şi a stabilit că suma de 1333,33 RON, reprezentând contravaloarea ajutorului public judiciar acordat intervenientului J., rămâne în sarcina statului, înlăturând astfel obligaţia reclamantului la plata acestei sume către stat.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

S-au respins cererile intimaţilor intervenienţi J., H., I. privind obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:

Apelantul a criticat hotărârea primei instanţe care a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, invocând faptul că trebuia acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, conform dezlegării date recursului în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, apelantul reclamant a invocat faptul că imobilele în litigiu au fost preluate de stat în baza Decretului nr. 92/50, cu titlu de naţionalizare, înscrierea dreptului de proprietate al statului în cartea funciară făcându-se în baza acestui act normativ.

Curtea a reţinut că Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, inclusiv în baza Decretului nr. 92/1950, Legea nr. 10/2001 fiind actul normativ prin care sunt reglementate raporturile juridice dintre persoana căreia i-a aparţinut dreptul de proprietate şi Statul Român care a preluat imobilul.

Din petitele cererii de chemare în judecată, se observă că acţiunea pendinte se grefează exact pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cerându-se analizarea valabilităţii titlului Statului Român şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al constatării nelegalităţii actelor de preluare, se realiza în cadrul acţiunii de drept comun în materia revendicării, în temeiul dispoziţiilor art. 480 - 481 C. civ., pornindu-se de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În prezent, Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, regăsindu-se inclusiv situaţiile juridice care nu puteau primi o soluţie, potrivit dispoziţiilor art. 480 şi 481 C. civ.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

În această situaţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist sunt ţinute să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, soluţie ce se impune ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant. În caz contrar, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or, intenţia legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparaţie.

Prin recursul în interesul legii, respectiv Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., indiferent de distincţia dacă s-a făcut sau nu apel la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, concluzie ce are la bază inclusiv principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu împotriva României).

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ şi, în mod excepţional, cele care deţineau un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu condiţia ca aceasta sa nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terţi de bună-credinţă.

Astfel, în considerente, Înalta Curte a reţinut următoarele: "Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns, în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Aşa cum s-a mai arătat, instanţele care au admis acţiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Dar nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun, în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.

Apelantul nu a dovedit incidenţa niciuneia dintre cele doua ipoteze de mai sus, respectiv că ar fi exceptat de la procedura acestui act normativ sau ca ar deţine un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât instanţa apreciază că aceasta a avut la dispoziţie o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acţiunea ce face obiectul acestei cauze, respectiv calea reglementării speciale conţinute în Legea nr. 10/2001, care a oferit cadrul juridic complet pentru soluţionarea cererilor de retrocedare a imobilelor preluate anterior anului 1989 sau de acordare a despăgubirilor prin echivalent.

Aşa cum în mod corect a reţinut tribunalul, aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

Astfel, în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că "ţinând cont de sensul autonom al noţiunii "bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi M. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (parag. 19 de mai sus), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala".

În cazul din speţă, apelantul nu se poate prevala de existenţa unui astfel de bun sau speranţă legitimă, astfel că motivele invocate de către aceasta nu pot fi valorificate în cadrul unei acţiuni de drept comun întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

O astfel de interpretare este în concordanţă nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speţă în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenţie de către Statul Român în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naţionalizate nu s-a statuat că reglementarea situaţiei juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunţate în Convenţie.

Curtea Europeană nu impune în mod necondiţionat restituirea în natură a imobilelor naţionalizate, aspect ce reiese din cauzele soluţionate de aceasta şi în care condamnă Statul Român, alternativ, la restituirea imobilului naţionalizat sau la plata unei despăgubiri pecuniare, astfel că nu se poate constata de plano că Legea nr. 10/2001 ar contraveni Convenţiei, prin faptul că nu dă posibilitatea întotdeauna la restituirea în natură a imobilelor naţionalizate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărâri de condamnare a Statului Român în situaţia în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar, ulterior, în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desfiinţată, ceea ce a constituit o lipsire de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere şi principiului securităţii raporturilor juridice.

Tot în acest context, se pune problema aplicării dispoziţiilor cuprinse în recursul în interesul legii amintit anterior şi prin care se arăta că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanţa a constatat că dispoziţiile dreptului comun pot înlocui dispoziţiile din legea specială, nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenţiei, or, în speţă, nu s-a dovedit această împrejurare, aşa cum s-a arătat mai sus.

Considerentele expuse conduc la concluzia că inadmisibilitatea analizării valabilităţii titlului Statului Român şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, pe calea dreptului comun, nu înlătură accesul la justiţie al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condiţiile legii speciale în materie, respectiv ale Legii nr. 10/2001.

Totodată, în acord cu dispoziţiile deciziei în interesul legii anterior menţionate, instanţa a apreciat că, prin recurgerea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, persoana îndreptăţită nu este privată de dreptul de a se adresa instanţei de judecată, deoarece există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a tuturor deciziilor ce se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă.

Nu se încalcă accesul la justiţie al apelantului, deoarece art. 6 din Convenţie garantează dreptul fiecărei persoane "la un tribunal", dar el nu este absolut, fiind compatibil cu limitări implicite şi statele dispun în aceasta materie de o marjă de apreciere. Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea acestor persoane de accesul la justiţie pentru ca împotriva dispoziţiei sau refuzului de emitere a acesteia legea prevede contestaţiei în instanţă.

De asemenea, aşa cum a arătat Curtea în cauza Canciovici şi alţii împotriva României, preluarea bunului reclamantului de către stat în perioada comunistă nu conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, fapta fiind anterioara ratificării Convenţiei de către România la data de 20.06.1994 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea Convenţiei neputând fi reţinut întrucât apelantul nu deţine un bun, în sensul art. 1 din Protocol.

