Fraudulent Health Insurance Deception: Typicity of Fraud in Contractual vs. Authority-Based Relations and Lex Mitior Application to Sentence Consolidation

Deliberând asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 882 din data de 11 iunie 2018 pronunţată de Judecătoria Piteşti - secţia penală în Dosarul nr. x/2016, printre altele, în baza art. 386 din C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată faptelor reţinute în sarcina inculpatei A. din infracţiunile de instigare la abuz în serviciu, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. şi înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., în infracţiunile de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. şi înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. şi înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

A fost revocată măsura asigurătorie a sechestrului instituită prin ordonanţa din data de 27 iunie 2016 asupra cotei de 1 din imobilul aparţinând inculpatei, carte funciară nr. x Recea şi asupra imobilului inculpatei, carte funciară nr. x Topoloveni.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, printre altele, că, potrivit datelor furnizate de Casa de Asigurări de Sănătate Argeş, SC B. SRL Călineşti a încheiat Contractul nr. x/2009 cu instituţia publică menţionată începând cu data de 1 mai 2008. Până în luna noiembrie 2008, societatea a fost administrată de C., iar în urma cesiunii părţilor sociale, în luna octombrie 2008, A. a devenit asociat unic, preluând întregul patrimoniu al societăţii. Societatea a fost administrată de D., în relaţia cu Casa de Asigurări de Sănătate Argeş fiind prezente ambele persoane.

Inculpata A., de profesie medic, a dobândit, începând cu data de 3 decembrie 2008, calitatea de asociat al SC B. SRL, societate având ca obiect principal de activitate "Comerţ cu amănuntul al produselor farmaceutice, în magazinele specializate", şi sediul secundar punctul de lucru din comuna Călineşti, strada x, jud. Argeş, aspecte care reies din extrasul ORC aflat la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice, referitor la inculpata A., instanţa de fond a constatat că aceasta este întemeiată.

Astfel, analizând elementul material al infracţiunii pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, respectiv determinarea cu intenţie a numitului E., medic specialist ORL, să emită reţete medicale cu contribuţie personală, care conţineau date nereale privind persoanele beneficiare şi prescripţia medicală, instanţa de fond a constatat că această faptă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen.

Acţiunea inculpatei de a-l determina pe numitul E. să emită reţete medicale false nu poate întruni elementele constitutive a doua infracţiuni, respectiv instigare la abuz în serviciu şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 386 din C. proc. pen., s-a admis cererea şi s-a schimba încadrarea juridică dată faptelor reţinute în sarcina inculpatei A. din infracţiunile de instigare la abuz în serviciu, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. şi înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., în infracţiunile de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. şi înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Conform art. 4 alin. (2) din C. proc. pen., după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului.

De asemenea, conform art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, raportat la probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a constatat că vinovăţia inculpatei A. nu a fost dovedită dincolo de orice dubiu rezonabil.

În acest sens, s-au avut în vedere declaraţiile inculpatei care nu a recunoscut săvârşirea faptelor de care este acuzată, declaraţiile inculpatei D. care nu a recunoscut faptele de care este acuzată şi, pe cale de consecinţă, nici implicarea A., precum şi înscrisurile administrate în cauză.

De asemenea, din declaraţiile martorei F. a reieşit că aceasta a asistat la discuţii între numitul G., fostul soţ al inculpatei şi inculpata D., prin care inculpata îl anunţa pe acesta din urmă în legătură cu numărul de reţete introduse la plată şi valoarea acestora.

Din declaraţiile inculpatelor H. şi I., a reieşit că acestea au asistat la discuţii telefonice între inculpata A. şi inculpata D., în care acestea discutau despre introducerea în sistem a reţetelor prescrise de către medicul E..

Din declaraţia inculpatei I. a reieşit că inculpata A. s-a prezentat în sediul farmaciei şi a întrebat care este stadiul introducerii în sistem a reţetelor prescrise de către medicul E..

Din declaraţiile martorei J. a reieşit că inculpata i-a propus explicit să emită prescripţii false pe care sa le deconteze ulterior prin farmacia sa.

Toate aceste probe indirecte şi indicii, nefiind coroborate cu probe directe, în legătură directă cu existenţa infracţiunilor şi vinovăţia inculpatei, nu au condus la convingerea instanţei de fond că acuzaţiile aduse sunt dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Aşadar, s-a dispus achitarea inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată şi înşelăciune în formă continuată.

Împotriva Sentinţei penale nr. 882 din data de 11 iunie 2018 pronunţată de Piteşti - secţia penală au declarat apel, printre alţii, Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi partea civilă Casa de Asigurări de Sănătate Argeş.

Prin Decizia penală nr. 467/A din data de 15 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2016, printre altele, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpata A.

Au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi partea civilă Casa de Asigurări de Sănătate Argeş împotriva Sentinţei penale nr. 882 din 11 iunie 2018 pronunţată de Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. x/2016, a fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată şi rejudecându-se cauza:

A fost înlăturată dispoziţia de achitare a inculpatei A. şi de revocare a măsurii asigurătorii dispuse faţă de aceasta.

În baza art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnată inculpata A. la 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată.

În baza art. 67 din C. pen. s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 din C. pen. s-au interzis aceleaşi drepturi ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 97 din C. pen. s-a dispus anularea suspendării executării sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 768 din 18 septembrie 2012 a Tribunalului Argeş definitivă prin Decizia penală nr. 117/A din 13 martie 2016 a Curţii de Apel Piteşti.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă principală de 3 ani închisoare în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, înlăturându-se sporul.

În baza art. 38 din C. pen., au fost contopite următoarele pedepse: 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 973/2012 a Tribunalului Argeş; 1 an închisoare şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 768/2012 a Tribunalului Argeş; 1 an şi 6 luni închisoare aplicată în prezenta cauză.

S-a dispus faţă de inculpata A. executarea pedepsei cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare, sporită cu 12 luni, în total 3 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 60 din C. pen. şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 19 alin. (5) din C. proc. pen. şi art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 1357 şi art. 1369 din C. civ., a fost obligată inculpata A. să plătească părţii civile suma de 219.528 RON cu titlu de daune materiale, în solidar cu celelalte inculpate.

S-a dispus ca la prejudiciul calculat de 219.528 RON, la plata căruia inculpatele au fost obligate în solidar să se adauge indicele de inflaţie şi dobânda legală, începând cu data de 30 iunie 2009 şi până la data plăţii efective şi integrale.

A fost menţinută măsura asigurătorie a sechestrului instituit prin Ordonanţa din 27 iunie 2016 asupra cotei de 1/2 din imobilul aparţinând inculpatei A., C.F. nr. x Recea şi asupra imobilului aparţinând inculpatei C.F. nr. x Topoloveni.

A fost menţinută măsura asigurătorie a popririi asupra sumelor de bani datorate inculpatei D. de terţul poprit SC K. SRL luată prin încheierea din 6 martie 2019 a Curţii de Apel Piteşti până la concurenţa sumei de 219.528 RON.

În baza art. 256 C. proc. pen. s-a dispus anularea înscrisurilor falsificate emise, în baza prescripţiilor medicale fictive, de SC B. SRL către Casa de Asigurări de Sănătate Argeş, respectiv facturile seria x cu numerele: x.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a constatat, în esenţă, în ceea ce o priveşte pe inculpata A. că, din probatoriul administrat în cauză, reiese că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune în formă continuată şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, sub aspectul laturii obiective şi subiective.

Astfel, s-a reţinut că instanţa de fond a pronunţat o soluţie nejustificată cu privire la inculpata A., nefiind incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

În acest sens, Curtea de Apel Piteşti a constatat, contrar celor reţinute de prima instantă, că a fost făcută dovada, dincolo de orice dubiu rezonabil, că inculpata A., în calitate de asociat al SC B. SRL l-a determinat, cu intenţie, pe medicul E. (în prezent decedat) să emită în perioada 2008 - 2009 reţete medicale ce conţineau date nereale, pentru care ulterior a solicitat decontarea sumei de 219.528 RON de la Casa de Asigurări de Sănătate Argeş, cunoscând că titularii prescripţiilor medicale nu au beneficiat de servicii medicale sau medicamente, în scopul obţinerii pentru sine a unui folos patrimonial injust şi având ca urmare imediată producerea unei pagube în patrimoniul Casei de Asigurări de Sănătate Argeş.

Inculpata A. a declarat că nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunilor, însă susţinerile acesteia sunt infirmate de probele administrate în cauză, care relevă comiterea infracţiunii deduse judecăţii, fiind întrunite elementele constitutive ale acesteia sub aspectul laturii obiective şi subiective.

Curtea de apel a constatat că inculpata A., în calitate de asociat unic al farmaciei, l-a instigat pe medicul specialist E. să emită reţete cu date fictive, ce erau preluate de administratorul societăţii, inculpata D., care le determina pe asistentele farmaciste să le introducă în sistemul informatic spre decontare, atestând astfel că beneficiarii înscrişi pe prescripţiile medicale s-au prezentat la punctul farmaceutic şi au beneficiat de medicamente.

De asemenea, a reţinut că, desfăşurarea acestei practici ilegale şi înainte ca inculpata A. să dobândească calitatea de asociat al firmei, prin preluarea părţilor sociale de la numita C., nu o exonerează de răspundere penală, deoarece probele administrate au confirmat colaborarea infracţională dintre cei doi medici, E. şi A.

Totodată, curtea de apel a observat că inculpata A. a negat în mod constant săvârşirea faptelor şi a susţinut că niciodată nu a dat reţete medicale coinculpatelor, precizând şi în faţa instanţei de apel că a avut doar discuţii profesionale cu medicul E.. Pe parcursul urmăririi penale au fost audiaţi 100 de martori, din declaraţiile cărora reiese că nu au fost consultaţi de acest medic în perioada 2008 - 2009 şi nu s-au deplasat la punctul farmaceutic din Călineşti pentru a ridica medicamente. Medicul E. nu şi-a putut explica de ce un număr impresionant de pacienţi au afirmat că nu au beneficiat de consultaţii din partea sa. A mai declarat că nu o cunoaşte pe inculpata D., aspect confirmat de inculpată, care la vârsta tânără pe care o avea şi în lipsa unor relaţii profesionale cu medici, nu avea posibilitatea de a-l atrage pe E. în mecanismul infracţional, acesta din urmă fiind angrenat de inculpata A., cu care a fost coleg în perioada 2008 - 2009 la Spitalul Judeţean Argeş.

