Remuneration for public communication of phonograms: statute of limitations start date and sufficiency of proforma invoices to establish debt

1. Obiectul acţiuni:

Prin acţiunea înregistrată la data de 29.11.2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL:

- obligarea pârâtei la plata remuneraţiei datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.11.2014 - 30.11.2017;

- obligarea pârâtei la plata penalităţilor legale de întârziere în plată a obligaţiilor, ce vor fi actualizate până la data achitării integrale a remuneraţiei;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare la data de 12.01.2018, solicitând respingerea acţiunii şi a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 711 din 05.04.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului reclamantei la acţiune, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2699,01 RON, reprezentând remuneraţii datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.11.2014 - 30.11.2017 şi la plata sumei de 1234,83 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 06.11.2017, precum şi la 650 RON cheltuieli de judecată către reclamant, din care taxă de timbru 100 RON şi 550 RON onorariu de avocat redus.

3. Cererea de apel:

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta.

4. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin Decizia nr. 1460A din data de 21 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, a fost respins apelul formulat de apelanta -pârâtă A. SRL, împotriva Sentinţei civile nr. 711/2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B., ca nefondat şi, a obligat apelanta la 400 RON cheltuieli de judecată către intimat.

5. Cererea de recurs:

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC A. SRL susţinând că decizia civilă recurată este nelegală şi netemeinică, având în vedere că reclamanta-intimată nu a depus probe din care să rezulte că recurenta ar desfăşura activităţi pentru care reclamanta să perceapă vreo taxă.

Recurenta-pârâtă nu desfăşoară activităţi dintre cele pentru care intimata să perceapă vreo taxă, iar faptul că intimata a depus la dosarul cauzei fotografii obţinute de pe un site nu conduce la concluzia că pârâta ar comunica public fonograme şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual în spaţiile pe care le administrează.

Instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că se prezumă calitatea pârâtei de utilizator de fonograme şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual, în baza contractului încheiat cu intimata reclamantă. Calitatea de utilizator trebuia dovedită de către intimata reclamantă.

Mai mult, în susţinerea acţiunii, reclamanta a depus un număr de 12 facturi proforme şi la un simplu calcul se observă că adunând sumele din acestea rezultă suma de 1.899,27 RON şi nu suma solicitata de reclamanta şi nici cea la care instanţa a dispus obligarea la plată.

De asemenea, se apreciază că instanţa a respins în mod eronat excepţia dreptului material la acţiune, având în vedere ca o parte dintre pretenţiile solicitate nu respectă termenul general de prescripţie de 3 ani, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, iar pentru toate pretenţiile reclamantei anterioare datei de 29.11.2014 s-a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care în mod eronat a fost respinsă de către instanţa de judecată.

De altfel, pârâta nu putea să realizeze plata remuneraţiei în baza unor facturi proforme, întrucât nici legislaţia contabilă şi nici cea fiscală nu definesc şi nu reglementează noţiunea de factură pro forma, respectiv: modelul de formular; conţinutul acestuia; caracteristicile de tipărire: pe suport de hârtie, în format electronic, pe suport magnetic sau optic; modul de emitere, de difuzare/circulaţie, de utilizare şi de păstrare a formularului; înregistrarea în contabilitate; regimul juridic, financiar, contabil; scopul în care se emite/utilizează etc.

Apreciază recurenta că factura pro forma nu este document nici de încasare şi nici de plată, nu reprezintă document justificativ de înregistrare nici în contabilitatea celui care o emite şi nici în contabilitatea celui care o primeşte. Conform legii contabilităţii, notele contabile se întocmesc numai pe baza situaţiilor de lucrări, a proceselor-verbale sau a altor documente care atestă livrarea produselor, executarea lucrărilor şi/sau prestarea serviciilor respective şi nu pe baza unei facturi pro forma primită.

Prin urmare obligaţia de plată a remuneraţiei nu s-a născut în condiţiile în care reclamanta nu a emis facturile fiscale în baza căreia trebuiau achitate respectivele sume, deoarece apreciază recurenta, în lipsa acestor facturi fiscale, plata fără document justificativ conform legii (factura fiscala) ar fi reprezentat o plata nelegală şi considerată cheltuială nedeductibilă fiscal.