În concluzie, apelantul nu poate formula acţiunea care face obiectul prezentului litigiu, în condiţiile dreptul comun, întrucât legiuitorul i-a pus la dispoziţie o procedura derogatorie specială în acelaşi scop, conform principiului imperativ specialia generalibus derogant, fiind obligat să obţină recunoaşterea drepturilor pretinse pe calea Legii speciale nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte practica judiciară invocată de apelant ca precedent judiciar, instanţa de apel constată că în mod corect tribunalul a arătat că instanţa Europeană a reţinut că existenţa unui conflict între hotărârile judecătoreşti, reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curţi de apel, cu autoritate asupra razei lor de competenţă teritorială, astfel de diferenţe putând apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe, însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenţiei (Santos Pinto c. Portugaliei, parag. 41, 20 mai 2008) şi că, în hotărârea sa din cauza Albu şi alţii, a constatat că recursul în interesul legii prevăzut de C. proc. civ., pentru a soluţiona diferenţele de jurisprudenţă, s-a fost dovedit a fi eficient.

Sintetizând cele mai sus arătate, Curtea a constatat că motivele de apel prin care se critică admiterea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii sunt neîntemeiate.

Apelantul reclamant a mai invocat faptul că în mod nelegal tribunalul nu a pus în discuţie admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii J., H. şi I.

Sub acest aspect, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii J., H. şi I. au fost încuviinţate în principiu în primul ciclu procesual, iar aceste dispoziţii se bucură de autoritate de lucru judecat, nefăcând obiectul căilor de atac ulterioare.

Astfel, în primul ciclu procesual, nu a fost formulată calea de atac a apelului împotriva dispoziţiei primei instanţe prin care a încuviinţat în principiu cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii J., H. şi I., acestea bucurându-se astfel de autoritate de lucru judecat. Mai mult, prin decizia instanţei de apel (tribunalul), au fost admise cererile de apel ale intervenienţilor care au invocat necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cererii de chemare în judecată, soluţie menţinută irevocabil prin respingerea recursului reclamantului. Aşadar, prin admiterea căii de atac formulate, în mod implicit, le-a fost recunoscută intervenienţilor calitatea de parte în proces, respectiv de intervenient accesoriu. În consecinţă, Curtea a constatat că în mod legal tribunalul a considerat că nu se mai impune punerea în discuţia părţilor a admisibilităţii în principiu a cererilor de intervenţie menţionate.

Prin urmare, din acest punct de vedere nu are relevanţă faptul că tribunalul a revenit şi nu a mai considerat necesar ca intervenienţii să facă dovada calităţii de chiriaşi.

Contrar susţinerilor apelantului reclamant, împrejurarea că tribunalul a menţionat că J., H. şi I. sunt intervenienţi în nume propriu, prin încheierile de şedinţa din 06.07.2018, 28.09.2018, 09.11,2018, nu constituie decât o eventuală eroare materială, în sensul dispoziţiilor art. 2811 C. proc. civ., care poate fi îndreptată, la cerere sau din oficiu, atât timp cât, prin dispozitivul sentinţei apelate, se precizează expres că sunt intervenţii accesorii.

Calitatea numiţilor J., H. şi I. de intervenienţi accesoriu în favoarea pârâtului rezultă din cuprinsul cererilor de intervenţie, din încheierile de încuviinţare în principiu a cererilor de intervenţie, din împrejurarea că, prin acestea, se solicită respingerea acţiunii. Se observă cu evidenţă faptul că o asemenea cerere nu putea avea o existenţă autonomă faţă de litigiul pornit între reclamanţi şi pârât, astfel încât nu poate fi calificată juridic decât ca fiind o cerere de intervenţie accesorie.

În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la cheltuielile de judecată solicitate de intervenienţii menţionaţi, Curtea a constatat că, în cazul intervenţiei accesorii, terţul intervine în proces nu pentru a obţine condamnarea uneia dintre părţi în propriul său profit, ci numai pentru ca, în consonanţă cu propriul său interes, precum şi pentru a preveni compromiterea intereselor sale prin hotărârea ce s-ar pronunţa între părţile iniţiale, "să sprijine apărarea" uneia dintre părţi, conform art. 49 alin. (3) C. proc. civ. Obiectul litigiului - spre deosebire de intervenţia principală - rămâne, deci, acelaşi, tot ceea ce se modifică este cercul persoanelor care se află în acel litigiu.

Astfel, deşi a fost respinsă în întregime cererea de chemare în judecată, în baza art. 274 C. proc. civ., nu pot fi acordate intervenienţilor accesorii cheltuielile de judecată solicitate, deoarece, aşa cum s-a statuat şi în literatura juridică, terţul intervenient suportă, în raport cu partea adversă, cheltuielile efectuate cu cererea sa de intervenţie, indiferent dacă hotărârea s-a pronunţat sau nu în favoarea părţii pentru care a intervenit, deoarece intervenţia accesorie nu trebuie să aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor pe care, în final, le suportă cel care cade în pretenţii.

Prin urmare, apelul reclamantului a fost găsit întemeiat sub acest aspect şi admis în consecinţă.

De asemenea, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 nu reprezintă altceva decât o aplicaţie a regulii de principiu prevăzută de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar nu îşi pierd, din perspectiva celui căzut în pretenţii, caracterul de cheltuieli de judecată, cu deosebirea că, în cazul în care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, cheltuielile corespunzătoare se plătesc de către partea care a căzut în pretenţii direct statului.

Or, cu privire la cheltuielile efectuate cu cererea de intervenţie accesorie, indiferent dacă hotărârea s-a pronunţat sau nu în favoarea părţii pentru care a intervenit, deoarece intervenţia accesorie nu trebuie să aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor pe care, în final, le suportă cel care cade în pretenţii, Curtea a constatat că, în speţă, cu privire la cheltuielile judiciare avansate de stat pentru intervenientul accesoriu J., nu se poate face aplicarea art. 18 din O.U.G.. nr. 51/20018, urmând a fi aplicate prin analogie dispoziţiile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/20018, în sensul că suma de 1333,33 RON, reprezentând contravaloarea ajutorului public judiciar acordat intervenientului J., va rămâne în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantul B. şi intervenienţii J., I. şi H.

