Forgery of holographic will text: acquittal for lack of social danger under transitional application of 1969 Penal Code

Asupra cauzei penale de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 544/PI din 19 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 396 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului B. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen. s-a dispus amânarea aplicării pedepsei de 1 an închisoare, stabilită în sarcina fiecărui inculpat, pe un termen de supraveghere de 2 ani, de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen., s-a prevăzut ca, pe durata termenului de supraveghere, fiecare inculpat trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Arad, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 85 alin. (2) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute la art. 85 alin. (1) lit. c) - e) să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Arad.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 88 C. pen., în sensul că dacă după amânarea aplicării pedepsei săvârşeşte o nouă infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, sau dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.

În baza art. 397 raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus anularea înscrisului intitulat "Testament" întocmit la data de 16 mai 2012, pe numele C., având încheierea de atestare a identităţii părţii şi data certă din 16 mai 2012, întocmită de inculpatul A., ca fiind fals.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a reţinut ca stare de fapt că, la data de 16 mai 2012, inculpatul A., având calitatea de avocat în Baroul Arad, la solicitarea inculpatului B., s-a deplasat la Spitalul TBC din localitatea Arad unde era internat numitul C., grav bolnav, pentru a-l asista la întocmirea testamentului.

În aceste împrejurări, inculpatul A. a executat scrisul de pe actul olograf intitulat "Testament" şi a atestat în fals că testatorul C. şi-a scris şi semnat testamentul în prezenţa sa şi a martorului D., actul fiind folosit ulterior de coinculpatul B. în dosarul de succesiune aflat pe rolul Judecătoriei Chişineu-Criş.

Odată cu depunerea testamentului la dosarul de succesiune, inculpatul B. a susţinut că acesta a fost scris în întregime de tatăl său, C..

Prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Chişineu-Criş sub nr. x/2013 din data de 26 martie 2013, numitul E. a reclamat faptul că numitul B., fratele său, a depus la Dosarul nr. x/2013, aflat pe rolul Judecătoriei Chişineu-Criş, având ca obiect succesiune, un înscris denumit "Testament", susţinând că fusese lăsat de tatăl lor C., testament prin care a urmărit să arate instanţei că o parte însemnată din masa succesorală îi revenea acestuia în exclusivitate.

Conform Raportului de expertiză criminalistică nr. 144 din 16 decembrie 2016, al INEC - Laboratorul de Expertiză Criminalistice Timişoara, scrisul de pe actul olograf intitulat "Testament"(purtând încheierea de atestare a identităţii părţii şi de data certă din 16 mai 2012 şi exceptând aceste menţiuni) a fost executat de numitul A., iar semnătura din cuprinsul testamentului în litigiu (purtând încheierea de atestare a identităţii părţii şi de data certă din 16 mai 2012), aflată sub consemnarea numelui "C." a fost executată de titularul C.

S-a concluzionat prin actul de inculpare că activitatea desfăşurată de avocatul A., care a contrafăcut scrisul de pe actul olograf intitulat Testament şi a atestat în fals în cuprinsul aceluiaşi act că testatorul C. şi-a scris şi semnat testamentul personal în prezenţa acestuia şi a martorului F., actul fiind folosit ulterior de coinculpatul B. în dosarul de succesiune aflat pe rolul Judecătoriei Chişineu-Criş, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

Tot astfel, fapta inculpatului B. de a folosi în cadrul dosarului de succesiune nr. x, aflat pe rolul Judecătoriei Chişineu-Criş, a actului olograf falsificat intitulat Testament şi de a susţine că acesta a fost scris în întregime de tatăl său, C., cunoscând că testamentul a fost executat de coinculpatul A., a fost încadrată în dispoziţiile art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., privind infracţiunea de uz de fals.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 3 februarie 2017, sub nr. x/2017, în procedura de cameră preliminară.

Prin încheierea din data de 13 aprilie 2017, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Timişoara a respins excepţiile formulate de inculpatul A., prin apărător, cu privire la nelegalitatea actului de sesizare a instanţei, nelegalitatea probelor administrate şi a actelor de urmărire penală şi a constatat legalitatea sesizării instanţei cu Rechizitoriul nr. x/2013 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Încheierea mai sus menţionată a rămas definitivă prin Încheierea nr. 623 din data de 13 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, hotărâre prin care s-a dispus respingerea, ca nefondată, a contestaţiei formulate în cauză de inculpatul A.

În faza de judecată s-a procedat la audierea inculpaţilor şi la administrarea probelor testimoniale şi prin înscrisuri.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a constatat ca fiind bine stabilită starea de fapt pe baza căreia a avut loc trimiterea în judecată a inculpaţilor şi a reţinut la rândul său următoarele fapte şi împrejurări ca fiind relevante sub aspectul acuzaţiilor formulate:

Prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Chişineu-Criş, sub nr. x/2013, din data de 26 martie 2013, petentul E. a reclamat faptul că numitul B., fratele său, a depus la Dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Judecătoriei Chişineu-Criş, având ca obiect succesiune, un înscris denumit "Testament", susţinând că este lăsat de tatăl lor C., testament prin care urmărea să arate instanţei că o parte însemnată din masa succesorală îi revine, în exclusivitate.

În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că, la data de 16 mai 2012, inculpatul A., având calitatea de avocat în cadrul Baroului Arad, la solicitarea inculpatului B., s-a deplasat la Spitalul TBC din Arad unde era internat numitul C., grav bolnav, pentru a-l asista la întocmirea testamentului.