În ceea ce priveşte relaţia cu medicul J., inculpata A. a arătat ca aceasta a rugat-o să îi facă rost de medicamente oncologice, întrucât nu se găseau pe piaţă, inculpata a luat reţetele şi i-a dat medicamentele, pe care medicul oncolog le-a dat mai departe pacienţilor.

Fiind audiată în calitate de martor, J. a declarat că, la începutul anului 2009 sau chiar către sfârşitul anului 2008, în timp ce A. îşi desfăşura activitatea în secţia UPU a Spitalului Judeţean Argeş, aceasta a contactat-o pe martoră la locul de muncă şi i-a spus că a deschis o farmacie la Costeşti sau Călineşti, undeva în afara oraşului Piteşti, şi a rugat-o ca prescripţiile medicale pe care martora le elibera să ajungă la farmacia ei. Martora J. i-a explicat inculpatei că nu poate recomanda pacienţilor să meargă să ridice prescripţiile medicale prin farmacia acesteia deoarece este departe de oraş. În această situaţie, inculpata ... i-a propus martorei să îi înmâneze ei prescripţiile medicale respective, pentru a le introduce la plată prin intermediul farmaciei pe care o deţinea, iar apoi să remită medicamentele pentru a le înmâna pacienţilor. Martora a fost de acord să înmâneze aproximativ 10-12 prescripţii medicale emise în prima jumătate a anului 2009. La un moment dat, A. i-a propus martorei să emită fictiv prescripţii medicale, pe care aceasta să le introducă la plată prin intermediul farmaciei pe care o deţinea, aspect cu care martora nu a fost de acord. În acel moment, J. a realizat că activităţile pe care le desfăşura A. erau în neregulă şi a renunţat să-i mai dea reţetele pe care le emitea pacienţilor. Martora J. a mai arătat că în cursul lunii iulie 2009, A. a întrebat-o dacă are nevoie de bani. A mai precizat faptul că inculpata A. i-a propus explicit ca în schimbul unor sume de bani să emită prescripţii medicale fictive. Martora a refuzat oferta şi din acel moment nu a mai fost contactată de inculpată.

În faţa instantei de control judiciar, martora a precizat că, la momentul primei discuţii cu inculpata, în curtea spitalului, atunci când inculpata s-a oferit să îi dea martorei o suma de bani, în schimbul eliberării unor reţete, martora a dedus că inculpata se referea la reţete fictive. Inculpata i-a spus:

"Poţi să scrii o reţetă şi te ajut cu nişte bani". Deşi inculpata nu i-a spus în mod direct martorei să scrie reţete false, aceasta a fost deducţia martorei.

Curtea de apel a reţinut că, din depoziţiile medicului J. reiese, în mod evident, că propunerea inculpatei viza eliberarea unor reţete în mod fictiv de către martoră, de vreme ce martora a declarat fără echivoc:

"Inculpata m-a întrebat dacă am nevoie de bani, eu i-am răspuns că nu am nevoie, iar ea mi-a replicat că mă poate ajuta cu bani şi că aş putea să scriu reţete".

De asemenea, s-a observat, din depoziţia martorei, că încercarea inculpatei de a o atrage şi pe martoră în mecanismul infracţional nu a avut succes doar pentru că martora a declinat ferm "oferta" inculpatei. Martora a subliniat că "era foarte clar, de vreme ce eliberam reţete şi am primit medicamente, că propunerea respectivă era strict legată de a scrie reţete şi de a primi o sumă de bani".

Suma de bani pe care urma să o primească medicul care accepta să fie angrenat în circuitul nelegal reprezenta beneficiul primit în schimbul emiterii reţetelor compensate conţinând date fictive, fiind evident că foloasele erau realizate în mod direct de farmacie, în urma decontării sumelor de la Casa de Asigurări de Sănătate.

Inculpata I. a declarat că a aflat de la inculpata D. că dr. E. primea suma de 30 de RON pentru fiecare reţetă eliberată de acesta, mecanismul infracţional derulat în prezenta cauză fiind binecunoscut şi pus în aplicare de inculpata A. - de profesie medic, fost şef al Direcţiei de Sănătate Publică Argeş, la acea dată asociat unic al farmaciei şi soţia numitului G., deţinător al depozitului de la care se aproviziona farmacia pentru onorarea comenzilor de medicamente pe baza prescripţiilor fictive.

Inculpata A. a afirmat că, de când a preluat farmacia, crede că s-a prezentat de două ori la punctul de lucru şi a făcut dovada cu acte că în aprilie 2009 s-a aflat în străinătate, iar în acea perioadă au fost introduse reţete emise de dr. E.. Prezenţa mai puţin frecventă a inculpatei la punctul farmaceutic sau plecarea din ţară pentru o perioadă de câteva zile, în care s-a continuat introducerea spre decontare a reţetelor emise de medicul E., nu dovedeşte, potrivit celor reţinute de instanţa de apel, neimplicarea sa în activitatea infracţională per ansamblu, susţinerile acestei inculpate că nu a dat reţete medicale coinculpatelor fiind infirmate de declaraţiile celor două angajate pe postul de asistent farmacist, I. şi H. . Acestea au avut cunoştinţă de implicarea inculpatei A. în activităţile ilegale, deoarece au auzit că discuta frecvent la telefon cu D., pe care o impulsiona să le determine pe farmaciste să lucreze şi peste program, pentru a reuşi să introducă spre decontare reţetele emise de E.. Inculpata A. s-a prezentat o dată la farmacie când era de serviciu inculpata I., le-a întrebat pe aceasta şi pe inculpata D. cum stau cu introducerea reţetelor medicale eliberate de medicul E. în sistemul informatic şi le presa să urgenteze.

Curtea de apel a reţinut, în continuare, că, din înscrisurile aflate la dosar reiese că inculpata A. era cea care a reprezentat SC B. SRL de la data dobândirii calităţii de asociat al farmaciei (3 decembrie 2008) şi a semnat contractul de furnizare medicamente pentru anul 2009 încheiat cu Casa de Asigurări de Sănătate, însă colaborarea infracţională cu inculpata D. a început anterior, odată cu dobândirea calităţii de administrator al societăţii de către aceasta din urmă (respectiv la data de 22 octombrie 2008). La sediul Casei de Asigurări de Sănătate se prezenta, de obicei, inculpata D., aşa cum rezultă şi din declaraţia martorului L., preşedintele CAS, audiat în faza apelului, care a afirmat că o colegă a venit la el, plângând în urma unei discuţii cu D., şi i-a spus martorului că a fost tratată de sus de inculpată, martorul recomandându-i să îşi facă treaba.

Totodată, s-a observat că, din adresa emisă de Casa de Asigurări de Sănătate Argeş nr. 4876 din 21 aprilie 2016 reiese că în relaţia cu această instituţie au fost prezente ambele persoane, atât asociatul unic A., care a încheiat în octombrie 2008 contractul de cesiune de părţi sociale şi a preluat întreg patrimoniul societăţii, cât şi administratorul societăţii B. SRL, D.

Inculpata A. a arătat că din probe reiese că nu a retras personal bani din conturile farmaciei, însă curtea de apel a reţinut că acest aspect nu are relevanţă pentru stabilirea răspunderii penale, câtă vreme s-a dovedit că a acţionat în scopul prevăzut de art. 244 din C. pen., că societatea a înregistrat profit de pe urma activităţii infracţionale, beneficiarii foloaselor injuste fiind asociatul unic şi administratorul firmei.

Pentru considerentele expuse anterior, curtea de apel a reţinut că susţinerile inculpatei A. că nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii sunt infirmate de ansamblul probator care relevă că, în calitate de asociat unic societăţii SC B. SRL a săvârşit infracţiunea de înşelăciune în formă continuată în dauna Casei de Asigurări de Sănătate Argeş, constituită parte civilă.

Curtea de apel a luat act că, în şedinţa din 19 aprilie 2019, reprezentantul Ministerului Public a învederat că nu mai susţine motivul de apel referitor la schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşită de inculpata A., în sensul reţinerii formei continuate a infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prin urmare instanţa de control judiciar nu a examinat acest motiv de apel, faţă de limitele efectului devolutiv al apelului, prevăzute de art. 417 alin. (1) din C. proc. pen.

Având în vedere că dispoziţia de trimitere în judecată a inculpatei A. şi dispoziţia primei instanţe de schimbare a încadrării juridice se referă la infracţiunea prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. săvârşită în formă simplă, şi ţinând cont de faptul că Parchetul nu a mai solicitat reţinerea formei continuate a infracţiunii, curtea de apel a constatat că data săvârşirii infracţiunii este data la care medicul E. a eliberat prima reţetă medicală care conţinea date nereale şi în baza căreia s-a emis prima factură fiscală (nr. x din 30 octombrie 2008), prin care s-a solicitat Casei de Asigurări decontarea sumei de bani pentru medicamentele pretins date.

Reţinând luna octombrie 2008 ca dată a săvârşirii infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată de către inculpata A., precum şi dispoziţiile art. 155 din C. pen. (noile dispoziţii penale constituind legea penală mai favorabilă) potrivit cărora cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză (şi care, potrivit considerentelor Deciziei nr. 297 din 2018 a Curţii Constituţionale trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului), instanţa de apel a constatat că a fost întrerupt de mai multe ori cursul prescripţiei, astfel că, pentru a stabili dacă fapta a fost sau nu prescrisă, s-a calculat prescripţia specială, prevăzută de dispoziţiile art. 155 alin. (4) din C. pen. Acest din urmă text de lege prevede că prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 154 din C. pen., respectiv cel de 5 ani, este depăşit cu încă o dată. Prin urmare, termenul de 10 ani de prescripţie specială a răspunderii penale pentru infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care inculpata A. a fost trimisă în judecată s-a împlinit în cursul lunii octombrie 2018.