Recurentul-reclamant B. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi a Sentinţei civile nr. 1624/27.11.2018, pronunţata de Tribunalul Timiş, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, admiterea în tot a apelului astfel cum a fost formulat.

În ce priveşte casarea cu trimitere spre rejudecare, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurentul a făcut următoarele consideraţii:

Prin Sentinţa civilă nr. 1624/27.11. 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 74 din 03.04. 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a fost admis apelul său şi schimbată doar în parte sentinţa apelată, fiind respinsă cererea intervenienţilor de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată şi menţinută în rest sentinţa apelată.

Or, în mod nelegal, instanţele de fond şi de apel au soluţionat procesul în baza unei excepţii procesuale peremptorii, fără a pune în discuţie fondul dreptului dedus judecaţii, ceea ce justifică casarea cu trimitere spre rejudecare.

Hotărârile recurate au fost date cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că a invocat ca temei al acţiunii precizate art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol la Convenţie; art. 480 C. civ. art. 6 din Legea nr. 213/1998; art. 36 pct. 1 şi urm. din Legea nr. 7/1996; art. 34 şi urm. din Decretul-Lege nr. 115/1938; art. 111 C. proc. civ. şi a invocat ca motiv al acţiunii introductive, neconcordanţa dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 22 şi art. 45 alin. (5), care au instituit o procedură derogatorie de la dreptul comun şi au limitat în timp posibilitatea foştilor proprietari de a-şi redobândi imobilele, şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană, ratificată prin Legea nr. 30/1994.

Dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului asigură o garanţie efectivă a dreptului de proprietate, ca drept fundamental al omului, câtă vreme, începând din anul 1956, antecesorii săi au fost privaţi de proprietate şi nu au beneficiat de o prealabilă şi justă despăgubire, care să exprime valoarea reală, de piaţă a imobilelor.

Imobilele antecesorilor săi au fost preluate de stat în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, cu titlul de naţionalizare, înscrierea dreptului de proprietate al statului în cărţile funciare menţionate în acţiune făcându-se pe fundamentul acestui act normativ. Mai mult, prin înscrisurile depuse (extras din registru de stare civilă) a făcut dovada că antecesorii săi (de profesie calfă de lăcătuş, tâmplar şi casnică) erau exceptaţi de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.

Atât doctrina cât şi practica judiciară au statuat că, în aceste cazuri, imobilele au fost preluate în condiţii notorii de forţă, prin abuz.

În cazul în care nu s-ar proceda la judecarea pe fond a acţiunii sale, pe motiv că ar fi inadmisibilă, pentru simplul motiv că acţiunea este întemeiată pe dreptul comun, şi nu pe legea specială, după expirarea termenului de depunere a notificării, s-ar încălca art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil şi accesul la o instanţa.

Potrivit deciziei de îndrumare, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii - referitor la admisibilitatea acţiunii întemeiata pe dispoziţiile dreptului comun, s-a statuat că, dacă se invocă neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană, este aplicabilă Convenţia.

Întrucât, în speţă, revendică doar imobilele antecesorilor care nu au fost înstrăinate de Statul român, şi există neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Având în vedere aceste argumente, consideră că este îndreptăţit la valorificarea dreptului de proprietate în temeiul dreptului comun.

O soluţie în sens contrar ar pune în discuţie nu numai dreptul de proprietate garantat de art. 1 Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci şi dreptul de acces la justiţie, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană. Or, potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

În motivarea acţiunii, a arătat că imobilele menţionate în cererea introductivă au fost preluate de Statul român fără titlu valabil, sens în care a solicitat să se constate caracterul nelegal al preluării de către stat. Contrar motivării instanţelor de fond şi de apel, a solicitat analiza valabilităţii titlului Statului român şi compararea titlului părţilor, în condiţiile dreptului comun - art. 480 C. civ., pornind de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii trebuia subsumată stabilirii regimului juridic al imobilelor, respectiv dacă acesta se circumscrie domeniului de reglementare al Legii nr. 10/2001.

În acest context, instanţele de judecată erau chemate să examineze, în raport de modalitatea de preluare a imobilelor şi momentul acesteia, aplicabilitatea dispoziţiilor Legii speciale nr. 10/2001, pentru a se putea examina concursul dintre legea generală şi legea specială.

Or, în speţă, instanţele de fond şi de apel nu au verificat susţinerea referitoare la nelegalitatea preluării imobilelor în litigiu prin expropriere, concluzionând că Legea nr. 10/2001 are caracter special şi că, de la intrarea sa în vigoare, a fost suprimată posibilitatea revendicării imobilelor pe calea dreptului comun.

În ce priveşte încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin soluţionarea cauzei prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, i s-a încălcat dreptul la acces la o instanţă.

Instanţele au interpretat eronat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, atunci când au considerat că doar pe parcursul derulării procedurii judiciare declanşate în aplicarea legii speciale este posibilă o analiză a concordanţei legii speciale cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concluzionând că inadmisibilitatea analizării titlului Statului român nu înlătura accesul la justiţie al persoanei ce se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condiţiile legii speciale în materie.

Stabilire valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului este atributul exclusiv al instanţelor de judecată, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, neinterzicând un asemenea control.

În speţă, recurentul a susţinut că antecesorii săi erau exceptaţi de la naţionalizarea imobilelor în litigiu şi au suferit o privare de bunurile lor, care, deşi pretins justificată de o cauză de utilitate publică, nu a fost însoţită de o justă şi o prealabilă despăgubire, ceea ce contravine dispoziţiilor din Constituţia de la 1948 privitoare la proprietate, dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi tratatelor internaţionale la care România era parte, interesul său ca reclamant, în verificarea legalităţii preluării, fiind dat de specificul cererii cu care a învestit instanţa de judecată.