În aceste împrejurări, inculpatul A. a executat scrisul de pe actul olograf intitulat Testament şi a atestat în fals că testatorul C. şi-a scris şi semnat testamentul în prezenţa sa şi a martorului D., actul fiind folosit ulterior de coinculpatul B. în dosarul de succesiune aflat pe rolul Judecătoriei Chişineu-Criş.

Odată cu depunerea testamentului la dosarul de succesiune, inculpatul B. a susţinut că acesta a fost scris în întregime de tatăl său, C..

Conform Raportului de expertiză criminalistică nr. 144 din 16 decembrie 2016, al INEC - Laboratorul de Expertiză Criminalistice Timişoara, scrisul de pe actul olograf intitulat "Testament"(purtând încheierea de atestare a identităţii părţii şi de data certă din 16 mai 2012 şi exceptând aceste menţiuni) a fost executat de numitul A., iar semnătura din cuprinsul testamentului în litigiu (purtând încheierea de atestare a identităţii părţii şi de data certă din 16 mai 2012), aflată sub consemnarea numelui "C." a fost executată de titularul C..

Instanţa de fond a reţinut aceeaşi stare de fapt cu cea menţionată în rechizitoriu.

Instanţa a reţinut că deşi inculpaţii, atât în declaraţiile date în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată nu au recunoscut săvârşirea faptelor, arătând că C. ar fi scris personal actul intitulat "testament", susţinerea invocată era infirmată de constatările tehnico-ştiinţifice şi de expertiza grafică efectuată în cauză.

Chiar dacă martorul F., prezent la faţa locului cu ocazia redactării testamentului, a arătat la audierile din faza de urmărire penală şi din faţa instanţei că l-ar fi văzut pe numitul C. când şi-a scris personal testamentul, totuşi acesta a acceptat că nu a fost atent întreaga perioadă în care testatorul încerca să scrie testamentul, astfel încât nu poate afirma cu certitudine că actul respectiv care le-a fost prezentat spre semnare a fost scris într-adevăr în întregime de persoana care a încheiat testamentul.

Ca urmare, instanţa de fond a apreciat că această declaraţie, completată şi coroborată cu probele ştiinţifice administrate în cauză, cele două rapoarte de constatare şi raportul de expertiză, demonstrează dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăţia inculpaţilor în săvârşirea faptelor reţinute în sarcina lor.

S-a arătat că primul raport de constatare întocmit în cauză, respectiv raportul de constatare tehnico ştiinţifică grafică nr. x din 25 septembrie 2014 (pag. 68 - 73 din dosarul de urmărire penală), întocmit de I.P.J Arad - Serviciul Criminalistic (efectuat după infirmarea de către instanţă a rezoluţiei de neîncepere a urmăriri penale cu nr. 256/P/2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Chişineu-Criş), a precizat că scrisul de pe document (înscrisul denumit "Testament", care figura ca fiind scris, datat şi semnat de C.) nu a fost executat de către numitul C., iar semnătura de pe acesta a fost probabil executată de numitul C.

Ulterior, potrivit Raportului de constatare criminalistică nr. x din 19 mai 2015, întocmit de către un expert criminalist autorizat din cadrul I.P.J Arad - Serviciul Criminalistic (pag. 109 la 117 dosar urmărire penală), rezulta că scrisul de pe document (înscrisul denumit "Testament", care figura ca fiind scris, datat şi semnat de C.) "a fost probabil executat de către numitul A.", fiind înlăturate şi afirmaţiile acestuia cu privire la faptul că scrisul de pe modelul de comparaţie (cererea adresată Primăriei oraşului Chişineu-Criş de către numitul C.) ar fi fost realizat în realitate de numitul E.

Conform Raportului de expertiză criminalistică nr. 144 din 16 decembrie 2016, al INEC - Laboratorul de Expertiză Criminalistice Timişoara (pag. 161 - 175 dosar urmărire penală), s-a stabilit că scrisul de pe actul olograf intitulat "Testament"(purtând încheierea de atestare a identităţii părţii şi de data certă din 16 mai 2012 şi exceptând aceste menţiuni) a fost executat de numitul A., iar semnătura din cuprinsul testamentului în litigiu (purtând încheierea de atestare a identităţii părţii şi de data certă din 16 mai 2012), aflată sub consemnarea numelui "C." a fost executată de titularul C.

Instanţa de fond a concluzionat - faţă de probele administrate în cauză - că ceea ce aparţine testatorului în cuprinsul actului care face obiectul analizei în proces este doar semnătura, nu şi scrierea din cuprins, care a fost executată de inculpatul A., chiar şi prin aceea că a ţinut mâna testatorului şi a folosit-o pentru scriere, cum a lăsat de fapt să se înţeleagă prin depunerea la dosar a unui "Aviz de specialitate" la raportul de expertiză, dosar instanţă.

S-a arătat de către instanţă că apărarea inculpatului în sensul că în aprecierea pe care legiuitorul o dă actului sub semnătură privată nu prezintă relevanţă decât data şi semnătura actului respectiv, care dă valoare acestuia, era total nefondată, întrucât, în speţă, înscrisul în discuţie era un testament olograf care trebuie, potrivit art. 1041 din C. civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.

S-a arătat de către instanţă că potrivit textului de lege evocat scrierea testamentului olograf de mâna testatorului, inclusiv a datei acestuia, sunt cerute şi constituie condiţii de validitate pentru actul însuşi, astfel că, în contextul dat, dacă o altă persoană a scris testamentul fapta constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, chiar dacă semnătura aparţine testatorului, întrucât doar această condiţie nu este suficientă în cazul particular al testamentului olograf.