Pentru aceste motive, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei A., pentru infracţiunea prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Curtea de Apel Piteşti a respins solicitarea inculpatei A., prin avocat, de a se schimba încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu în sensul de a se înlătura forma continuată pentru infracţiunea de înşelăciune, întrucât activitatea infracţională s-a desfăşurat în perioada octombrie 2008 - iunie 2009, când a fost emisă ultima factură (nr. x din 30 iunie 2009) de către B. SRL, prin care s-a solicitat Casei de Asigurări decontarea sumei de bani pentru medicamentele pretins date în baza reţetelor fictive, fiind întrunite dispoziţiile art. 35 alin. (1) din C. pen.

În consecinţă, s-a reţinut că termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii de înşelăciune începe să curgă conform art. 154 alin. (2) din C. pen., de la data săvârşirii ultimei acţiuni care intră în conţinutul infracţiunii continuate de înşelăciune, respectiv de la 30 iunie 2009, nefiind aplicabilă Decizia nr. 5/2019 pronunţată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât aceasta se referă la data la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube.

Contrar susţinerilor A., curtea de apel a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt în vigoare, întreruperea cursului prescripţiei realizându-se însă doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului.

Dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. trebuie analizate prin prisma Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, care face parte dintr-o categorie de decizii ale Curţii Constituţionale denumite în literatura juridică "manipulatorii" (o categorie diferită de deciziile "simple" şi deciziile "interpretative"). Dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu sunt înlăturate din fondul activ al legislaţiei, din dreptul pozitiv, ci produc în continuare efecte juridice în limitele arătate de instanţa de contencios constituţional, respectiv întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale se realizează doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului.

În considerentele Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, respectiv în paragraful 28, s-a reţinut că se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise.

În paragraful 31 al aceleiaşi Decizii, instanţa de contencios constituţional a statuat că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.

Instanţa de apel a reţinut că toate deciziile Curţii Constituţionale au ca efect obligaţia organelor de aplicare a legilor de a se conforma acestora, iar în cauza de faţă este îndeplinită exigenţa impusă prin decizia Curţii Constituţionale, norma legală menţionată producându-şi în continuare efectele, în condiţiile stipulate în decizia menţionată.

Faţă de dispoziţiile art. 155 din C. pen. (noile dispoziţii penale constituind legea penală mai favorabilă), astfel cum sunt în vigoare conform considerentelor Deciziei nr. 297 din 2018 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că cursul prescripţiei a fost întrerupt de mai multe ori, astfel că, pentru a stabili dacă fapta a fost sau nu prescrisă, este necesar a fi calculată prescripţia specială, prevăzută de dispoziţiile art. 155 alin. (4) din C. pen. Prin urmare, s-a reţinut că termenul de 10 ani de prescripţie specială a răspunderii penale pentru infracţiunea de înşelăciune în formă continuată pentru care inculpata A. a fost trimisă în judecată s-ar împlini la data de 29 iunie 2019, astfel că la acest moment prescripţia specială a răspunderii penale nu este împlinită.

Curtea de apel a apreciat că sunt neîntemeiate susţinerile inculpatei A. că, până în anul 2016 nu a avut nicio calitate în aceasta cauză şi că în anul 2016, când a luat prima dată cunoştinţă despre dosar, se împlinise termenul general de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de înşelăciune în formă continuată (de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de art. 244 alin. (2) cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen., identificat ca lege penală mai favorabilă).

Astfel, s-a observat că, potrivit actelor dosarului, la data de 2 aprilie 2012 inculpata A. a dobândit calitatea de învinuită, obiectul acuzaţiilor fiind, la acel moment, infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată, conform C. pen. din 1969 în vigoare la acea dată.

În acest sens, s-a reţinut că, prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Topoloveni nr. 1000/P/2010 din 2 aprilie 2012 s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de învinuitele A. şi D. pentru săvârşirea de către acestea a infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 248 din C. pen. în condiţiile art. 2481 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 289 şi 291 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 33 lit. a) din C. pen.

Termenul general de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de abuz în serviciu de care a fost acuzată inculpata A. este de 8 ani, conform dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. c) din Noul C. pen., identificat ca lege penală mai favorabilă, având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. Prin urmare, la data de 11 mai 2016, când i s-a adus la cunoştinţă calitatea de suspect pentru săvârşirea infracţiunilor care fac obiectul cauzei (calificate de procuror ca instigare la abuz în serviciu, instigare la fals intelectual şi înşelăciune în formă continuată prevăzute de noul C. pen., conform procesului-verbal ataşat la fila x dup), nu era împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de instigare la abuz în serviciu, de care era acuzată la acel moment. Termenul general de prescripţie pentru această faptă s-ar fi împlinit la data de 29 iunie 2017, dacă nu ar fi fost întrerupt. Or, actul întrerupător al cursului prescripţiei răspunderii penale a fost comunicarea, la data de 11 mai 2016, a calităţii de suspect pentru infracţiunile cercetate, astfel cum au fost încadrate în drept de procurorul care instrumenta dosarul. Această comunicare reprezintă o notificare oficială din partea autorităţilor competente privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale ce corespunde noţiunii de "acuzaţie în materie penală" în sensul CEDO, astfel cum a fost definită de Curtea Constituţională prin decizia nr. 599 din 21.10.2014. În prezenta cauză, Curtea de Apel Piteşti a constatat că a fost respectat art. 6 paragraful 3 lit. a) din CEDO care recunoaşte acuzatului nu numai dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei (adică despre faptele materiale ce i se reproşează), ci şi pe acela de a i se aduce la cunoştinţă calificarea juridică dată acestor fapte.

Recalificarea faptei imputate inculpatei prin rechizitoriu a fost efectuată de prima instanţă, care a schimbat încadrarea juridică dată faptelor reţinute în sarcina inculpatei A. din infracţiunile de instigare la abuz în serviciu, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. şi înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., în infracţiunile de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. şi înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Împrejurarea că faptele de care este acuzată inculpata au primit o altă calificare juridică în faza judecăţii nu este de natură să înlăture actele îndeplinite în cursul urmăririi penale cu respectarea prevederilor legale la momentul efectuării lor.

În plus, conform art. 155 alin. (3) din C. pen., întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.

În cauză, extinderea urmăririi penale faţă de învinuitele I. şi H. s-a dispus prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Topoloveni nr. 1000/P/2010 din 2 aprilie 2012, pentru săvârşirea de către acestea a infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 248 din C. pen. în condiţiile art. 2481 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., dată la care li s-au adus la cunoştinţă învinuirile şi s-a procedat la audierea lor.

Conform dispoziţiilor art. 155 alin. (3) din C. pen., acest act comunicat inculpatelor I. şi H. a avut ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi faţă de inculpata A..

Analizând comparativ reglementarea din C. pen. din 1969 (art. 123) cu dispoziţiile art. 155 din noul C. pen., la paragraful 19 al Deciziei nr. 297/2018, Curtea Constituţională a admis că vechiul C. pen. conţinea dispoziţii mai clare şi respecta exigenţele de previzibilitate şi predictibilitate a normei.

Instanţa de apel a reţinut însă, că vechiul C. pen. conţinea, la art. 123 alin. (3), aceeaşi dispoziţie vizând efectul in rem al întreruperii prescripţiei răspunderii penale, iar o atare interpretare este conformă jurisprudenţei anterioare a Curţii Constituţionale, potrivit căreia, pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripţie trebuie să curgă "fără intervenţia vreunui act de natură de a readuce în conştiinţa publică fapta comisă". Altfel spus, se accepta faptul că orice activitate care are ca efect readucerea în atenţia societăţii a săvârşirii infracţiunii întrerupe cursul prescripţiei şi amână producerea efectelor sale (paragraful 16 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018).

Pentru toate aceste motive, Curtea de Apel Piteşti a constatat că susţinerea inculpatei referitoare la faptul că există o cauză de încetare a procesului penal, în sensul că ar fi intervenit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea de înşelăciune în formă continuată, este nefondată.

Prin urmare, s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, curtea de apel a înlăturat dispoziţia de achitare a inculpatei A. şi de revocare a măsurii asigurătorii dispuse faţă de aceasta.

Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului, s-a reţinut că identificarea acesteia până la judecarea definitivă a cauzei se realizează conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, prin compararea legilor succesive, stabilirea în concret a legii penale mai favorabile şi, în final, aplicarea acesteia în ansamblu.

Astfel, s-a observat că limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de înşelăciune, în modalitatea prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., sunt mult mai mici decât cele ale infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4), (5) din C. pen. anterior, context în care lege penală mai favorabilă în cauză este cea nouă.

Curtea de apel a stabilit un cuantum al pedepsei conform dispoziţiilor art. 74 din C. pen., în raport cu gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului, evaluate pe baza probelor care s-au administrat în cadrul criteriilor stabilite explicit de legiuitor, astfel încât pedeapsa cu închisoarea orientată uşor peste minimul special prevăzut de lege (dată fiind perioada mare de timp scursă de la data săvârşirii faptei) contribuie atât la constrângerea, cât şi la reeducarea persoanei condamnate, asigurând în acelaşi timp nevoile de apărare socială împotriva unor fapte de genul celor care au determinat tragerea la răspundere penală.

Sub aspectul soluţionării laturii civile a cauzei, ca o consecinţă a soluţiei de condamnare a inculpatei A., Curtea de Apel Piteşti a obligat-o şi pe această inculpată, în baza art. 19 alin. (5) din C. proc. pen. şi art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 1357 şi 1369 din C. civ. să plătească părţii civile suma de 219.528 RON cu titlu de daune materiale, în solidar cu celelalte inculpate.