În consecinţă, numai instanţele de judecată aveau abilitatea de a verifica în ce măsura titlul statului era în concordanţă cu Constituţia şi tratatele internaţionale la care România era parte şi cu legile în vigoare la data preluării, aşa cum s-a solicitat prin acţiune, în cadrul operaţiunii comparării de titluri, specifice revendicării pe drept comun, conform art. 480 C. civ.. Astfel, se impune ca instanţa învestită cu acţiunea în revendicare să examineze în cauză, în raport cu particularităţile speţei şi statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr. 33/2008, aspectele legate de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, în patrimoniul reclamanţilor, neconvenţionalitatea Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecaţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil şi cerinţa de a nu se aduce atingere altui drept de proprietate care aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Recurentul-intervenient J. a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în baza art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., având în vedere faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material ale art. 274 din C. proc. civ. şi ale art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

În acest caz, prima instanţă a reţinut că acordarea cheltuielilor de judecată prevăzută de art. 274 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. are ca fundament stabilirea culpei procesuale, în condiţiile în care terţii au intervenit în sprijinul pârâtului, intenţionând însă protejarea unui interes personal. Astfel că apărarea, în mod preventiv, a acestui drept personal, prin intermediul cererii de intervenţie accesorie, poate conduce la ocazionarea unor cheltuieli în proces, fiind echitabil şi legal ca terţilor intervenienţi să li se recunoască dreptul de a putea recupera, de la partea în culpă care, prin acţiunile sau inacţiunile sale, le produce un prejudiciu.

Pe baza acestor considerente, Tribunalul Timiş a obligat reclamantul să-i plătească suma de 2380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, care a fost dovedit cu chitanţa de plată, depusă la ultimul termen de judecată în faţa tribunalului.

Având în vedere dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, Tribunalul Timiş a obligat reclamantul să plătească Statului Român suma de 1333,33 RON, reprezentând contravaloarea ajutorului public judiciar acordat lui, având în vedere faptul că reclamantul s-a aflat în culpă procesuală.

În mod nelegal, Curtea de Apel a respins obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, efectuate în fond şi în apel.

Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale din cuprinsul O.U.G. nr. 51/2008, respectiv art. 18, cu privire la plata de către partea care a căzut în pretenţii a cheltuielilor judiciare către Statul Român şi, de asemenea, dispoziţiile art. 274 din vechiul C. proc. civ. care prevăd, în mod clar, faptul că "Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."

Textul legal nu face nicio diferenţiere cu privire la părţile din proces în favoarea cărora partea care cade în pretenţii este obligată să plătească cheltuieli de judecată, Aşadar, nici instanţa nu ar trebui să facă o astfel de diferenţiere deoarece, astfel cum prevăd dispoziţiile legale, şi intervenientul accesoriu are calitatea de parte în proces, cu începere de la data la care i-a fost încuviinţată cererea de intervenţie, astfel că acestuia i se aplică şi dispoziţiile legale care reglementează modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Dacă nu s-ar admite că şi intervenientului accesoriu i se pot acorda cheltuieli de judecată de la partea care a căzut în pretenţii, acestuia i s-ar crea o situaţie discriminatorie şi inechitabilă. Aceasta deoarece, astfel cum prevăd şi dispoziţiile legale, intervenţia accesorie se încuviinţează atunci când intervenientul accesoriu justifică un interes propriu în sprijinirea uneia dintre părţi. În speţă, interesul constă în faptul că intervenientul a încheiat un contract de locaţiune pentru unul dintre imobilele obiect al cauzei, prin urmare, interesul de a acţiona este cât se poate de clar, intenţia este aceea de a evita un viitor litigiu cu reclamantul.

Prin urmare, având în vedere că are calitatea de parte în proces, justifică un interes, care a fost recunoscut de instanţă la momentul la care s-a încuviinţat cererea de intervenţie accesorie, şi reclamantul este cel care a căzut în pretenţii, fiind în culpă procesuală, este îndreptăţit să beneficiez de plata cheltuielilor de judecată de la partea culpabilă, căzută în pretenţii.

Recurenţii-intervenienţi I. şi H. au solicitat admiterea recursului; în baza art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantul B. şi menţinerii soluţiei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intervenienţii accesorii; obligarea reclamantului-intimat la plata cheltuielilor de judecată în apel şi în recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, intervenienţii au arătat că:

Prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că: "partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Textul legal consacră regula obligării părţii aflate în culpă procesuală, inclusiv prin promovarea unei cereri de chemare în judecată inadmisibile ori nefondate, la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de partea care a câştigat procesul.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată de Judecătoria Timişoara în data de 13.09.2010 (încheiere interlocutorie care nu a fost atacată odată cu apelul asupra fondului), instanţa de judecată a constatat că sunt întrunite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 49 C. proc. civ. şi a admis în principiu cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de H. şi I.

Tribunalul Timiş, învestit cu soluţionarea apelului ce viza necompetenţa materială a Judecătoriei Timişoara, a menţinut prin Decizia civilă nr. 507/28.05.2014, soluţia de admitere în principiu a intervenţiilor în interesul pârâtului, de vreme ce, nu numai că nu a dispus anularea procedurii desfăşurate potrivit art. 52 C. proc. civ., în cadrul căreia s-a stabilit admisibilitatea de principiu a cererilor incidentale, dar, mai mult, a admis apelurile declarate de intervenienţii accesorii.

Prin urmare, după verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de intervenţie, intervenienţii au dobândit, din punct de vedere procedural, calitatea de părţi în procesul pendinte.

Mai mult, prin Sentinţa civilă nr. 1624/27.11.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, cererile de intervenţie au fost admise pe fond de prima instanţă.

Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. instituie în sarcina părţii căzute în pretenţii obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată şi, corelativ acestei obligaţii, dreptul părţii adverse la rambursarea cheltuielilor ocazionate de proces, fără a opera vreo distincţie în funcţie de poziţia procesuală a părţilor - nici a celor obligate şi nici a celor îndreptăţite.