S-a mai arătat de către instanţă că susţinerile inculpatului A., conform cărora fapta sa nu constituie oricum infracţiune, în sensul că nu el ar fi încredinţat înscrisul inculpatului B. spre a-l folosi în cadrul dosarului de succesiune din instanţă, ci defunctul, erau, de asemenea, nefondate.

Sub acest aspect, s-a arătat că cerinţa circumscrisă laturii obiective a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată care presupune o acţiune de "încredinţare" se consideră îndeplinită şi în situaţia în care cel care a executat falsul a oferit posibilitatea unei alte persoane spre a-l folosi, ceea ce în speţă s-a realizat, fapt rezultat inclusiv din relatările inculpaţilor, care au arătat că s-au deplasat la spital pentru întocmirea unui testament cu asistenţa inculpatului A., avocat în cadrul Baroului Arad, care să ateste persoana şi voinţa testatorului pentru valabilitatea actului, act care să fie folosit ulterior de inculpatul B. spre a dobândi bunurile tatălui său prin succesiune.

Activitatea infracţională astfel desfăşurată a fost încadrată în dispoziţiile art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., pentru inculpatul A., avocat în cadrul Baroului Arad, care a contrafăcut (a executat) scrisul de pe actul olograf intitulat "Testament" (purtând încheierea de atestare a identităţii părţii şi de data certă din 16 mai 2012 şi exceptând aceste menţiuni) şi a atestat în fals în cuprinsul aceluiaşi act că testatorul C. şi-a scris şi semnat testamentul personal, în prezenţa acestuia şi a martorului F., actul fiind folosit ulterior de coinculpatul B. în cadrul Dosarului de succesiune cu nr. x/2013, aflat pe rolul Judecătoriei Chişineu-Criş, şi respectiv art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., pentru inculpatul B., care a folosit în cadrul Dosarului de succesiune cu nr. x/2013, aflat pe rolul Judecătoriei Chişineu-Criş, actul olograf falsificat intitulat Testament şi a susţinut că acesta a fost scris în întregime de tatăl său C., cunoscând că scrisul de pe actul olograf intitulat Testament fusese executat de coinculpatul A.

Referitor la încadrarea juridică, s-a precizat că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, datând din 16 mai 2012, constituie infracţiuni, fiind incriminate atât de legea penală veche, sub imperiul căreia au fost săvârşite (art. 290 alin. (1), respectiv art. 291 C. pen.), cât şi de legea penală nouă, în vigoare începând cu data de 1 februarie 2014 (art. 322 alin. (1) şi art. 323 din actualul C. pen.).

Cu privire la legea penală mai favorabilă, s-a constatat că, potrivit normei de incriminare de la data comiterii faptei, infracţiunea săvârşită de inculpatul A., falsul în înscrisuri sub semnătură privată, era pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, iar în norma actuală de incriminare, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar pentru infracţiunea săvârşită de inculpatul B., pedeapsa este identică atât în legea penală veche, cât şi în legea penală nouă, închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Chiar dacă sub aspectul limitelor speciale - în ceea ce priveşte minimul, privind pedeapsa închisorii, pentru inculpatul A., legea penală veche era mai favorabilă, sub aspectul individualizării pedepsei s-a constatat că legea penală nouă reglementează o instituţie inexistentă în legea penală anterioară, şi anume amânarea aplicării pedepsei, care, raportat la limitele anterior menţionate (cu maximul special al închisorii mai mic de 7 ani), ar putea fi aplicată şi inculpaţilor.

Prin urmare, având în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile (impus prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale), s-a constatat, prin prisma dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din C. pen., că legea nouă este mai favorabilă pentru inculpaţi întrucât permite o sancţiune pentru aceştia care nu constituie condamnare şi care, potrivit art. 90 din C. pen. în vigoare, nu presupune nicio interdicţie, incapacitate sau decădere faţă de persoana căreia i-a fost aplicată.

Referitor la alegerea pedepsei, s-a apreciat că inculpaţilor nu li se poate stabili pentru infracţiunile săvârşite pedeapsa amenzii, prevăzută în mod alternativ cu pedeapsa închisorii, întrucât aceştia, în ciuda probatoriului evident care le stabileşte vinovăţia, au negat vehement şi permanent săvârşirea infracţiunilor, fără niciun regret şi au tergiversat la maximul posibil, prin cereri repetate şi neîntemeiate, procedura atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată.

Din acelaşi motiv, la care se adaugă şi împrejurarea că inculpatul A. care este de profesie avocat şi ar trebui, dacă nu să dea dovadă de respect pentru lege, mai ales cea penală, măcar să conştientizeze gravitatea deosebită a faptelor sale, dată fiind capacitatea şi experienţa sa intelectuală şi profesională, instanţa a apreciat că acestora nu li se poate stabili pedeapsa minimă.

Singurele aspecte favorabile care au fost reţinute pentru inculpaţi au fost acelea referitoare la lipsa antecedentelor penale, că au acţionat cu convingerea fermă că testamentul exprimă adevărata voinţă a defunctului, considerând în mod greşit că acesta ar putea produce efecte doar dacă semnătura este executată personal de testator, nu şi scrisul din cuprinsul său.

La individualizarea pedepselor s-au avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) din C. pen. din 1969, respectiv limitele speciale de pedeapsă prevăzute de textul încriminator, gradul concret de pericol social al infracţiunii săvârşite de fiecare inculpat, în contextul în care aceştia au folosit înscrisul falsificat într-un proces civil, datele personale şi comportamentul procesual mai sus menţionate.