În acest sens a reţinut că, având în vedere existenţa unei pluralităţi de persoane răspunzătoare pentru acelaşi prejudiciu, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1382 din C. civ., care instituie solidaritatea pasivă legală (obligaţia pentru fiecare debitor solidar de a repara întreg prejudiciul). Prin săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, în calitate de autoare şi complice, toate cele patru inculpate au determinat, prin conivenţă, producerea unui prejudiciu în dauna părţii civile, Casa de Asigurări de Sănătate Argeş.

Curtea de apel a constatat că este întemeiată critica formulată de partea civilă referitoare la actualizarea sumei reprezentând prejudiciul, astfel încât, la prejudiciul calculat de 219.528 RON, la plata căruia inculpatele au fost obligate în solidar s-a adăugat indicele de inflaţie şi dobânda legală, începând cu data de 30 iunie 2009 (data săvârşirii ultimului act care intra în componenţa infracţiunii continuate de înşelăciune) şi până la data plăţii efective şi integrale.

Partea civilă nu a depus dovada achitării cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, astfel încât s-a apreciat neîntemeiată critica referitoare la reducerea de către prima instanţă a cuantumului sumei solicitate de aceasta. Astfel, s-a reţinut că, în mod judicios a fost admisă în parte acţiunea civilă, deoarece factura nr. AGVT024 din 29 august 2008 nu privea perioada infracţională din prezenta cauză (octombrie 2008 - iunie 2009) şi pentru că un număr de 24 de prescripţii medicale au fost emise în mod real de către dr. E..

În privinţa celorlalte facturi fiscale emise de SC B. SA reprezentând sumele decontate de partea civilă pe baza reţetelor prescrise în mod fictiv de dr. E., partea civilă e efectuat un calcul matematic corect, conform adresei nr. x din 1 februarie 2016 ataşată la fila x dup, nefiind necesare cunoştinţele unui specialist pentru a cuantifica prejudiciul, pe baza însumării valorilor înscrise în facturile fiscale.

Împotriva Deciziei penale nr. 467/A din data de 15 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs în casaţie, printre alţii, inculpata A.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

Apărarea a arătat că motivele formulate vizează compararea stării de fapt cu încadrarea juridică a faptelor şi nu compararea stării de fapt cu concordanţa probelor, în considerarea faptului că soluţia de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi implicit subiectivă a infracţiunilor pentru care a fost condamnată inculpata. De asemenea, a susţinut că motivele de recurs vizează soluţia de condamnare a inculpatei, dispusă direct în apel, după pronunţarea unei soluţii de achitare de către instanţa de fond, fără readministrarea tuturor probelor care au condus la pronunţarea soluţiei iniţiale de achitare. S-a mai susţinut că recursul în casaţie se referă la ambele laturi ale procesului penal - latura penală şi latura civilă - întrucât inculpata a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cu privire la nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., apărarea a susţinut că instanţa de apel:

- nu a readministrat integral probele (declaraţiile) pe care s-a întemeiat soluţia de achitare. În opinia apărării era necesară readministrarea integrală a probelor întrucât nu era procedural posibil o selectare a acestora (raportat la cazul de achitare - art. 16 lit. c) din C. proc. pen.) fără a nu se da valoare dinainte stabilită probelor, cu încălcarea art. 103 din C. proc. pen. (... probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză);

- nu a examinat, în concret, latura obiectivă a infracţiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată şi înşelăciune în formă continuată - în sensul identificării elementului material- (acţiunea reflectată prin actul material lipsă în cazul infracţiunii de instigare la fals sub semnătură privată, respectiv lipsa actelor materiale ce compun infracţiunea continuată în cazul înşelăciunii sub forma autoratului);

- nu a examinat, în concret, latura obiectivă sub aspectul legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată (elementul material - acţiunile identificate - incomplet ori nedescris în rechizitoriu şi reajustat prin adresa părţii civile C.A.S. Argeş nr. 1346 din 1 februarie 2016, probă fundamentală în pronunţarea soluţiei de condamnare în baza căreia s-a respins şi expertiza solicitată), care nu corespund cu tipicitatea obiectivă a infracţiunii de înşelăciune în forma autoratului;

- nu a examinat, în concret, latura obiectivă a raportului dintre farmacia SC B. SRL şi partea civilă C.A.S. Argeş, între care nu există raporturi de egalitate, ci raporturi de autoritate. Instanţa de apel nu a observat că în urma exercitării prerogativelor de control şi autoritate, C.A.S. Argeş a refuzat plata facturilor şi, implicit, decontarea prescripţiilor medicale ale doctorului E., ulterior, după refuzul oficial, nemaifiind reiterată vreo nouă cerere de plată a acestora (lipsa acţiunii generatoare a prejudiciului, ca element material), plata fiind făcută de bună voie de C.A.S. Argeş, practic, printr-un abuz al funcţionarilor, nu prin acţiunea cuiva;

- a schimbat contextul factual descris în rechizitoriu în aşa fel încât s-a modificat latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune (infracţiunea de înşelăciune sub forma autoratului a fost descrisă în rechizitoriu ca fiind comisă prin intermediul farmaciei, care, la rândul ei, prin intermediul administratorului, iar acesta prin intermediul unor facturi fiscale, întocmite pe baza unor prescripţii medicale fictive, neanulate), într-o latură obiectivă prin care inculpata ar fi comis infracţiunea de înşelăciune sub forma autoratului, personal şi direct, pe baza unui contract cadru şi a unor acte adiţionale (acte juridice obligatorii potrivit legii, care se încheie între o farmacie şi C.A.S., acte care nu reprezintă cereri/solicitări de decontare, aşa cum reprezintă factura însoţită de un borderou care conţine evidenţa prescripţiilor a căror decontare se solicită). Modificarea contextului factual descris anterior a mai avut în vedere un scop considerat de apărare nelegal şi anume:

- ajustarea neconcordanţei din contextul în care a fost descrisă fapta prin rechizitoriu (înşelăciunea a fost făcută prin intermediul farmaciei, în scopul de a obţine pentru sine),în condiţiile în care, obţinând banii farmacia, contextul factual ar fi trebuit să descrie înşelăciunea ca fiind comisă în scopul de a obţine pentru altul, respectiv, pentru farmacie). În esenţă, pentru a potrivi contextul din rechizitoriu cu scopul pentru sine, instanţa de apel a eliminat sintagma prin intermediul SC B. SRL Călineşti de la Casa de Asigurări de Sănătate Argeş, fiind sugerat un alt context, prin care înşelăciunea s-a făcut în mod direct, schimbând totodată acţiunea ca fiind comisă prin contractul cadru, în locul facturilor care au rămas în sarcina inculpatei D., condamnată tot pentru înşelăciune în forma autoratului, dar pentru facturi;

- a constatat existenţa instigării la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată pe baza vinei prin asociere, pe baza tipicităţii obiective a altei fapte şi aceea nedovedită, evaluând şi reţinând ca relevantă în dovedirea acuzaţiei doar declaraţia martorei J. deşi, din mărturia acesteia nu rezultă latura obiectivă a instigării la infracţiunea de fals asupra doctorului E., ci doar o percepţie proprie a martorei asupra propriei instigări, fără nicio legătură cu doctorul E.;

- a agravat percepţia asupra laturii obiective, girând introducerea şi menţinerea pe parcursul procesului penal, pe lângă infracţiunile pentru care inculpata a fost acuzată, în finalul încheierilor de şedinţă din datele de 6 februarie, 6 martie, 3 aprilie şi 16 aprilie, a infracţiunii de abuz în serviciu - încadrare dispărută de la fond, respectiv, a unor fapte penale grave (trădare prin ajutarea inamicului, acţiuni duşmănoase contra statului, spionajul) alături de plângeri şi cereri ce sunt incompatibile cu judecată în apel, respectiv cu noţiunea de proces echitabil sub aspectul legalităţii incriminării şi condamnării, în general;

- nu a observat că partea civilă C.A.S. Argeş a reajustat contextul factual iniţial din rechizitoriu, revenind prin adresa nr. x din 1 februarie 2016 (considerată probă fundamentală în soluţia de condamnare), prin care, contrazice chiar rechizitoriul în favoarea inculpatei şi care reprezintă o corectare a contextului, în limitele realităţii şi adevărului juridic. În concret, apărarea indică facturile anulate de instanţa de apel, la cererea parchetului, şi facturile menţionate în rechizitoriu, cu privire la care însăşi partea civilă constată că nu conţin reţete eliberate de doctorul E.. Cu privire la una dintre facturi (nr. x din 30 aprilie 2009), menţionată atât în adresa părţii civile, cât şi în rechizitoriu, care a fost decontată de C.A.S. Argeş, se arată că de la data emiterii acestei facturi - 30 aprilie 2009, şi nu de la data emiterii facturilor nr. x şi x, care nu conţineau reţete eliberate de doctorul E., cum greşit a reţinut instanţa de fond - trebuia să se calculeze termenul de prescripţie specială a răspunderii penale şi să se constate că s-a împlinit la 30 aprilie 2019, anterior pronunţării deciziei de condamnare. În raport de această situaţie, în opinia apărării ar fi incident motivul de admitere a recursului în casaţie, bazat pe încetarea procesului penal, motiv ce se regăseşte şi în art. 448 alin. (2) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen.

Apărarea a formulat critici cu privire la soluţia de condamnare a inculpatei, susţinând că instanţa de apel nu a readministrat toate probele pe baza cărora prima instanţă a pronunţat soluţia de achitare a acesteia.

În dezvoltarea acestei critici, s-a susţinut că, având în vedere temeiul iniţial al achitării (reprezentat de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.), interpretarea dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. potrivit cărora,"Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare...", putea fi realizată prin intermediul dezlegării unei chestiuni de drept supusă soluţionării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (solicitare ce a fost respinsă de instanţa de apel), ori prin controlul constituţional (instanţa de apel a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de inculpată).