În condiţiile în care pentru sumele datorate nu i s-a emis factura fiscală, care să stabilească un termen limita de plata este evident ca nici majorările de întârziere nu există şi prin urmare nu este justificat a fi solicitate de către reclamantă.

Se susţine prin cererea de recurs că instanţa a admis din suma totală solicitată de 3.255,25 RON, suma de 2.699,01 RON şi penalităţi în cuantum de 1234,83 RON deci, deşi nu a admis întreaga sumă solicitată cu titlu de debit, a admis întreaga sumă cu titlu de penalităţi, calculate şi indicate de intimata reclamantă prin raportare la suma conţinând TVA.

Astfel, consideră că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care solicită admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, şi trimiterea cauzei spre o noua judecata instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casata, respectiv Curţii de Apel Bucureşti.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu de la 24 septembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 1460A din data de 21 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2017 şi a stabilit termen de judecată la data de 22 octombrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Asupra excepţiei nulităţii recursului instanţa s-a pronunţat implicit dispunând admiterea în principiu a recursului, prin aceeaşi încheiere.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate şi a exigenţelor stabilite în cadrul art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile noului C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin legea 134/2010, având în vedere dispoziţiile art. 3 din legea 76/2012 potrivit cărora dispoziţiile C. proc. civ. se aplica numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare precum şi faptul că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată ulterior datei de 15 februarie 2013.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

În susţinerea cererii de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

În speţa de faţă, singurul motiv de nelegalitate, invocat în cadrul cererii de recurs, vizează respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere ca o parte dintre pretenţiile solicitate nu respectă termenul general de prescripţie de 3 ani.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că potrivit art. 2.517 C. civ., termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 29.11.2017 şi vizează plata remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi ca urmare comunicării publice a fonogramelor în perioada 01.11.2014 - 30.11.2017, deci cel puţin perioada 29.11.2014 - 30.11.2017 nu poate face obiect al discuţiei, această perioadă încadrându-se în termenul general de prescripţie prevăzut de art. 2517 C. civ.

În ceea ce priveşte perioada 01.11.2014 - 29.11.2014, se observă că potrivit Deciziei ORDA nr. 399/2006 remuneraţia datorată de utilizatori este lunară, putând fi achitată până la sfârşitul lunii, prevedere conţinută şi de autorizaţia pârâtei încheiată la 11.03.2009.

Ca atare, în mod corect a reţinut Curtea de Apel, că scadenţa obligaţiei de plată pentru luna noiembrie a anului 2014 este 30 noiembrie 2014, iar raportat la această dată acţiunea civilă putea fi formulată cel mai târziu la data de 31.11.2017.

Această concluzie este în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 2.523 C. civ., potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Or, data de la care s-a născut în favoarea reclamantei dreptul la acţiune este data scadentă a obligaţiei lunare de plată, neonorată de pârâtă, respectiv sfârşitul lunii noiembrie 2014, de la această dată curgând termenul de 3 ani stabilit de art. 2.517 C. civ.

Cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanţei înăuntrul acestui termen, rezultă că în mod corect instanţele anterioare au respins excepţia prescripţiei invocată de pârâtă.

Celelalte motive invocate în cadrul cererii de recurs vizează modul de interpretare a probatoriilor şi de stabilire a situaţiei de fapt de către instanţele anterioare, aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârilor, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect recurenta-pârâtă susţine că nu desfăşoară activităţi dintre cele pentru care intimata să perceapă vreo taxă, că instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că se prezumă calitatea pârâtei de utilizator de fonograme şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual, iar calitatea de utilizator trebuia dovedită de către intimata reclamanta.

Aceste motive se referă în concret la modul în care instanţele anterioare au stabilit situaţia de fapt şi au interpretat probatoriile, acestea apreciind că rezultă calitatea pârâtei de utilizator de fonograme şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual din declaraţia pe proprie răspundere a reprezentanţilor societăţii în baza căreia au fost eliberate autorizaţiile/licenţă, autorizaţii în vigoare în perioada pentru care se solicită remuneraţiile.