De asemenea, s-a avut în vedere că inculpaţii se află la primul conflict cu legea penală, că acest comportament infracţional al lor este unul cu totul izolat şi determinat de circumstanţele speciale în care au acţionat, că sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de art. 83 C. pen., apreciindu-se că scopul pedepsei poate fi atins faţă de inculpaţi şi fără aplicarea efectivă a pedepselor ce le-au fost stabilite, dar cu supravegherea comportamentului lor pentru o anumită perioadă de timp.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel inculpatul A.

Prin motivele de apel formulate, cât şi prin notele de concluzii scrise, s-a solicitat, în principal, achitarea inculpatului, pe motiv că fapta reţinută în sarcina sa nu există în realitate, iar în subsidiar, reindividualizarea sancţiunii penale, fie prin renunţarea la aplicarea pedepsei, fie prin amânarea aplicării pedepsei, în condiţiile art. 80 C. pen., respectiv art. 83 C. pen.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a invocat insuficienţa probelor în acuzare, susţinându-se că apelantul inculpat ar fi fost condamnat doar pe baza declaraţiei martorului asistent F. şi a expertizei grafologice întocmite în faza de urmărire penală. Cu referire la aceste probe, s-a arătat că ele nu erau nici concludente şi nici suficiente pentru fundamentarea unui verdict de vinovăţie, iar în cauză, alte probe, cât şi situaţia părţilor în afara cadrului judiciar (împăcarea în cauza civilă privind dezbaterea succesiunii) justificau concluzia că testamentul în discuţie fusese scris de mâna testatorului C., reprezentând actul de ultimă voinţă al acestuia.

Referitor la declaraţia martorului F., s-a solicitat să se constate că acesta nu a relatat ca testamentul să fi fost scris de o altă persoană decât testatorul C.

Ca urmare, respectiva declaraţie trebuia valorificată din punct de vedere probatoriu în ansamblu şi întregul relatărilor efectuate, nu trunchiat şi selectiv, aşa cum procedase judecătorul primei instanţe.

În condiţiile în care scrierea testamentului s-a întins pe o durată mai mare de timp (circa 1,30 h-2,00 h), aşa cum se arată în toate declaraţiile martorului-asistent F., era normal ca această persoană să nu urmărească în mod neîntrerupt întreaga activitate desfăşurată de testatorul C.

Cât priveşte expertiza grafologică, s-a arătat că aceasta nu a fost legal întocmită, în sensul în care nu există certitudine că scriptele de comparaţie la care se face referire în cuprinsul raportului reprezintă înscrisuri executate de către defunctul C.

Or, în condiţiile în care la judecata în prima instanţă nu a fost încuviinţată cererea inculpatului privind efectuarea unei expertize grafice, proba administrată la urmărirea penală - criticată prin avizul de specialitate din 31 mai 2018, depus ca probă extrajudiciară în proces, se impunea a fi înlăturată din examinare.

În raport de toate aceste motive, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe, iar în rejudecare, achitarea inculpatului A. pe temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte critica subsidiară, formulată în sensul reindividualizării sancţiunii penale, aceasta a fost susţinută în raport de datele ce caracterizează persoana inculpatului şi conduita sa procesuală, cât şi a implicaţiilor pe care comiterea faptei le-a avut asupra relaţiilor sociale ocrotite de legea penală.

Sub acest aspect, s-a arătat că testamentul în discuţie nu a produs efecte juridice, în cauza civilă ce a format obiectul Dosarului nr. x/2013, soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 226 din 16 aprilie 2015 a Judecătoriei Chişineu-Criş, dispunându-se suspendarea judecăţii şi mai apoi anularea procesului, ceea ce înseamnă că dezbaterea succesiunii defunctului C. nu a avut loc nici prin prisma testamentului şi nici a regulilor devoluţiunii legale, pe cale judiciară. Descendenţii defunctului, adică coinculpatul B. şi fratele său, E., şi-au împărţit bunurile succesorale pe cale amiabilă, existând în acest sens, depusă la dosar, o declaraţie notarială a comoştenitorului E.

Examinând actele dosarului şi sentinţa penală atacată, atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată ca apelul declarat în cauză este fondat, în limita şi pentru considerentele ce urmează:

Susţinând că nu a săvârşit fapta pentru care a fost condamnat, inculpatul invocă insuficienţa probelor în acuzare şi deopotrivă greşita lor interpretare şi evaluare, făcând trimitere în acest sens la declaraţia martorului din lucrări F., cât şi la expertiza criminalistică din faza de urmărire penală, mijloace de probă care, în opinia apărării, fie nu erau relevante pentru reţinerea vinovăţiei, fie se cerea a fi înlăturate din examinare, având în vedere incertitudinea existentă cu privire la provenienţa scriptelor de comparaţie folosite la efectuarea raportului de expertiză grafică.

Înalta Curte constată însă că materialul probator administrat în cauză susţine în întregime acuzaţiile formulate împotriva persoanelor trimise în judecată, prima instanţă stabilind în mod corect vinovăţia inculpaţilor, încadrarea juridică şi circumstanţele de săvârşire a faptelor.

Astfel, este de necontestat că pe rolul Judecătoriei Chişineu-Criş a fost înregistrată sub nr. x/2013 cauza civilă privind dezbaterea succesiunii rămase de pe urma defunctului C., decedat la data de 7 iunie 2012, acţiune judiciară iniţiată de coinculpatului B., în contradictoriu cu fratele său, E.

De asemenea, este de necontestat că în respectiva cauză civilă intimatul-inculpat B. a depus la dosar înscrisul intitulat "Testament".

