Divorce Jurisdiction Conflict: Express Written Agreement Selects Court Despite Post-Debates Submission

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20.08.2018 pe rolul Judecătoriei Tulcea, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună desfacerea căsătoriei înregistrată în Registrul stării civile sub nr. x din 24.06.2005, din culpa exclusivă a pârâtei, revenirea pârâtei la numelui avut anterior căsătoriei, acela de "C.", precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 373 lit. b) şi c), coroborat cu art. 379 C. civ.

Judecătoria Tulcea, prin Sentinţa nr. 1727 din data de 18 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi a trimis dosarul la această instanţă în vederea soluţionării.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul şi nici pârâta nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni expres să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

De asemenea, a avut în vedere că, prin Decizia nr. 20 din data de 24 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi în interpretarea şi aplicarea art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., a stabilit că acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres.

S-a arătat că urmează a nu fi luat în seamă de către instanţă înscrisul pe care părţile l-au depus la data de 15.04.2019, după închiderea dezbaterilor, faţă de dispoziţiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ., reţinându-se că şi dacă acest înscris ar fi fost depus la termenul de judecată din data de 11.04.2019, nu ar fi putut să fie acceptat de instanţă ca fiind un acord al părţilor referitor la sesizarea Judecătoriei Tulcea, deoarece nu este datat, astfel că nu se poate stabili cu certitudine că ar fi fost încheiat înainte de înregistrarea cererii de divorţ la Judecătoria Tulcea: 20.08.2018.

În consecinţă, întrucât părţile nu au convenit în sensul alegerii de competenţă, s-a apreciat că cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Prin Sentinţa nr. 5697 din data de 27 august 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Tulcea, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa soluţia de declinare a competenţei, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 915 C. proc. civ. rezultă că Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti are o competenţă subsidiară, atrasă numai în situaţia excepţională în care părţile aflate în străinătate nu au încheiat un acord cu privire la competenţa instanţei pentru soluţionarea cererii de divorţ.

S-a arătat că în cauză există dovezi în sensul existenţei acordului părţilor pentru soluţionarea cererii de divorţ de către Judecătoria Tulcea şi în sensul Deciziei nr. 20/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la înţelesul noţiunii de "acord" al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, anume condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României (M.Of. partea I nr. 1049/27.12.2016)

Referitor la înlăturarea acordului părţilor de către instanţa învestită cu soluţionarea excepţiei necompetenţei, s-a apreciat că aceasta s-a realizat cu nesocotirea faptului că acordul părţilor era o dovadă necesară la soluţionarea excepţiei şi cu ignorarea dispoziţiilor art. 400 din C. proc. civ. potrivit cărora "Dacă în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor." Or, acordul părţilor pentru alegerea competenţei Judecătoriei Tulcea reprezenta, în sensul dispoziţiei legale enunţate, o probă pentru soluţionarea excepţiei în sensul respingerii acesteia şi judecării pe fond a cererii.

Considerând că, în contextul expus, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti nu este competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze acţiunea de faţă, în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 2 şi al art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., coroborate cu art. 132 din acelaşi act normativ, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Judecătoria Tulcea şi Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a prezentei cauze, reţinând incidenţa aceloraşi dispoziţii legale, anume art. 915 alin. (2) C. proc. civ., însă apreciind în mod diferit asupra cerinţei vizând exprimarea în mod expres a acordului părţilor în ceea ce priveşte alegerea judecătoriei care să soluţioneze divorţul.

Prin prezentul demers judiciar instanţa de judecată a fost învestită a se pronunţa asupra unei cereri de divorţ şi a cererilor accesorii acesteia, ambele părţi având domiciliul în străinătate, astfel cum rezultă din actele dosarului şi susţinerile mandatarilor părţilor.

Într-o atare situaţie, instanţa competentă să soluţioneze pricina se stabileşte potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., părţile putând conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, iar, în lipsa unui asemenea acord, cererea este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Prin Decizia nr. 20 din data de 24 octombrie 2016, pronunţată în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1049/27.12.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că este necesar ca acordul părţilor cu privire la "alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, în formă scrisă iar, în situaţia în care litigiul este pendinte, şi verbal în faţa instanţei. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei de judecată."

Astfel, chiar în lipsa unei convenţii încheiate anterior învestirii instanţei, părţile pot să îşi manifeste voinţa în scris sau verbal în faţa instanţei de judecată, în sensul alegerii judecătoriei care va soluţiona divorţul, singura condiţie fiind aceea ca opţiunea părţilor să rezulte explicit din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei.

Manifestarea de voinţă trebuie să fie una neechivocă, clară şi exteriorizată, manifestarea tacită de voinţă neputând produce efecte juridice în cazul alegerii instanţei în temeiul art. 915 alin. (2) C. proc. civ.

În speţă, prin înscrisul intitulat "Convenţie cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ" aflat la dosarul Judecătoriei Tulcea şi depus la dosar la data de 15 aprilie 2019, părţile au arătat că îşi exprimă acordul ca instanţa care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ să fie Judecătoria Tulcea.

Înalta Curte constată că din convenţia depusă de părţi la data de 15 aprilie 2019 rezultă explicit şi fără echivoc că acestea şi-au manifestat în mod expres voinţa ca instanţa care urmează să judece pricina să fie Judecătoria Tulcea.

În ceea ce priveşte neluarea în seamă de către instanţă a convenţiei depuse la data de 15.04.2019, după închiderea dezbaterilor, faţă de dispoziţiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 400 din C. proc. civ.: "Dacă în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor", astfel că împrejurarea că a fost depusă la dosar convenţia privind acordul părţilor după încheierea dezbaterilor nu justifică neluarea în seamă a acesteia.

Trebuie observat că, la data pronunţării Sentinţei civile nr. 1727 din data de 18 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Tulcea, exista ataşată la dosar convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei competente ea fiind depusă încă din data de 15 aprilie 2019.

Prin urmare, având în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, reţinând că părţile şi-au exprimat acordul expres ca litigiul să fie judecat de către Judecătoria Tulcea, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2019.

GGC - GV