În continuare, apărarea a susţinut că există un conflict conceptual izvorât din modul defectuos în care este conceput textul de lege al art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., care prevede doar ce procedură trebuie aplicată în situaţia în care instanţa de fond identifică declaraţii pe baza cărora pronunţă o soluţie de achitare în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a), b) teza a II-a şi d) din C. proc. pen., procedura neacoperind şi situaţia în care nu există probe/declaraţii (art. 16 lit. c) din C. proc. pen.). În lipsa unor indicaţii legislative, apărarea a apreciat că ar fi trebuit administrate toate probele, iar nu o parte dintre acestea întrucât, dacă probatoriul se administrează selectiv, se dă valoare dinainte stabilită probelor, situaţie care nu este permisă din punct de vedere procedural.

O altă critică formulată de apărare este aceea că fapta descrisă în rechizitoriu, care implică raporturi de autoritate între C.A.S. Argeş şi farmacia SC B. SRL, iar nu raporturi de egalitate, nu este prevăzută de lege ca infracţiune, sub aspectul tipicităţii obiective.

Drept urmare, apărarea a considerat că, în cauză, s-ar fi impus pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Făcând trimitere la Deciziile nr. 449/A/2015 şi nr. 245/A/2017 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că prezentarea mincinoasă a unor situaţii de fapt sau de drept în faţa unei autorităţi iese din sfera relaţiilor sociale protejate prin incriminarea înşelăciunii, fiind circumscrisă, eventual, altor infracţiuni, cum sunt, exemplificativ, cele prevăzute de C. pen. (fals în declaraţii, fals intelectual, fals în acte sub semnătura privată) sau de legi speciale (Legea nr. 78/2000, Codul vamal, Legea nr. 241/2005).

Obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 din C. pen. îl constituie acele relaţii sociale de ordin patrimonial a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare implică buna-credinţă a celor care participă la acestea, infracţiunea fiind inclusă în Titlul II, Partea specială a C. pen., rezervat infracţiunilor contra patrimoniului în general şi, totodată, în Capitolul III al acestui titlu, rezervat infracţiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, în mod particular.

Având în vedere că situaţia premisă a infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 din C. pen. este reprezentată de existenţa unor raporturi de ordin patrimonial între autor şi victimă, în cadrul cărora primul o induce în eroare pe secunda, urmărind să îi creeze o falsă reprezentare a realităţii, în scopul de a o determina să asigure în mod direct - fie autorului, fie altei persoane - un folos patrimonial injust, s-a apreciat că elementele de tipicitate ale infracţiunii nu sunt întrunite în cadrul unui raport juridic de autoritate.

Apărarea a susţinut că, din probele administrate, a rezultat că inculpata nu a folosit pentru decontare niciun înscris sub semnătură privată (facturi şi borderouri care conţin evidenţa reţetelor cu titlu de documente justificative) care să presupună o acţiune (comisiune) în relaţia cu C.A.S. Argeş. De asemenea, nu a folosit nici contractul cadru M124/2009 şi actele adiţionale periodice de prelungire (oricum nesemnate de către aceasta), pe post de cereri de decontare, pentru că aceste contracte stabilesc doar cadrul legal al raportului de autoritate între organul statului - C.A.S. Argeş -, învestit cu putere de verificare şi control în care încrederea este exclusă, şi persoana juridică (SC B. SRL).

Între C.A.S. Argeş şi SC B. SRL au existat doar raporturi juridice de autoritate, care exclud reţinerea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., fiind întrunite doar elementele de tipicitate ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Susţinând că între C.A.S. Argeş şi SC B. SRL au existat exclusiv raporturi juridice de autoritate, apărarea a apreciat că fapta de a instiga pe doctorul E. de a elibera reţete false (dacă este dovedită) întruneşte elementele constitutive doar ale infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen., iar nu şi pe cele ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen.

În continuare, apărarea a făcut trimitere la probele administrate de instanţele de fond şi de apel, efectuând o analiză proprie a acestora.

Referitor la decizia pronunţată de instanţa de apel, s-a arătat că nu a fost înlăturată soluţia de achitare pentru instigare la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, instanţa rezumându-se la a constata doar că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.

Instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatei pentru instigare la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, exclusiv în raport de declaraţia martorei J., care nu se coroborează cu nicio altă probă directă. În plus, martora nu a declarat nimic referitor la presupusa relaţie dintre recurentă şi doctorul E., ci s-a referit doar la discuţia dintre ea şi recurentă.

S-a susţinut că s-a dispus o soluţie de condamnare prin aplicarea unei metode nepermise de lege, anume aceea a vinei prin asociere, în care fapta recurentei de a-l instiga la comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată pe doctorul E. consta în instigarea martorei J., la acelaşi gen de fapte.

Apărarea a mai susţinut că instanţa de apel a schimbat contextul factual, modificând nelegal limitele sesizării, astfel încât s-a ajuns la modificarea tipicităţii obiective, inculpata fiind condamnată în apel pentru o acuzaţie în formă nouă. În acest context, inculpatei i s-a îngrădit dreptul la apărare şi la un grad de jurisdicţie garantat de Constituţie, TFUE şi CEDO.

În concluzie, în temeiul art. 448 alin. (1) şi alin. (3) pct. 2 din C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei şi pronunţarea unei soluţii de achitare, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) - teza I din C. proc. pen., atât sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma instigării, prevăzuta de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen., cât şi pentru infracţiunea de înşelăciune în forma continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen. - nefiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă.

În subsidiar, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa învestită cu soluţionarea apelului, respectiv Curtea de Apel Piteşti, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., pentru că soluţia de condamnare a inculpatei a fost pronunţată direct în apel, fără readministrarea directă şi nemijlocită a declaraţiilor şi probelor administrate la fond, nelegalitatea soluţiei de condamnare pentru motivul expus anterior generând atât nelegalitatea pedepsei, cât şi, implicit, lipsa evaluării prevederii faptei în legea penală.

Întrucât inculpata se află în cursul executării pedepsei aplicate printr-o hotărâre prin care i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, în urma admiterii recursului în casaţie şi casării deciziei s-a solicitat, în baza art. 448 alin. (4) din C. proc. pen. să se dispună asupra stării de libertate a acesteia. Totodată, apărarea a solicitat anularea Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 1211 din 15 mai 2019 emis de Judecătoria Piteşti în baza Sentinţei penale nr. 882 din 11 iunie 2018 rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 467/A din 15 mai 2019 a Curţii de Apel Piteşti.

În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., s-a arătat că este incident deoarece contopirea pedepselor s-a dispus direct în apel şi s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Apărarea a arătat că, anterior pronunţării deciziei recurate, inculpata fusese condamnată prin Sentinţa penală nr. 973/2012 a Tribunalului Argeş rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 46/A din 18 aprilie 2013 a Curţii de Apel Piteşti pronunţată în Dosarul nr. x/2011, la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare în condiţiile art. 861 din C. pen. din 1969.

Prin Sentinţa penală nr. 768 din 18 septembrie 2012 a Tribunalului Argeş, pronunţată în Dosarul nr. x/2011 rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 117/A din 13 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a fost condamnată la o pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare. Prin aceeaşi decizie s-a dispus anularea suspendării executării pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa nr. 973 din 15 noiembrie 2012 a Tribunalului Argeş, care a fost contopită cu pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare din această decizie, urmând să execute pedeapsa cea mai mare, de 2 ani şi 6 luni sporită cu 6 luni, în total 3 ani închisoare, în condiţiile art. 861 din C. pen. din 1969.

Prin decizia recurată, a fost condamnată la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. Totodată, s-a dispus anularea suspendării executării sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 768/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 117/A din 13 martie 2016 a Curţii de Apel Piteşti. S-a descontopit pedeapsa rezultantă principală de 3 ani închisoare în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, a fost înlăturat sporul şi, în baza art. 38 din C. pen., au fost contopite pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa nr. 973/2012, pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa nr. 768/2012 şi pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată în prezenta cauză.

În final, s-a dispus executarea pedepsei cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, sporită cu 12 luni, urmând să execute 3 ani şi 6 luni închisoare în condiţiile art. 60 din C. pen.

S-a apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut, în cauză, aplicarea dispoziţiilor art. 38 din C. pen., care reglementează instituţia concursului de infracţiuni, încălcând dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, precum şi Decizia nr. 29/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M.Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2016, decizie privind rezolvarea unei chestiuni de drept.

Din dispozitivul acestei decizii, precum şi din conţinutul art. 10 din Legea nr. 187/2012, rezultă că instanţa de apel avea obligaţia să aplice dispoziţiile art. 34 lit. b) din C. pen. anterior în ceea ce priveşte concursul de infracţiuni întrucât toate faptele au fost săvârşite înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen.

În raport de motivul invocat, în conformitate cu dispoziţiile art. 448 pct. 2 lit. a) teza finală din C. proc. pen., s-a solicitat casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, să se dispună înlăturarea aplicării greşite a legii, respectiv să se efectueze contopirea în condiţiile art. 34 lit. b) din C. pen. anterior, fără aplicarea vreunui spor, iar ca modalitate de executare să se dispună suspendarea sub supraveghere a pedepsei conform dispoziţiilor art. 861 din vechiul C. pen. sau ale art. 91 din noul C. pen.

S-a menţionat că un alt aspect de nelegalitate îl constituie încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012. Aşa cum se poate observa din motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a anulat condamnările anterioare în baza art. 97 din C. pen. Or, dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 sunt foarte clare în sensul că: "regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anularii acesteia, este cel prevăzut de C. pen. din 1969".

S-a solicitat să se constate că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de admisibilitate în principiu.

În situaţia admiterii în principiu a cererii de recurs în casaţie, în temeiul art. 441 din C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea executării pedepsei până la soluţionarea cauzei cu stabilirea în sarcina inculpatei a obligaţiilor impuse de instanţă.

Apărarea a depus şi o cerere prin care a completat şi dezvoltat motivele de recurs. În cuprinsul acesteia a făcut trimitere la paragrafe din motivele de apel ale parchetului, din rechizitoriu, din încheierea din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Piteşti şi din decizia recurată. Totodată, s-a făcut trimitere la probele administrate.