Odată cu depunerea testamentului la dosarul de succesiune, intimatul-inculpat B. a susţinut că înscrisul ar fi fost scris în întregime de defunctul său autor C., solicitând instanţei să constate că o parte însemnată din masa succesorală îi revenea în exclusivitate, în calitate de moştenitor testamentar.

Valabilitatea testamentului a fost însă contestată de comoştenitorul E., care, separat de procesul civil, s-a adresat cu plângere organelor de urmărire penală, invocând caracterul fals al înscrisului.

Cercetările efectuate după sesizarea organelor de urmărire penală au stabilit împrejurările în care a avut loc scrierea testamentului, precum şi persoanele implicate şi contribuţia avută la întocmirea actului.

A rezultat că, în ziua de 16 mai 2012, apelantul-inculpat A., avocat în Baroul Arad, la solicitarea coinculpatului B., s-a deplasat la Spitalul TBC din Arad, unde era internat numitul C., grav bolnav, pentru a-l asista la întocmirea testamentului.

Aşa cum rezultă din declaraţiile formulate în cauză de către inculpaţi, întocmirea testamentului în prezenţa unui avocat urmărea să asigure şi să confere valabilitate testamentului olograf prin atestarea persoanei şi a voinţei testatorului exprimată în act.

Înscrisul olograf intitulat "TESTAMENT"poartă încheierea de atestare a identităţii părţii şi de dată certă din 16 mai 2012 a avocatului A., prin consemnarea menţiunii că testatorul C. şi-a scris şi semnat testamentul personal, în prezenţa sa şi a martorului F.

Având în vedere respectiva încheiere de atestare şi prezumţia de autenticitate a faptelor pe care aceasta le consemnează, dar şi conţinutul sesizării penale, în cauză au fost administrate probe ştiinţifice pentru verificarea acuzaţiei de fals, fiind necesar să se stabilească, raportat la obiectul probaţiunii, dacă scrisul de pe actul olograf "TESTAMENT" a fost sau nu, executat de testatorul C.

Astfel, subsecvent infirmării soluţiei de neurmărire penală adoptată iniţial la nivelul Ministerului Public (dispusă prin Încheierea nr. 17/P din 3 iunie 2014 pronunţată de Judecătoria Chişineu-Criş, în plângerea formulată de petentul de E.), prin Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică grafică nr. x din 25 septembrie 2014 întocmit de IPJ Arad - Serviciul Criminalistic, s-a stabilit că scrisul de pe documentul intitulat TESTAMENT care figura ca fiind scris, datat şi semnat de C. nu aparţine acestuia, cu excepţia semnăturii, care probabil fusese executată de către acesta.

Mai apoi, după audierea inculpaţilor - A. declarând că el a scris numele de C. şi F., menţionate pe prima pagină a testamentului (în partea dreaptă jos a paginii), şi emiterea ordonanţei privind efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de cei doi inculpaţi, procurorul de caz a apreciat ca fiind necesară efectuarea unei noi lucrări de constatare criminalistică de către un expert criminalist autorizat din cadrul IPJ Arad - Serviciul Criminalistic.

Prin Raportul de constatare criminalistică nr. x din 19 mai 2015 întocmit de IPJ Arad - Serviciul Criminalistic, s-a stabilit că scrisul de pe documentul intitulat TESTAMENT care figura ca fiind scris, semnat şi datat de C. a fost probabil executat de către A..

După punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celor doi inculpaţi, având în vedere şi cererea de probatorii formulată în cauză, prin Ordonanţa procurorului din 3 iunie 2016 s-a dispus efectuarea unei expertize grafoscopice de către INEC - Laboratorul Interjudeţean Timişoara, prin care să se stabilească:

- (i) dacă conţinutul înscrisului denumit "Testament" şi semnătura testatorului, exceptând paragrafele scrise de A., aparţin lui C. (raportat la scriptele de comparaţie);

- (ii) dacă conţinutul înscrisului denumit "Testament" a fost scris de unul dintre inculpaţii A. sau B.;

Prin Raportul de expertiză criminalistică nr. 144 din 16 decembrie 2016 întocmit de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice - Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Timişoara, pe baza materialelor supuse examinării, respectiv înscrisul în litigiu şi scriptele de comparaţie conţinând scrisul şi/sau semnăturile lui C., A. şi B., şi folosind metoda comparativă, ca metodă folosită pentru expertiza scrisului şi a semnăturii, conform procedurilor specifice în domeniu, s-a constatat că scrisul de pe actul olograf intitulat "TESTAMENT"(purtând încheierea de atestare a identităţii părţii şi de data certă din 16 mai 2012 şi exceptând aceste menţiuni) nu a fost executat de testatorul C. şi nici de B., ci de către A.

De asemenea, s-a constatat că semnătura din cuprinsul testamentului examinat, aflată sub consemnarea numelui C. fusese executată de titularul C.

Contestând valoarea probatorie a acestui mijloc de probă, apelantul inculpat invocă precaritatea scriptelor de comparaţie - insuficienţa înscrisurilor folosite pentru comparaţie şi scrierea lor diferită făcând imposibilă identificarea unui scris care să poată fi atribuit titularului B., dar şi refuzul nejustificat al primei instanţe de a dispune efectuarea unei expertize criminalistice a scrisului, în condiţiile în care un alt expert criminalist, prin avizul de specialitate întocmit la cererea apărării şi depus ca probă extrajudiciară în proces, exprimase un punct de vedere diferit, concluziile formulate fiind susţinute cu argumente solide.