Analiza literală şi sistematică a alin. (1) şi (2) ale art. 274 C. proc. civ. conduce, aşadar, la concluzia că în cadrul noţiunii de parte - fie parte căzută în pretenţii, fie parte care a câştigat procesul - sunt înglobaţi nu doar reclamantul şi pârâtul, ci şi intervenienţii forţaţi şi intervenienţii voluntari, principali şi accesorii.

S-a relevat în acest sens că, printre cheltuielile de judecată, efectuate de intervenienţi, acordate de prima instanţă şi respinse de instanţa de apel, se include şi onorariul expertului evaluator pe care au fost obligaţi să îl achite în primul ciclu procesual, în vederea determinării valorii imobilelor revendicate de reclamant şi stabilirii competenţei materiale a instanţei de judecată.

În contextul în care art. 274 C. proc. civ. nu condiţionează dreptul părţii de a-i fi restituite sumele achitate pe parcursul derulării litigiului de deţinerea unei anumite calităţi procesuale, respectiv reclamant, pârât, intervenient principal sau intervenient accesoriu, este cert că norma legală nu exceptează intervenienţii accesorii din categoria părţilor îndrituite la rambursarea cheltuielilor de judecată.

În mod suplimentar, deşi intervenţia accesorie este una voluntară şi sprijină apărarea uneia dintre părţi, pentru a fi admisibilă în principiu cererea, intervenientul trebuie să justifice un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual, adică să urmărească obţinerea unui folos practic prin exercitarea acestui drept procesual.

Prin intervenţiile formulate în cauză, intervenienţii accesorii tind să apere un interes legitim şi concret, şi anume să-şi conserve dreptul locativ conferit de contractul de închiriere nr. x/11.03.2003, încheiat cu pârâtul Statul român, drept periclitat prin promovarea de către reclamant a acţiunii în revendicare pendinte, al cărei obiect este restituirea în natură a imobilului din Timişoara, B-dul x.

Argumentele supra dezvoltate, corelate cu absenţa unei dispoziţii legale exprese care să reglementeze un regim juridic derogatoriu de la regula comună, stabilită de art. 274 C. proc. civ., în privinţa persoanelor care au calitatea de intervenienţi accesorii şi care să excludă dreptul intervenientului accesoriu la rambursarea cheltuielilor de judecată, determină nelegalitatea soluţiei adoptate de instanţa de apel şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a ambelor recursuri formulate de către intervenienţii H., I. şi J.

Reclamantul a susţinut că nu este în culpă procesuală faţă de intervenienţi, pe care nu i-a chemat în judecată şi cu care nu a dorit să se judece. Mai mult, a învederat în instanţă că, prin acţiunea sa, nu doreşte să prejudicieze interesele şi drepturile chiriaşilor care deţin titluri locative valide şi că se judecă doar cu Statul Român. Conform art. 61 alin. (3) C. proc. civ., "intervenţia este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi". Prin urmare, intervenientul accesoriu nu are o pretenţie proprie, ci participarea lui la proces este efectul dorinţei proprii de a susţine una dintre părţile care deja se află în judecată. Intervenientul accesoriu trebuie să justifice şi un interes propriu, legitim şi actual, altfel cererea sa, nu poate fi admisă, în principiu, de către instanţă.

Cu privire la cheltuielile de judecată acordate intervenientului accesoriu, în doctrină, s-a reţinut că "intervenţia voluntară accesorie nu trebuie să aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea care va cădea în pretenţii".

Prin urmare, s-a reţinut că intervenientul accesoriu nu poate lărgi obiectul litigiului, adică acesta nu are posibilitatea de a determina câtimea litigiului supus judecăţii, ci rolul său se circumscrie exclusiv apărării uneia dintre părţile originale. Or, o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate duce decât la majorarea obiectului cererii.

În cazul în care instanţa consideră că cheltuielile de judecată ce constau în onorariile de avocat sunt vădit disproporţionate, în raport cu valoarea ori complexitatea cauzei, ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, conform art. 451 alin. (2), C. proc. civ. instanţa are posibilitatea de a le reduce.

În speţă, acţiunea în revendicare a imobilelor preluate abuziv de Statul Român este scutită de taxa de timbru pentru foştii proprietari, conform prevederilor Legii nr. 146/1997 (în vigoare la data introducerii acţiunii), întrucât legiuitorul nu a dorit să le creeze o situaţie şi mai împovărătoare reclamanţilor care au fost deposedaţi abuziv de bunurile care le-au aparţinut şi, ar fi cu totul inechitabil ca, după ce i s-a respins acţiunea, să plătească şi cheltuieli de judecată exagerat de mari unor intervenienţi accesorii pe care nu i-a chemat în judecată şi care au ales de bunăvoie să intervină în procesul altora.

Recurenţii-intervenienţi I. şi H. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de reclamantul B. şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii au arătat că sunt nefondate motivele de recurs potrivit cărora, în primă instanţa şi în apel, nu s-ar fi examinat, în raport de modalitatea de preluare şi momentul acesteia, aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Discordant susţinerilor recurentului, atât Sentinţa civilă nr. 1624/27.11.2018 a Tribunalului Timiş, cât şi Decizia civilă nr. 74/03.04.2019 a Curţii de Apel Timişoara conţin considerentele prin care instanţele de judecată au examinat, în raport cu modalitatea de preluare şi cu momentul la care aceasta a avut loc, regimul juridic al bunurilor revendicate şi au identificat cadrul legal aplicabil în speţă, respectiv motivele pentru care au reţinut incidenţa Legii nr. 10/2001 şi au înlăturat susţinerile reclamantului referitoare la admisibilitatea acţiunii întemeiate pe art. 480 - 481 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Preliminar reţinerii unui concurs între legea generală şi legea specială s-a analizat jurisdicţional regimul juridic al imobilelor, şi s-a concluzionat, în urma unei examinări efective, că bunurile revendicate intră sub sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, din moment ce au fost preluate de Statul român în timpul regimului comunist, prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin urmare, problema aplicabilităţii legii speciale a constituit obiect de analiză în primă instanţă şi în apel, fiind din această perspectivă nefondate aserţiunile expuse prin memoriul de recurs.