Suplimentar faţă de cererea iniţială de recurs, apărarea a solicitat să se constate că este împlinit termenul de prescripţie specială în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, fiind incidente dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen. cu referire la art. 154 lit. d) şi art. 155 alin. (4) din C. pen.

Prin Încheierea nr. 366/RC din Camera de consiliu din data de 8 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, printre altele, a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 467/A din 15 mai 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Conform dispoziţiilor art. 441 din C. proc. pen., a dispus suspendarea executării deciziei penale nr. 467/A din data de 15 mai 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pronunţată în dosarul nr. x/2016, în parte, în ce o priveşte pe recurenta A., până la soluţionarea pe fond a recursului în casaţie.

Conform art. 441 alin. (1) cu referire la art. 215 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a dispus ca, pe perioada suspendării hotărârii, recurenta inculpată A. să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemată;

b) să informeze de îndată instanţa de judecată cu privire la schimbarea locuinţei;

c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, respectiv Poliţia municipiului Piteşti, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemată;

d) să nu depăşească limita teritorială a României decât cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de judecată.

În temeiul art. 441 alin. (2) din C. proc. pen., a atras atenţia recurentei inculpate A. că, în caz de nerespectare a obligaţiilor impuse, se va revoca măsura suspendării şi se va relua executarea pedepsei.

Conform art. 441 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus informarea instanţei de executare, pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executării hotărârii şi pentru supravegherea respectării obligaţiilor impuse.

A trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursului în casaţie şi a fixat termen la data de 05 noiembrie 2019, pentru când s-au citat recurenta inculpată A. şi intimata parte civilă Casa de Asigurări de Sănătate Argeş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în esenţă, că indicarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Astfel, s-a observat că recurenta A. a încadrat criticile în cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (care este incident în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) şi de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (care este incident în situaţia în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte a reţinut că, potrivit art. 15 C. pen. în vigoare "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.".

Astfel, s-a observat că se instituie un nou concept de ilicit penal, deoarece nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, raportat la soluţia reglementată de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. în vigoare, respectiv de achitare pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Aşadar, faţă de soluţia reglementată prin dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din noua reglementare a C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conţinută în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - care reglementează unul din cazurile de casare, vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În continuare s-a menţionat că analiza în această cale extraordinară de atac este cantonată exclusiv asupra problemelor de drept. Cazul de casare invocat nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel. Altfel spus, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În condiţiile în care nu se critică situaţia de fapt, ci se solicită doar o verificare în drept a acesteia, motivul de recurs poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie formulat de recurenta A. este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. numai referitor la criticile privind lipsa de tipicitate obiectivă a infracţiunii de înşelăciune pentru care a fost condamnată, precum şi lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, strict în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

În ceea ce priveşte celelalte critici invocate de recurenta A., prin care nu se invocă nelegalitatea hotărârii atacate, ci se contestă starea de fapt stabilită de instanţa de apel şi se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel, s-a apreciat că acestea nu se circumscriu cazului de casare invocat sau vreunui alt caz expres prevăzut de art. 438 din C. proc. pen.

Referitor la susţinerea apărării în sensul că prin modificarea contextului factual descris în rechizitoriu, instanţa de apel a modificat latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune, încălcând dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen. referitoare la limitele sesizării instanţei, Înalta Curte a reţinut că această critică nu se circumscrie cazurilor de casare invocate în cererea formulată sau vreunui alt caz de casare prevăzut de art. 438 din C. proc. pen. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, aşa cum s-a arătat, instanţa supremă nu poate analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres. În acest sens s-a observat că este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Decizia nr. 266/RC din 11 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2014 (www.x.ro) reţinându-se că susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 371 din C. proc. pen. nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de casare limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. Mai mult, în Decizia penală nr. 546/RC din 15 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 (www.x.ro), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele: "În motivele de recurs în casaţie recurentul susţine că instanţa de apel nu avea dreptul să schimbe faptele reţinute în actul de sesizare, respectiv în Rechizitoriu şi că doar procedând astfel instanţa de apel a putut pronunţa o hotărâre de condamnare deoarece a reţinut fapte noi. Situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu poate fi cenzurată de către instanţa de fond şi de cea de apel, acesta fiind, de altfel, rolul cercetării judecătoreşti în care se administrează în mod nemijlocit probe şi se dă posibilitatea părţilor să se pună la îndoială credibilitatea faptelor reţinute de către acuzare. Procedând la administrarea probelor, instanţa de fond şi instanţa de apel au prezentat propria interpretare asupra faptelor cu care au fost învestite".

Referitor la critica formulată de apărare în sensul că, după pronunţarea unei soluţii de achitare de către instanţa de fond, instanţa de apel a dispus o soluţie de condamnare, fără readministrarea tuturor probelor care au condus la pronunţarea iniţială a soluţiei de achitare, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, modalitatea de reapreciere a probelor administrate în faze anterioare ale procesului penal, cu consecinţa condamnării direct în calea de atac, conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (cu titlu de jurisprudenţă s-au menţionat următoarele cauze: Mischie contra României, Potoroc contra României, Manolachi contra României, Hanu contra României, Moinescu contra României, Spînu contra României, Dănilă contra României).

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat care sunt exigenţele respectării dreptului la un proces echitabil în situaţia pronunţării, direct în calea de atac, a unei soluţii de condamnare succesiv achitării, faţă de acelaşi inculpat.

În cauza Dănilă împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, deşi Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentinţe care făcuse obiectul unui apel, trebuia să procedeze la propria apreciere asupra faptelor spre a cerceta dacă erau suficiente spre a permite condamnarea reclamantului. Ca urmare, în calea de atac, când se statuează asupra unor aspecte de fapt şi de drept, trebuie să se evalueze în ansamblu chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei, prin administrare directă, nemijlocită, de probe. Curtea a conchis, şi în această cauză, în sensul că soluţia de condamnare a reclamantului pronunţată fără ca acesta din urmă să fie audiat în persoană şi mai ales după achitarea de cele două jurisdicţii inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragr. 1 din Convenţie.

Când unei instanţe de control judiciar i se devoluează cauza în fapt şi în drept, aceasta trebuie să analizeze în ansamblul său chestiunea vinovăţiei şi nu poate, din motive de echitate ale procesului, să decidă asupra acestor aspecte fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal. Instanţa de apel, pentru o apreciere completă a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei, trebuie să administreze probe, urmând fie să decidă menţinerea soluţiei de achitare, fie să pronunţe o soluţie de condamnare (pag. 49, cauza Mircea împotriva României)

Înalta Curte a constatat că, în prezenta cauză, instanţa de apel a procedat la administrarea mai multor probe (au fost audiate inculpatele D. la termenul din data de 21 noiembrie 2018 - dosar instanţă apel şi A., la termenul din data de 21 noiembrie 2018 - dosar instanţă apel, au fost audiaţi martorii J. la termenul din data de 9 ianuarie 2019 - dosar instanţă apel, M. - la termenul din data de 9 ianuarie 2019 - dosar instanţă apel şi L. la termenul din data de 19 aprilie 2019 - dosar instanţă apel, a fost administrată proba cu înscrisuri solicitată de inculpata D. la termenele din data de 21 noiembrie 2018 şi din 19 aprilie 2019 şi proba cu înscrisuri solicitată de inculpata A. la termenul din data de 19 aprilie 2019), probe care, în final, au condus la pronunţarea unei soluţii de condamnare în ceea ce o priveşte de inculpata A..

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a dispus pronunţarea unei soluţii de condamnare în calea de atac numai prin reaprecierea probatoriului administrat de instanţa de fond, ci a procedat la administrarea/readministrarea probatoriului, astfel cum s-a menţionat anterior.

În raport de cele menţionate, s-a reţinut că nu s-a produs încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Referitor la susţinerea apărării în sensul că instanţa de apel s-a autoînvestit cu un nou context factual pe care nu l-a pus în discuţia părţilor, pe baza căruia inculpata a fost condamnată direct în calea de atac a apelului, fiind astfel lipsită de un dublu grad de jurisdicţie, Înalta Curte a reţinut că paragraful 1 al art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului statuează în sensul că "Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege ".

Consacrarea ca regulă de principiu a dreptului la un nivel dublu de jurisdicţie în materie penală cunoaşte însă şi o serie de excepţii, prevăzute explicit şi limitative, în paragraful 2 al art. 2 din Protocolul nr. 7 potrivit căruia, "Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul în care (...) cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs declarat împotriva achitării sale".

Această ultimă situaţie a fost consacrată normativ şi de legiuitorul român, care a atribuit curţilor de apel competenţe depline de reevaluare a cauzei sub toate aspectele de drept şi de fapt în baza efectului devolutiv al căii de atac a apelului, inclusiv prerogativa de a statua asupra vinovăţiei persoanei trimise în judecată, în măsura în care readministrarea probatoriului determinant pentru clarificarea acestei chestiuni conduce instanţa de control judiciar la o concluzie diferită de cea exprimată de judecătorul desemnat în primul grad (art. 420 alin. (4), (5), (8), (9), (11) şi art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen.).

Soluţia de condamnare a recurentei A. a fost pronunţată în cadrul normativ anterior menţionat, instanţa de apel statuând asupra vinovăţiei inculpatei în urma administrării/readministrării probatoriului relevant, concretizat în declaraţiile inculpatelor, ale martorilor, proba cu înscrisuri, etc.

În concluzie, s-a observat că, din perspectiva exigenţelor convenţionale în materia drepturilor omului, condamnarea recurentei inculpate de către instanţa de apel, după pronunţarea unei soluţii de achitare, nu contravine dreptului său la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală.

Referitor la cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte a reţinut că este incident în ipoteza în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" şi că în cadrul acestuia nu se pot verifica orice aspecte de legalitate privind pedeapsa, ci strict încadrarea acesteia în limitele prevăzute de legea care a fost aplicată în cauză. O pedeapsă depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale prevăzute pentru o anumită infracţiune.