Ca răspuns la criticile formulate, Înalta Curte arată că încuviinţarea unei noi expertize nu poate avea la bază simpla apreciere arbitrară din partea organului judiciar, ci trebuie justificată şi întemeiată pe existenţa unei situaţii din cele anume prevăzute în dispoziţiile art. 181 din C. proc. pen.

Potrivit textul de lege enunţat, organul de urmărire penală sau instanţa dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.

În cauză însă Raportul de expertiză criminalistică nr. 144 din 16 decembrie 2016 întocmit de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice - Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Timişoara nu poate fi criticat sub niciun motiv din cele arătate la art. 181 din C. proc. pen.

Dimpotrivă, concluziile raportului de expertiză sunt clare şi precis formulate, iar constatările efectuate - prin observaţii şi argumentaţia prezentată, sprijină în totalitate concluziile finale, ceea ce înseamnă că, în mod corect, prima instanţă a refuzat solicitarea apărării privind efectuarea unei noi expertize în cauză.

Faptul că mijlocul de probă a fost administrat la urmărirea penală nu implică obligaţia de readministrare a probei în faţa instanţei.

Potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. (7) C. proc. pen., "probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi avute în vedere de instanţă la deliberare.

Atunci când se contestă însă un raport de expertiză, având în vedere specificul acestui mijloc de probă, Înalta Curte arată că readministrarea probei nu poate fi obţinută decât dacă se constată existenţa vreuneia dintre situaţiile de la art. 180 sau 181 C. proc. pen., adică atunci când se constată că expertiza nu este completă ori când se constată că există contradicţii sau neclarităţi în concluziile expertizei ori între conţinutul şi concluziile expertizei, iar respectivele deficienţe nu pot înlăturate prin audierea expertului.

Cu alte cuvinte, o expertiză efectuată în faza de urmărire penală urmează să fie apreciată critic de către instanţă în raport cu toate celelalte probe ale cauzei, iar când aceasta nu este completă ori conţine contradicţii şi neclarităţi şi nu răspunde obiectivelor stabilite, se poate dispune efectuarea unui supliment de expertiză ori o nouă expertiză.

Prin urmare, reţinând că în cauză o expertiză grafoscopică fusese efectuată în faza de urmărire penală, prima instanţă nu putea face abstracţie de acest fapt şi să încuviinţeze în cursul cercetării judecătoreşti efectuarea unei expertize ca şi cum expertiza deja efectuată nu ar fi existat, critica din apel neavând nicio justificare legală.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că expertiza efectuată în cauză a fost dispusă cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 172 şi urm. din C. proc. pen., inclusiv dispoziţiile art. 183 C. proc. pen., referitoare la prezentarea scriptelor de comparaţie, incidente în cauzele privind infracţiuni de fals în înscrisuri.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că textul de lege evocat - art. 183 C. proc. pen., nu prevede ca un anumit număr de înscrisuri să formeze fondul materialelor de comparaţie, ceea ce înseamnă că suficienţa şi aptitudinea înscrisurilor de a fi sau nu, folosite la efectuarea expertizei rămâne o chestiune lăsată la aprecierea expertului.

De asemenea, alin. (4) al aceluiaşi text de lege indică modalitatea de păstrare a înscrisurilor folosite ca materiale de comparaţie, prevăzându-se expres că "scriptele se introduc într-un plic sigilat care se vizează de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată (s.n. corespunzător fazei procesuale în care se dispune efectuarea expertizei) şi se semnează de acela care le prezintă".

Or, acesta este explicaţia pentru care scriptele de comparaţie nu se află ataşate la dosarul cauzei, procedura stabilită pentru prezentarea scriptelor de comparaţie obligând organul judiciar să le introducă şi păstreze într-un plic sigilat.

Cât priveşte scriptele de comparaţie propriu-zise, avute în vedere la efectuarea expertizei, rezultă din cuprinsul raportului, în partea dedicată observaţiilor preliminare, care anume înscrisuri nu au fost avute în vedere pentru comparaţie şi motivele care au determinat înlăturarea acestora din examinarea, astfel încât apare ca fiind nejustificată susţinerea din apel formulată în legătură cu imposibilitatea identificării unei scrieri care să poată fi atribuită titularului B.

Înscrisurile menţionate în cuprinsul raportului de expertiză, la pct. A.05 şi A.08. din enumerarea materialelor de comparaţie, nu au fost avute în vedere la efectuarea lucrării de către expert tocmai pentru faptul că scrierea acestora era diferită şi nu concorda cu celelalte piese de comparaţie provenind de la titularul C.

Faptul că înscrisurile folosite ca materiale de comparaţie prezintă uşoare diferenţe între ele (sesizabile pentru un nespecialist) nu înseamnă însă că scrierea acestora nu provine şi nu ar fi fost executată de aceeaşi persoană, câtă vreme scrierea expertizată permite identificarea unor caracteristici generale şi detalii de execuţie comune, precum şi alte elemente de grafie care examinate împreună conduc la concluzia identităţii de autor al scrierii.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a constatat că scrisul de redactare a testamentului în litigiu este de evoluţie superioară, un scris de mare viteză şi presiune scăzută, caracteristici specifice unui scris alert şi deşi aspectul general era unul neîngrijit, dezordonat - ca urmare a vitezei ridicate - scrisul este depus pe linii de bază orizontale şi paralele.

S-a menţionat că toate aceste caracteristici sunt specifice unui scriptor cu foarte bune abilităţi grafice, unui scris evoluat şi unei foarte bune coordonări a mişcărilor inscriptorii.