În mod suplimentar, se impune observaţia că recurentul nu a negat în fazele procesuale anterioare incidenţa Legii nr. 10/2001 şi nici nu a criticat în apel Sentinţa civilă nr. 1624/27.11.2013 a Tribunalului Timiş, prin prisma modalităţii în care prima instanţă a identificat legea aplicabilă în speţă ori a statuărilor conform cărora valorificarea dreptului subiectiv alegat de reclamant trebuia realizată în condiţiile şi cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Recurentul tinde să sugereze pentru prima dată în recurs că situaţia juridică din cauza pendinte nu s-ar încadra în dispoziţiile actului normativ, fără a aduce însă vreun argument în acest sens.

O astfel de teză este lipsită de fundament, deoarece scopul urmărit prin promovarea prezentului demers judiciar este restituirea în natură a imobilelor ce au aparţinut antecesorilor recurentului, asupra cărora Statul român şi-a intabulat dreptul de proprietate, cu titlul naţionalizare, conform Decretului nr. 92/1950, prin încheierea nr. 1721/20.08.1956.

În acest context factual şi juridic, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu pot reprezenta temei pentru revendicarea imobilelor, în acord cu conţinutul neechivoc al normei legale: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, (...) pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie", cu principiul specialia generalibus derogant şi cu Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Recurentul se prevalează în mod neîntemeiat de Decizia nr. 3585/16.10.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. x/2011, situaţiile litigioase nefiind identice şi nici similare.

Litigiul în cadrul căruia s-a pronunţat hotărârea invocată cu titlul de jurisprudenţă viza revendicarea unor imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prin expropriere, aflate în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi care nu avea calitatea de unitate deţinătoare, în accepţiunea art. 21 din lege, pentru care era aplicabilă Legea nr. 10/2001.

Or, în procesul pendinte, nu se pune problema inaplicabilităţii Legii nr. 10/2001, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate în anul 1956, prin naţionalizare, nu a fost transmis către terţi, persoane fizice sau juridice, iar bunurile se află în continuare în patrimoniul Statului român.

De aceea, situaţia juridică din speţă nu se sustrage sferei de incidenţă a legii speciale, ci, se circumscrie întocmai domeniului său de reglementare, iar recurentul, în calitate de persoană care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii în natură, trebuia să uzeze de calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a-şi valorifica drepturile reclamate asupra imobilelor din Timişoara, str. x, str. x (actuala str. x) nr. 36 şi nr. 38.

Sunt neîntemeiate motivele de recurs subsumate unei pretinse neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât, recurentul nu se pot prevala de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, şi raportat la circumstanţele cauzei, nu există neconcordanţe între legea internă şi normele Convenţiei.

Referindu-se la prioritatea Convenţiei, recurentul invocă dispoziţiile art. 6 parag. 1, cu argumentul că, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, i se neagă dreptul de acces la instanţă şi i se încalcă astfel dreptul de proprietate.

Nici în fazele procesuale anterioare şi nici prin memoriul de recurs nu s-a precizat în concret şi nu s-a argumentat în ce constau neconcordanţele afirmate în mod generic de recurent, adică dispoziţiile de drept interne care sunt contrare Convenţiei.

Recurentul avea la îndemână un remediu eficace de a obţine măsuri reparatorii şi o cale efectivă pentru a supune controlului judecătoresc măsurile care s-ar fi luat în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar faptul că după intrarea în vigoare a acesteia valorificarea pretenţiilor privitoare la cele trei imobile preluate prin naţionalizare trebuia să aibă loc în condiţiile legii speciale, atât din perspectiva termenelor de depunere a notificărilor, cât şi a căilor procedurale pe care le reglementează, nu semnifică nici suprimarea dreptului recurentului de acces la justiţie şi nici alterarea acestuia chiar în substanţa sa.

Mai mult, în ceea ce priveşte imobilul situat în Timişoara, str. x, antecesorul recurentului a urmat calea prevăzută de legea specială pentru restituirea în natură a bunului preluat abuziv, însă, ulterior, a renunţat la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, deoarece primise despăgubiri de la Statul german, iar dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara, prin care s-a luat act de renunţarea la notificare, nu a fost atacată cu contestaţie în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte reţine următoarele:

Asupra recursului declarat de recurentul reclamant B.:

Din perspectiva alegaţiei esenţiale susţinută de recurentul reclamant privind soluţionarea greşită a cauzei în temeiul excepţiei inadmisibilităţii, ceea ce ar atrage în mod necesar casarea hotărârilor pronunţate de instanţele fondului, pentru a fi examinată cauza pe fond, Înalta Curte apreciază că trebuie să se treacă dincolo de "aparenţe" şi să se analizeze dacă, în litigiul dedus judecăţii, a avut loc o examinare efectivă a fondului cauzei, cu particularităţile specifice unui astfel de litigiu.

În acest scop, se poate reţine că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare îndreptată împotriva statului, întemeiată pe dreptul comun, având ca obiect imobile naţionalizate ce intrau în domeniul de aplicabilitate al unei legi speciale de reparaţie - Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Stabilind sfera în care pot fi incluse imobilele pretinse, precum şi normele de drept aplicabile, din perspectiva dispoziţiilor legale interne şi Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile unite, obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., precum şi a raportului dintre normele generale şi cele speciale, şi procedând în continuare la analiza existenţei unui bun actual în patrimoniul reclamantului, prin prisma dispoziţiilor art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dreptului de acces la un tribunal, prin prisma art. 6 al Convenţiei Europene, şi a jurisprudenţei actuale a instanţei de contencios european a drepturilor omului dezvoltate în analiza acestor articole, instanţele fondului au făcut o analiză efectivă şi reală a fondului cauzei, astfel încât casarea solicitată de recurentul reclamant nu ar putea fi decât o soluţie formală care ar duce la prelungirea nejustificată a duratei procesului, ceea ce nu poate fi primit.