În cererea de recurs în casaţie apărarea a susţinut că instanţa de apel a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatei în baza dispoziţiilor art. 38 din noul C. pen., încălcând dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, precum şi Decizia nr. 29/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M.Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2016 şi, în consecinţă, a stabilit un cuantum al pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege şi care nu permite o altă modalitate de executare a pedepsei, decât prin privare de libertate. Întrucât toate faptele reţinute în sarcina inculpatei au fost comise anterior datei de 1 februarie 2014, având în vedere dispozitivul deciziei anterior menţionate, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 şi ale art. 15 din Legea nr. 187/2012, contopirea pedepselor trebuia să fie efectuată în conformitate cu dispoziţiile art. 34 din C. pen. anterior. Prin aplicarea prevederilor art. 38 din C. pen. în vigoare, în opinia apărării, instanţa de apel a aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Înalta Curte a constatat că este adevărat că în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme s-a stabilit că pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancţiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator. În toate cazurile însă, legalitatea sancţiunilor a fost analizată prin raportare la încadrarea juridică dată faptei prin decizia definitivă şi la legea penală mai favorabilă, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea recurată (deciziile nr. 66, 230, 246, 249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150 din 2017; nr. 98/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicate pe www.x.ro).

În consecinţă, în incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., legalitatea pedepselor aplicate în apel este verificată exclusiv, prin raportare la încadrarea juridică a faptei şi la legea penală mai favorabilă stabilite prin hotărârea atacată, criticile privind nelegalitatea pedepsei, urmare a greşitei stabiliri a legii penale mai favorabile, excedând controlului jurisdicţional ce poate fi exercitat în prezentul cadru procesual.

Având însă în vedere susţinerea apărării, în sensul că noul C. pen. în baza căruia s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatei a fost stabilit de instanţa de apel ca fiind legea penală mai favorabilă, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, ale art. 15 din Legea nr. 187/2012 şi ale Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2015 prin care s-a pronunţat o hotărâre prealabilă cu privire la stabilirea pedepsei rezultante în caz de concurs de infracţiuni şi a determinat în mod direct nelegalitatea pedepsei rezultante la care a fost condamnată recurenta, critica formulată de aceasta s-a apreciat că se încadrează formal în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Faţă de cele ce preced, constatând că, pe de o parte, sunt întrunite, formal, cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen., iar pe de altă parte, că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de formă ale cererii inculpatei A., în conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de această inculpată.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării hotărârii formulată de recurenta inculpată A., Înalta Curte a constatat că aceasta este întemeiată.

Conform dispoziţiilor art. 441 din C. proc. pen.:

"(1) Instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2).

(2) În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile impuse prin încheiere, completul care va judeca recursul în casaţie, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei.

(3) Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executării hotărârii şi supravegherea respectării obligaţiilor impuse se fac prin instanţa de executare."

Din interpretarea dispoziţiilor menţionate anterior, rezultă că suspendarea executării hotărârii recurate este o măsură de excepţie, care poate fi dispusă de instanţă, după admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi în timpul judecării acesteia, prin care se suspendă temporar punerea în executare a hotărârii împotriva căreia s-a exercitat recursul în casaţie, până la judecarea pe fond a căii de atac.

La momentul analizării oportunităţii suspendării executării hotărârii recurate, Înalta Curte, în raport de cadrul procesual al recursului în casaţie şi caracterul excepţional al unei astfel de măsuri, evaluează dacă argumentele prezentate în susţinerea cererii de suspendare relevă necesitatea unei astfel de măsuri pentru preîntâmpinarea potenţialelor efecte negative, uneori ireparabile, cauzate de continuarea executării unei hotărâri criticate ca fiind nelegală.

În acelaşi sens s-a reţinut că este şi jurisprudenţa instanţei supreme - încheierea din data de 15 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2015.

În raport de cele menţionate, Înalta Curte a constatat că motivele formulate de recurenta inculpată A. în susţinerea cererii de suspendare a executării hotărârii, care sunt aceleaşi cu cele invocate în susţinerea căii de atac a recursului în casaţie, constituie un motiv rezonabil pentru suspendarea executării hotărârii atacate până la judecarea pe fond a recursului în casaţie.

Drept urmare, conform dispoziţiilor art. 441 din C. proc. pen., Înalta Curte a dispus suspendarea executării Deciziei penale nr. 467/A din data de 15 mai 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pronunţată în Dosarul nr. x/2016, în parte, în ce o priveşte pe recurenta A., până la soluţionarea pe fond a recursului în casaţie.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, precum şi în raport de precizările apărătorului ales al recurentei inculpate A. care a învederat, în cadrul dezbaterilor asupra recursului în casaţie formulat, că prezenta cale de atac vizează doar infracţiunea de înşelăciune, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Astfel, motivele de casare invocate de recurentă trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro)

De asemenea, s-a statuat că "dispoziţiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în nici un fel.

(...) verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) şi care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.) " (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte poate analiza dacă fapta, astfel cum a fost reţinută prin decizia recurată, corespunde din punct de vedere obiectiv tiparului de incriminare al infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei A..

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei care pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se observă că aceasta a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune întrucât nu a fost identificat elementul material al acesteia, legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată nu corespunde cu tipicitatea obiectivă a infracţiunii de înşelăciune în forma autoratului şi nu s-a examinat, în concret, latura obiectivă a raportului dintre farmacia SC B. SRL şi partea civilă C.A.S. Argeş, între care nu există raporturi de egalitate, ci raporturi de autoritate.

Înalta Curte reţine că infracţiunea de înşelăciune este o infracţiune contra patrimoniului, fiind incriminată în art. 244 din C. pen., text de lege inclus în Titlul II, Partea specială a C. pen., intitulat Infracţiuni contra patrimoniului şi în Capitolul II al acestui titlu, rezervat Infracţiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.

Potrivit art. 244 alin. (1) din C. pen., inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Prin incriminarea infracţiunii de înşelăciune, legiuitorul a urmărit ocrotirea relaţiilor sociale cu caracter patrimonial, atunci când în derularea acestora, intenţionând obţinerea unui folos material injust, una dintre persoanele implicate recurge la mijloace de inducere în eroare a victimei, fie la mijloace simple, de tipul celor prevăzute în alin. (1) al art. 244 din C. pen., fie la mijloace cu caracter fraudulos, de natură a atribui faptei caracter calificat, conform alin. (2) al acestui text de lege.

Obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune constă în relaţiile sociale privind avutul personal sau particular, care iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce şi-o acordă reciproc.

Subiectul activ principal al infracţiunii de înşelăciune poate fi orice persoană, iar subiect pasiv principal este persoana al cărei patrimoniu a fost lezat (diminuat) prin săvârşirea faptei, nefiind exclusă posibilitatea ca, în anumite cazuri, să poată exista şi un subiect pasiv subsidiar.

În ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune, acţiunea făptuitorului se realizează prin inducerea în eroare (înşelare, amăgire) a unei persoane, astfel ca aceasta să aibă o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare realităţii) asupra unei anumite situaţii, reprezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei dispoziţii cu privire la patrimoniul său, acţiune care îi cauzează o pagubă. Rezultatul acţiunii făptuitorului constă în înfăptuirea ori omisiunea înfăptuirii de către victimă a unui act de natură patrimonială, ca urmare a inducerii sale în eroare şi pricinuirea în acest mod a unei pagube, adică a unui prejudiciu material (patrimonial).

Legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei, corelativ pagubei produse unei persoane realizându-se scopul infracţiunii, respectiv obţinerea unui beneficiu material pentru autorul infracţiunii ori pentru o altă persoană.

Raportând aceste consideraţii teoretice la datele concrete ale cauzei, Înalta Curte constată că, prin Decizia penală nr. 467/A din 15 mai 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., reţinându-se, în esenţă, că "în calitate de asociat al SC B. SRL l-a determinat cu intenţie pe medicul E. (în prezent decedat) să emită în perioada 2008 - 2009 reţete medicale ce conţineau date nereale, pentru care ulterior a solicitat decontarea sumei de 219.528 RON de la Casa de Asigurări de Sănătate Argeş, cunoscând că titularii prescripţiilor medicale nu au beneficiat de servicii medicale sau medicamente, în scopul obţinerii pentru sine a unui folos patrimonial injust şi având ca urmare imediată producerea unei pagube în patrimoniul CAS Argeş."

Aşadar, contrar celor susţinute de apărare, activitatea concretă reţinută în sarcina inculpatei A. de către instanţa de apel a constat în inducerea în eroare a Casei de Asigurări de Sănătate Argeş, prin prezentarea ca adevărată a unei împrejurări false, respectiv că titularii unor prescripţii medicale au primit tratamentul deşi, în realitate, aceştia nu au beneficiat de serviciile medicale sau de medicamente. Elementul material a fost, prin urmare, în mod clar identificat de către instanţa de apel şi corespunde normei de incriminare, respectiv inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase folosind mijloace frauduloase. Referitor la mijloacele frauduloase folosite de inculpată, se observă că acestea nu au fost reprezentate de contractul cadru ori de contractul de furnizare de medicamente încheiate de inculpată cu partea civilă Casa de Asigurări de Sănătate Argeş, ci de facturile fiscale prin care s-a solicitat decontarea sumei de bani pentru medicamentele pretins eliberate în baza reţetelor fictive, înscrisuri care au şi fost anulate de către instanţa de apel.

De asemenea, trebuie subliniat că există legătură de cauzalitate între elementul material, astfel cum a fost reţinut de instanţa de apel şi menţionat anterior, şi urmarea imediată, respectiv producerea unei pagube de 219.528 RON în patrimoniul Casei de Asigurări de Sănătate Argeş.

În ceea ce priveşte raporturile existente între SC B. SRL şi partea civilă Casa de Asigurări de Sănătate Argeş, despre care apărarea a susţinut că nu sunt raporturi de egalitate, ci de autoritate, Înalta Curte constată că, în realitate, între partea civilă Casa de Asigurări de Sănătate şi SC B. SRL s-a stabilit o relaţie cu caracter patrimonial.