Au fost identificate şi menţionate ca atare elemente ce interesează nivelul detaliilor de execuţie, ulterior analizate şi examinate comparativ cu înscrisurile prezentate ca scripte de comparaţie ale titularului C., cât şi ale inculpaţilor A. şi B., conform obiectivelor stabilite prin expertiză.

Examinând scrisul titularului C., expertul a constatat că acesta avea abilităţi grafice modeste, scrisul fiind de evoluţie inferioară spre medie, iar viteza de scriere relativ redusă, cu presiune medie-mare şi aproximativ constantă.

Având în vedere şi elementele individuale constatate la nivelul detaliilor de execuţie grafică, expertul a evidenţiat - în urma examinării comparative a scrisului testamentului în litigiu cu scrisul titularului C., existenţa unor deosebiri categorice ale caracteristicilor generale, suficiente prin ele însele să excludă identitatea de autor, cât şi diferenţe relevante la nivelul detaliilor de execuţie, menţionate ca atare în cuprinsul lucrării.

S-a arătat de către expert că deosebirile nete constatate atât la nivel general cât şi la nivelul detaliilor de construcţie literală erau relevante şi conduceau la o concluzie categorică de neidentitate de autor.

S-a stabilit astfel că scrisul de pe actul olograf intitulat TESTAMENT (purtând încheierea de atestare a identităţii părţii şi de data certă din 16 mai 2012 şi exceptând aceste menţiuni) nu a fost executat de testatorul C.

Tot cu concluzie de certitudine pozitivă, s-a stabilit că scrisul de pe testamentul în litigiu a fost executat de inculpatul A., fiind menţionate motivele şi argumentele ştiinţifice care justificau formularea respectivei concluzii.

Apelantul-inculpat nu a formulat nicio critică concretă pertinentă în legătură cu concluzia expertizei care l-a indicat pe el ca fiind autorul scrierii din cuprinsul testamentului în litigiu, opinia expertului fiind exprimată pe baza examinării comparative cu înscrisuri care aparţineau acestuia.

Or, în condiţiile în care nu au fost prezentate argumente care să combată constatările şi observaţiile expertizei în legătură scrisul de redactare a testamentului în litigiu, iar caracteristicile generale ale scrisului, inclusiv cele verificate la nivelul detaliilor de execuţie sunt similare cu cele ale scrierii executate pe înscrisurile reprezentând scriptele de comparaţie atribuite apelantului-inculpat A., nu există niciun dubiu în ceea ce priveşte identificarea sa ca autor al scrierii manuscrise de pe actul falsificat, conform concluziei de la pct. 1 c), a) cărei valabilitate subzistă şi nu este în niciun fel condiţionată de aprecierile făcute în concluziile exprimate la pct. 1 lit. a) şi b) din expertiză.

Concluzia categorică de identitate de autor formulată cu privire la înscrisurile reprezentate de testamentul în litigiu şi cele constituind scriptele de comparaţie, coroborată cu celelalte probe administrate în cauză, relevantă sub acest aspect fiind declaraţia martorului F. care a asistat la întocmirea actului olograf, iar prin relatările efectuate nu a exclus posibilitatea ca testamentul să fi fost scris şi de o altă persoană decât defunctul C., descriind împrejurările în care au avut loc evenimentele la care a participat, demonstrează de o manieră clară şi neechivocă săvârşirea faptei de către apelantul-inculpat.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că avizul de specialitate din 31 mai 2018 întocmit de expert criminalist G. nu modifică starea de fapt relevantă sub aspectul acuzaţiilor aduse inculpaţilor.

Aşa cum bine s-a subliniat şi de judecătorul primei instanţe, interesul depunerii la dosar a avizului de specialitate la raportul de expertiză a fost acela de a se demonstra că scrisul existent pe testamentul în discuţie prezintă elemente grafice specifice procedeului de scriere cu "mâna condusă" sau "ajutată" de o altă persoană decât cea a titularului.

Însă, chiar şi în cazul în care s-ar reţine că testamentul în discuţie ar fi fost executat prin intermediul procedeului de scriere cu mâna condusă, situaţia juridică a apelantului-inculpat A. nu este cu nimic modificată, având în vedere specificul actului falsificat.

Astfel, înscrisul în discuţie era un testament olograf care potrivit art. 1041 din C. civ. trebuie sub sancţiunea nulităţii absolute scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.

Scrierea în întregime a actului, datarea şi semnarea acestuia de către testator constituie condiţii cerute cumulativ de lege pentru valabilitatea testamentului, astfel încât, dacă o altă persoană decât titularul manuscrie conţinutul actului, fapta constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, însuşirea actului prin semnătură nefiind suficientă pentru validitatea testamentului.

În cazul special al testamentului olograf - spre deosebire de celelalte înscrisuri sub semnătură privată, unde veridicitatea se verifică în raport de semnătura persoanei căreia i se atribuie actul, validitatea acestuia este dată de întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la 1041 din C. civ.

Ca urmare, în raport de toate cele arătate, Înalta Curte constată că starea de fapt stabilită în cauză se întemeiază pe probe suficiente şi concludente, declaraţia martorului F., completată şi coroborată cu probele ştiinţifice administrate în proces, cele două rapoarte de constatare şi raportul de expertiză grafică, confirmând pe deplin existenţa faptelor, aşa cum au fost ele reţinute de prima instanţă, şi împrejurările de săvârşire a acestora.

În schimb, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată în cauză este criticabilă din perspectiva examenului ce priveşte procesul de apreciere a gradului de pericol social al faptelor săvârşite de inculpaţi, considerându-se că acesta este propriu unei infracţiuni şi că pentru reeducare este necesară angajarea răspunderii penale a inculpaţilor.