Aceste motive sunt suficiente pentru a conchide că nu există similaritate între speţa dedusă judecăţii şi jurisprudenţa depusă în sprijinul solicitării de casare a hotărârii recurate, în care se sancţiona culpa instanţelor de fond de a soluţiona cauzele în temeiul excepţiei inadmisibilităţii.

Procedând în continuare la analiza primului motiv de recurs, ce poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurentul reclamant critică, în esenţă, soluţionarea greşită a cauzei, care, în opinia acestuia, ar fi trebuit rezolvată în favoarea sa, atât din perspectiva temeiului de drept invocat - art. 480 C. civ., ce caracterizează acţiunea în revendicare de drept comun, cât şi prin prisma dispoziţiilor convenţionale - art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va face următoarele consideraţii:

Sub un prim aspect, instanţa de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, şi în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învesteşte instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, obligaţie care, în cauză, a fost respectată.

În acest context procesual, nu se poate susţine că instanţele de fond au refuzat să soluţioneze acţiunea în revendicare introdusă de reclamant în temeiul dreptului comun, ci aceste instanţe, constatând că acţiunea în revendicare de drept comun a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au aplicat în mod corect statuările din Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii şi criteriile jurisprudenţiale actuale ale instanţei de contencios european al drepturilor omului, astfel cum sunt configurate acestea în cauza Atanasiu şi alţii contra României şi cum au fost susţinute, pe parcursul procesului, de intervenienţii accesorii N..

Astfel, existenţa principiului specialia generalibus derogant, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părţilor şi instanţei, de esenţa lui fiind aceea că părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei şi priorităţilor normelor juridice ce operează într-un stat de drept.

Tot astfel, nici instanţelor nu le este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată, având ca obiect revendicarea imobiliară, în temeiului dreptului comun - art. 480 C. civ., reclamantul urmăreşte aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a imobilelor ce cad sub incidenţa legii speciale.

Cum, pentru aceeaşi finalitate, există şi normele dreptului comun, pe care recurentul s-a întemeiat, şi actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opţiunea reclamantului este exclusă, pe temeiul priorităţii legii speciale, astfel cum statuează expres şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, de asemenea, invocate de reclamant.

În acelaşi sens, cum dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun şi legea specială, în prezenta cauză, a avut loc după pronunţarea Deciziei nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente cauzei de faţă, astfel cum, legal, au stabilit şi instanţele anterioare, recurentul neputând decela şi preciza într-o manieră concretă care sunt neconcordanţele între legile interne şi dispoziţiile convenţionale ce ar determina o altă soluţie.

În acest context, critica recurentului întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanţele fondului nu au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile dreptului comun şi pe cele ale legii speciale, ci, dimpotrivă, au aplicat în cauză principiile ce decurg din regula specialia generalibus derogant, acordând prioritate legii speciale, reţinând că recurentul reclamant a renunţat la parcurgerea procedurii administrative, instituite de o lege specială de reparaţie, sub incidenţa căreia intra inclusiv imobilul în litigiu situat în Timişoara, str. x, motivând că autorul său a fost despăgubit, sau nu a parcurs această procedură cu privire la celelalte imobile în litigiu.

În acelaşi sens, existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenţie, astfel cum pretinde reclamantul, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, în cauză, nimic nu se opunea ca recurentul reclamant să obţină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, dacă formula notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară (din perspectiva Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), după caz, atât dreptul de proprietate şi întinderea lui, cât şi calitatea sa de moştenitor legal al proprietarilor deposedaţi de stat.

Această statuare - privind neîncălcarea art. 6 al Convenţiei - a fost realizată de Curtea Europeană în cauza Gladkvist şi Bucur împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanţii au susţinut că dreptul de acces la justiţie, garantat de articolul 6 parag. 1 din Convenţie, le-a fost încălcat, prin respingerea acţiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanţele naţionale nu au adus atingere acestui drept (parag. 22, 24, 25).

În fine, prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun îndreptată împotriva statului, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat, de asemenea, de reclamant, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci şi M. contra României).

În consecinţă, la data introducerii prezentei cereri, reclamantul era un solicitant al restituirii bunurilor în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), iar nu un titular al acestor bunuri, întrucât dreptul său de proprietate nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanţele interne, situaţie în care, Înalta Curte constată că recurentul nu poate invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.

Tot astfel, contrar susţinerilor recurentului, simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către acesta a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în parag. 143 şi 144, că: "(...) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi M., în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala", astfel cum au reţinut în mod just şi instanţele de fond.

Astfel, dacă, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauzele Străin; Porţeanu; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres restituirea bunului.

În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să-i confere reclamantului un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, în absenţa îndeplinirii condiţiilor pe care reglementările convenţionale şi jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios a drepturilor omului, în interpretarea acestora, le impun ar fi fost de natură să determine acest rezultat.

În acelaşi sens, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate, imposibil a fi exercitat în mod efectiv nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).

Or, cerinţa legală, într-o ipoteză ca cea dedusă judecăţii, era ca reclamantul să îşi fi conformat propria conduită prevederilor legii şi să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispoziţiile art. 22 alin. (5) din acest act normativ, referitoare la decăderea sa din dreptul de a mai putea solicita, în justiţie, măsuri reparatorii (indiferent de natura lor), sancţiune de drept material, sunt pe deplin operante, din propria sa culpă.