În acest sens sunt atât dispoziţiile art. 244 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (forma în vigoare la data comiterii faptelor), care prevăd în mod expres că furnizorii de servicii medicale, de dispozitive medicale şi de medicamente, care îndeplinesc criteriile de evaluare stabilite de CNAS şi Ministerul Sănătăţii, pot intra în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, cât şi cele ale art. 245 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, conform cărora, furnizorii de servicii medicale, de dispozitive medicale şi de medicamente, care pot fi în relaţii contractuale cu casele de asigurări, sunt farmaciile, distribuitorii şi producătorii de medicamente şi materiale sanitare.

În plus, potrivit art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, relaţiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de asigurări sunt de natură civilă, reprezintă acţiuni multianuale şi se stabilesc şi se desfăşoară pe bază de contract. În situaţia în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor, acestea sunt negociate şi stipulate în acte adiţionale.

Aşadar, contrar celor susţinute de apărare, în procedura de decontare a prescripţiilor ori a altor servicii medicale, între Casa de Asigurări de Sănătate şi furnizorul de medicamente nu există raporturi de autoritate, întrucât această procedură se desfăşoară în baza relaţiei contractuale stabilite între aceştia, potrivit contractului cadru şi, eventual, a actelor adiţionale.

Prin urmare, având în vedere caracterul patrimonial al relaţiilor stabilite între farmacie şi C.A.S. Argeş, care constituie o premisă pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune, părţii civile i se poate atribui calitatea de persoană indusă în eroare în sensul dispoziţiilor art. 244 din C. pen.

Înalta Curte constată că apărarea a mai susţinut că decontarea s-ar fi realizat prin contractul de furnizare medicamente şi semnarea actelor adiţionale acestui contract însă, în realitate, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, acţiunea de inducere în eroare a constat în solicitarea de decontare a unor facturi emise în baza unor prescripţii medicale conţinând date nereale, cunoscând că titularii prescripţiilor medicale nu au beneficiat de servicii medicale sau medicamente. Cu alte cuvinte, este adevărat că solicitarea de decontare a fost făcută în baza contractului încheiat cu partea civilă (în lipsa unui asemenea contract cadru neputându-se solicita decontarea contravalorii serviciilor medicale ori a medicamentelor, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 253 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora decontarea serviciilor medicale, a medicamentelor şi dispozitivelor medicale se face în baza contractelor încheiate între casele de asigurări şi furnizorii de servicii medicale, indiferent de casa de asigurări unde este luat în evidenţă asiguratul, pe baza documentelor justificative stabilite prin contractul-cadru), însă acţiunea de inducere în eroare s-a realizat prin facturile emise în baza unor reţete fictive.

În consecinţă, Înalta Curte constată că fapta imputată inculpatei, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În continuare, Înalta Curte constată că recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., care statuează că hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prioritar, trebuie subliniat, aşa cum, de altfel, s-a arătat şi în Încheierea nr. 366/RC din 8 octombrie 2019 prin care s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpata A., că verificarea legalităţii limitelor de pedeapsă se realizează prin raportare la încadrarea juridică şi la legea penală mai favorabilă stabilite prin hotărârea atacată.

De asemenea, se observă că, în jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a acceptat admiterea recursului în casaţie în temeiul art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., pentru o situaţie ce implica şi aplicarea legii penale mai favorabile, dar numai atunci când aceasta a determinat în mod direct nelegalitatea pedepsei (Decizia nr. 496/2017, nepublicată), fără ca instanţa de recurs în casaţie să poată analiza criteriile înseşi de stabilire a legii penale mai favorabile (Deciziile nr. 367/2014 şi nr. 32/2015 pronunţate de ÎCCJ, secţia penală, publicate, www.x.ro).

În cauza dedusă judecăţii, recurenta A. a susţinut că noul C. pen., în baza căruia s-a dispus contopirea pedepselor, a fost stabilit de instanţa de apel ca fiind legea penală mai favorabilă, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 10 şi art. 15 din Legea nr. 187/2012, precum şi a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2015 prin care s-a pronunţat o hotărâre prealabilă cu privire la stabilirea pedepsei rezultante în caz de concurs de infracţiuni, ceea ce a determinat în mod direct nelegalitatea pedepsei rezultante la care a fost condamnată.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte observă că dispoziţiile a căror încălcare a susţinut inculpata că determină nelegalitatea pedepsei rezultante, întrucât a fost stabilită greşit legea penală mai favorabilă, au fost invocate de o manieră formală, acestea nefiind incidente în cauză.

Astfel, inculpata A. a fost condamnată prin decizia recurată la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 97 din C. pen. a fost anulată suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 768 din 18 septembrie 2012 a Tribunalului Argeş definitivă prin Decizia penală 117/A din 13 martie 2014 a Curţii de Apel Piteşti şi s-a descontopit pedeapsa rezultantă principală de 3 ani închisoare în pedepsele componente, respectiv:

- 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 973/2012 a Tribunalului Argeş;

- 1 an închisoare şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 768/2012 a Tribunalului Argeş.

Prin sentinţa penală nr. 973 din 15 noiembrie 2012 a Tribunalului Argeş, definitivă prin decizia nr. 46 din 18 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 255 din C. pen. anterior şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, iar în temeiul art. 861 din C. pen. anterior s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe termen de încercare de câte 5 ani.

Prin Sentinţa penală nr. 768 din data de 18 septembrie 2012 a Tribunalului Argeş, definitivă prin Decizia nr. 117/A din 13 martie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 din C. pen. raportat la art. 304 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 865 din C. pen. anterior raportat la art. 85 din C. pen. anterior, a fost anulată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată inculpatei, prin Sentinţa penală nr. 973 din 15 noiembrie 2012 a Tribunalului Argeş, pe care o contopeşte cu pedepsele de 1 an închisoare şi 6 luni închisoare, din prezenta cauză, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai mare, de 2 ani şi 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni, în total 3 ani închisoare.

În temeiul art. 861 din C. pen. anterior, s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei şi s-a fixat termen de încercare de 6 ani, care a început să curgă de la 30.01.2014, data rămânerii definitive a hotărârii anterioare (Sentinţa penală nr. 973 din 15 noiembrie 2012 a Tribunalului Argeş).

Înalta Curte constată că faptele pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei au fost comise anterior intrării în vigoare a Noului C. pen. Or, potrivit art. 10 din Legea nr. 187/2012, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.

Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt aplicabile, aşadar, numai în situaţia în care cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului C. pen.

Or, în cauză, niciuna dintre faptele ce formează pluralitatea, nici cele definitiv judecate anterior pronunţării Deciziei nr. 467/A din 15 mai 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi nici cea dedusă judecăţii în cauza în care s-a pronunţat hotărârea recurată nu a fost săvârşită sub imperiul legii noi, astfel cum cere în mod expres textul de lege anterior menţionat.

De asemenea, se observă că, în speţă, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei se menţine şi după intrarea în vigoare a C. pen., iar regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza C. pen. din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a C. pen. actual, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia. Aceste prevederi reglementează modalitatea în care se soluţionează conflictul de legi rezultat din intrarea în vigoare a C. pen. actual, în materia aspectelor legate de aplicarea legii penale mai favorabile intervenite după rămânerea definitivă a unei hotărâri prin care s-a dispus, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei, suspendarea condiţionată. Or, în cauza dedusă judecăţi, aşa cum rezultă din cele ce preced, executarea pedepsei aplicate inculpatei prin sentinţa penală nr. 768 din 18 septembrie 2012 a Tribunalului Argeş, definitivă prin Decizia penală 117/A din 13 martie 2014 a Curţii de Apel Piteşti a fost suspendată sub supraveghere. Aşadar, în condiţiile în care, în cauză, nu s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată inculpatei, ci executarea pedepsei a fost suspendată sub supraveghere, nu se poate susţine că în mod greşit instanţa de apel a omis aplicarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 187/2012.

Apărarea a invocat în mod formal şi Decizia nr. 29/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Prin această hotărâre s-a stabilit că, în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul C. pen. anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului C. pen. pentru o infracţiune săvârşită sub C. pen. anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din C. pen.

Înalta Curte constată că, în cauză nu este incidentă nici Decizia nr. 29/2015, întrucât, aşa cum rezultă din cele anterior menţionate, aceasta se referă la procedura de modificare a pedepsei prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., şi reglementează exclusiv stabilirea pedepsei rezultante în situaţia concursului de infracţiuni, distinct de judecarea fiecăreia dintre infracţiunile din structura pluralităţii, care au fost aplicate prin hotărâri definitive.

Mai mult, trebuie subliniat că nu sunt evidenţiate consecinţe concrete asupra legalităţii pedepsei, în condiţiile în care minimul prevăzut de legea veche este mult superior maximului prevăzut de legea nouă (conform art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. anterior - dispoziţii în vigoare la data comiterii faptei, infracţiunea de înşelăciune era sancţionată cu închisoarea de la 10 la 20 de ani, în timp ce infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. - dispoziţii în vigoare la momentul judecăţii, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani). Rezultă cu evidenţă că, prin aplicarea legii vechi, s-ar fi ajuns la stabilirea unei pedepse de cel puţin 10 ani închisoare, deci în cuantum mult mai ridicat decât cel stabilit prin hotărârea atacată conform legii noi (1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune, respectiv 3 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsă rezultantă).

Aşadar, motivele recursului în casaţie nu vizează nelegalitatea sancţiunii aplicate prin hotărârea recurată, ci acestea privesc chiar alegerea mitior lex, prin aprecierea globală a tuturor instituţiilor de drept substanţial incidente, de către instanţa de apel. În realitate, recurenta invocă greşita aplicare a principiului mitior lex, solicitând aplicarea pe instituţii autonome, doar în ce priveşte tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, ceea ce vine în contradicţie cu mecanismul de aplicare globală a legii penale mai favorabile, stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 467/A din 15 mai 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 467/A din 15 mai 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 19 noiembrie 2019.

GGC - LM