În condiţiile în care nu a intervenit rezilierea conform clauzelor contractuale, respectiv art. VI din autorizaţia/licenţă neexclusivă ce prevede că utilizatorul are obligaţia de a notifica organismul de gestiune colectivă cu privire la rezilierea contractului, în mod corect a constatat Curtea de Apel că, în calitate de operator hotelier care instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio, se prezumă că este utilizator, nefiind făcută proba contrară.

Un alt motiv de recurs se referă la modalitatea în care s-a dat eficienţă şi s-a interpretat proba cu înscrisuri, respectiv facturile pro forma, susţinându-se că nu sunt reglementate de legislaţia contabilă şi nici cea fiscală, că nu reflectă suma reclamată, iar obligaţia de plată a remuneraţiei nu s-a născut în condiţiile în care reclamanta nu a emis facturile fiscale în baza căreia trebuiau achitate respectivele sume.

Sub acest aspect se constată că instanţa de apel a reţinut că factura proforma este o înştiinţare de plată, iar obligaţia de achitare a remuneraţiei izvorăşte din autorizaţiile/licenţele neexclusive emise de B., precum şi din prevederile Legii nr. 8/1996 [art. 1231, art. 130 alin. (1) lit. a) şi b)] şi ale Metodologiei publicate prin Deciziile ORDA nr. 399/2006, 189/2013, astfel că lipsa unor facturi fiscale nu echivalează cu lipsa creanţei.

Recurenta nu a arătat în ce constă nelegalitatea acestor concluzii, simpla afirmaţie contrară concluziei instanţei anterioare, fără a se indica actul normativ încălcat sau în ce constă interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind de natură a permite instanţei de recurs încadrarea în motivele strict şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Un ultim motiv de recurs se referă la modul de calcul al penalităţilor şi de acordare a lor, apreciindu-se că în condiţiile în care pentru sumele datorate nu i s-a emis factura fiscală, care să stabilească un termen limită de plată, este evident ca nici majorările de întârziere nu există şi, deşi instanţa a admis în parte cererea pentru suma solicitată cu titlu de debit principal, totuşi a admis în totalitate cererea de acordare a penalităţilor, calculate şi indicate de intimata reclamantă prin raportare la suma conţinând TVA.

Cu referire la aceste susţineri, evocate şi cu ocazia formulării cererii de apel, Curtea de Apel a arătat că admiterea acţiunii pentru suma de 2699,01 RON este rezultatul aplicării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 48/2017, prima instanţă dispunând obligarea la plata sumelor reprezentând remuneraţii fără aplicarea TVA, inclusă în suma de 3255,15 RON solicitată prin acţiune, dar nu s-a impus, însă, reducerea cuantumului penalităţilor, din moment ce acestea au fost solicitate de reclamantă la sumele reprezentând remuneraţii, ce nu includ TVA.

Modul în care s-a stabilit situaţia de fapt de către instanţele anterioare, respectiv dacă penalităţile acordate au fost calculate la o sumă ce include sau nu TVA, nu reprezintă un motiv de nelegalitate ce ar putea fi cenzurat în calea de atac a recursului.

Pe de altă parte, faptul că pentru sumele datorate nu i s-a emis factura fiscală nu poate echivala cu inexistenţa unei obligaţii de plată şi, implicit cu lipsa temeiului aplicării penalităţilor, câtă vreme acestea decurgeau din contract şi din lege.

Aşa cum s-a arătat anterior obligaţia de plată decurgea din autorizaţiile/licenţele neexclusive emise de B., precum şi din prevederile art. 1231, art. 130 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996 şi ale Metodologiei publicate prin Deciziile ORDA nr. 189/2013 şi 399/2006, potrivit acestei din urmă decizii remuneraţia datorată de utilizatori fiind lunară, putând fi achitată până la sfârşitul lunii, pentru neachitarea la scadenţă fiind datorate penalităţi.

Faţă de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost încadrate de recurentă în dispoziţiile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. motiv pentru care, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va fi obligată recurenta, ca parte căzută în pretenţii în calea de atac a recursului, la plata către intimată a sumei de 400 RON reprezentând cheltuieli de judecată avansate în faţa instanţei de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 1460A din data de 21 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2017.

Obligă pe pârâta SC A. SRL la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2019.

GGC - GV