Mai mult, în ceea ce priveşte imobilul situat în Timişoara, str. x, antecesorul recurentului a urmat calea prevăzută de legea specială pentru restituirea în natură a bunului preluat abuziv, însă, ulterior, a renunţat la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, deoarece primise despăgubiri de la Statul german, iar dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara, prin care s-a luat act de renunţarea la notificare, nu a fost atacată cu contestaţie în termenul reglementat de Legea nr. 10/2001.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B. împotriva Deciziei nr. 74 din 3 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Asupra recursurilor declarate de intervenienţii J., I. şi H.:

Sub un prim aspect, trebuie subliniat că ambele recursuri formulate de intervenienţii accesorii au supus cenzurii de legalitate a instanţei de recurs soluţia dispusă de instanţa de apel privind neacordarea cheltuielilor de judecată, din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., motiv de recurs ce se circumscrie art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât acestea vor primi o dezlegare comună.

În drept, dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că "partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Această normă consacră în terminis regula obligării părţii aflate în culpă procesuală, adică partea care a declanşat demersul procesual şi l-a pierdut, la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate în litigiul dedus judecăţii de partea care a câştigat procesul.

În cauză, prin încheierile de şedinţă, pronunţate de Judecătoria Timişoara la data de 13.09.2010 şi 6.12.2010, încheieri interlocutorii care nu au fost atacate odată cu apelul asupra fondului, instanţa de judecată a constatat că sunt întrunite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 49 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi a admis în principiu cererile de intervenţie în interesul pârâtului, formulată de H. şi I., precum şi de J..

Din acel moment procesual, titularii cererilor de intervenţie au devenit intervenienţi accesorii, deci părţi în litigiul dedus judecăţii, cu toate drepturile şi obligaţiile procesuale ce decurg din acest statut.

Cum reclamantul B. a pierdut procesul declanşat prin introducerea cererii de chemare în judecată, epuizând căile procesuale specifice acestui demers, acesta este partea căzută în pretenţii, în sensul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.. Corelativ, intervenienţii accesorii, în măsura în care au solicitat şi dovedit efectuarea şi întinderea cheltuielilor de judecată, au dreptul la acordarea acestora.

În acest punct, trebuie subliniat că dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu introduc nicio distincţie cu privire la partea care ar avea dreptul cheltuielile de judecată, în funcţie de calitatea procesuală a acesteia, deci nu disting după cum aceasta ar fi reclamant, pârât, intervenient principal sau accesoriu, chemat în garanţie, etc. Or, devine pe deplin aplicabil principiul conform căruia: "acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa o facă" (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

În plus, orice restricţie a unui drept, în speţă, a unui drept procesual, acela de a primi cheltuielile de judecată efectuate şi dovedite, ca urmare a unui deznodământ judiciar tranşat în favoarea pârâtului, respectiv a intervenienţilor accesorii în favoarea pârâtului, ar trebui să fie prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară pentru a servi acelui scop, cerinţe care trebuie evaluate gradual.

Cum interzicerea dreptului de a acorda cheltuieli de judecată intervenienţilor accesorii nu este prevăzută de lege, ci a fost stabilită în abstract de interpretul normei - instanţa de apel -, Înalta Curte apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., devenind operant motivul de recurs art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest context, nu pot fi primite apărările recurentului reclamant formulate prin întâmpinare, în sensul că, prin admiterea cererilor intervenienţilor accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, s-ar majora obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât admiterea în principiu a cererilor de intervenţie nu determină o majorare a obiectului cererii de chemare în judecată, ci o lărgire a cadrului procesual, iar admiterea cererilor accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată este consecinţa culpei procesuale a celui care a declanşat şi pierdut demersul procesual, iar nu a intervenienţilor accesorii cărora li s-au admis, la final, cererile.

În plus, apărările care pun în discuţie participarea de bună voie, "fără invitaţie", în proces a intervenienţilor accesorii excedează unor critici de nelegalitate ce ar putea fi susţinute în mod valid în cauză, în ipoteza în care interesul legitim, personal şi actual al intervenienţilor accesorii a fost cenzurat la momentul admiterii în principiu a cererilor de intervenţie, soluţie ce nu a fost atacată în condiţii procedurale, care este chiar ipoteza prezentului litigiu.

Pentru argumentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de intervenienţii J., I. şi H. împotriva Deciziei nr. 74 din 3 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă; va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 1624 din 27 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. x/2018, şi va admite cererile intervenienţilor privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată datorate în apel, respectiv suma de 2.975 RON către intervenienţii I. şi H. şi suma de 2.380 RON către intervenientul J., reprezentând onorariul de avocat.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată solicitate în recurs de către intervenienţii accesorii, Înalta Curte apreciază, de asemenea, că sunt deplin aplicabile dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 316 coroborate cu cele ale 298 C. proc. civ., desigur sub condiţia dovedirii realităţii acestor cheltuieli.

În acest context, reţinând că recurenţii intervenienţi accesorii I. şi H. au dovedit efectuarea cheltuielilor de judecată aferente recursului, în cuantum de 7039 RON, instanţa de recurs îl va obliga pe recurentul reclamant la plata acestora.

În mod diferit, cum recurentul intervenient J., deşi a solicitat cheltuieli de judecată pentru judecata aferentă recursului, nu a dovedit, prin mijloacele specifice, efectuarea acestora, Înalta Curte va respinge cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul B. împotriva Deciziei nr. 74 din 3 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de intervenienţii J., I. şi H. împotriva Deciziei nr. 74 din 3 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Modifică decizia recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 1624 din 27 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. x/2018 şi admite cererile intervenienţilor privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată datorate în apel.

Obligă reclamantul la plata cheltuielilor de judecată datorate în apel, în cuantum de 2975 RON către intervenienţii I. şi H. şi 2380 RON către intervenientul J., reprezentând onorariu de avocat.

Obligă reclamantul la plata sumei de 7039 RON, către intervenienţii I. şi H., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de intervenientul J..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - GV