Potrivit art. 181 C. pen. din 1969, ca lege penală mai favorabilă aplicabilă inculpaţilor, conform art. 5 din C. pen., interpretat în acord cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în condiţiile în care permite aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ prevăzută de art. 91 C. pen. - pentru cazul înlocuirii răspunderii penale şi pentru cel al achitării, conform art. 19 din Legea nr. 255/2013, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. La stabilirea în concret a gradului de pericol social, se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

În analiza pe care instanţa este chemată să o facă în aplicarea prevederilor art. 181 C. pen., niciunul din aceste criterii nu are o valoare prestabilită, ele urmând să fie apreciate în contextul tuturor datelor, împrejurărilor şi situaţiilor ce caracterizează fapta şi pe făptuitor.

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că elementele obiective ale infracţiunii se cerea a fi apreciate şi în funcţie de implicaţiile pe care comiterea faptei le-a avut asupra relaţiilor sociale ocrotite de legea penală.

Sub acest aspect, este de menţionat că testamentul în discuţie nu a produs efecte juridice, în sensul în care dosarul de succesiune în care acesta a fost prezentat s-a soluţionat printr-o hotărâre fără consecinţe în planul dreptului succesoral.

Prin Sentinţa civilă nr. 226 din 16 aprilie 2015 a Judecătoriei Chişineu-Criş, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, s-au constatat perimate cererile de chemare în judecată privind succesiunea defunctului C., ceea ce demonstrează, având în vedere şi declaraţia notarială a numitului E., că toate aspectele referitoare la împărţirea bunurilor succesorale au fost rezolvate pe cale amiabilă, prin bună înţelegere, şi independent de soluţia în prezenta acţiune penală.

Pe de altă parte, nu se poate face abstracţie, ci, dimpotrivă, trebuie corespunzător cântărită împrejurarea ce vizează poziţia subiectivă a inculpaţilor şi care arată convingerea cu care aceştia au acţionat la comiterea faptelor.

Astfel, aşa cum s-a reţinut şi de prima instanţă, inculpaţii au acţionat cu convingerea fermă că testamentul exprimă adevărata voinţă a defunctului, considerând în mod greşit că acesta ar putea produce efecte doar dacă semnătura îi aparţine testatorului, nu şi scrisul din cuprinsul său.

Or, această împrejurare, deosebit de relevantă în aprecierea gradului de pericol social concret al faptei şi periculozităţii sociale, deşi corect reţinută prin hotărârea primei instanţe, ea nu a fost corespunzător evaluată şi nu i s-a acordat semnificaţia cuvenită în contextul tuturor împrejurărilor cauzei.

Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă ca intenţia liberală a defunctului C. să fi fost consemnată în cuprinsul înscrisul în litigiu într-un alt fel decât cel corespunzător voinţei acestuia.

Însă, chiar dacă un asemenea fapt apare ca lipsit de importanţă din perspectiva îndeplinirii formale a elementelor de tipicitate cerute în cazul falsului în înscrisului sub semnătură privată, în situaţia particulară a testamentului olograf, prezintă importanţă în ceea ce priveşte aprecierea efectuată asupra gravităţii concrete a faptei.

De asemenea, prezintă importanţă situaţia personală a inculpaţilor, ocupaţia, nivelul de pregătire profesională, vârsta, lipsa antecedentelor penale şi conduita avută după comiterea faptelor pentru care au fost cercetaţi.

Lipsa oricăror indicii care să sugereze că ulterior comiterii faptelor inculpaţii ar mai fi fost cercetaţi pentru fapte prevăzute de legea penală denotă că procesul de reeducare a început imediat după sesizarea organelor judiciare şi s-a realizat pe parcursul celor 7 ani şi 4 luni de la data comiterii faptelor.

Gradul de instruire în cazul inculpatului A., profesia acestuia şi conduita procesuală adoptată, concretizată în aceea că a fost prezent la toate termenele de judecată, dar şi în procedura derulată înainte de sesizarea instanţei, justifică aprecierea că pentru sancţionarea faptei nu mai este necesară aplicarea unei pedepse.

În cazul inculpatului B. se impune a fi evidenţiată motivaţia avută atunci când a apelat la serviciile de avocat ale celuilalt coinculpat, şi anume reducerea disproporţiei în împărţirea bunurilor între descendenţii aceluiaşi autor. A fost subliniată împrejurarea că fratele inculpatului, numitul E., primise deja o parte importantă din bunuri prin intermediul unor acte deghizate şi, din cauza comportamentului necorespunzător avut ulterior faţă de defunctul lor tată, acesta din urmă îşi exprimase dorinţa de a corecta acea inechitate.

În raport de cele considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., urmează a admite apelul declarat de inculpatul A., iar în conformitate cu prevederile art. 419 Cod procedură, va extinde efectele apelului şi cu privire la intimatul inculpat B., având în vedere poziţia comună a inculpaţilor - care compun acelaşi grup procesual, şi faptul că examinarea efectuată în baza efectului extensiv al apelului conduce la modificarea în favoare a situaţiei intimatului inculpat, urmând ca sentinţa pronunţată în cauză de instanţa curţii de apel să fie desfiinţată în parte, în limita considerentelor arătate, temeiul achitării inculpaţilor fiind cel prevăzut la dispoziţiile art. 181 din C. pen. din 1969, aplicabile, conform art. 19 din Legea nr. 255/2013, ca legea penală mai favorabilă, potrivit art. 5 din C. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală, în faţa primei instanţe şi în apel rămân în sarcina statului.

Menţine dispoziţiile instanţei de fond cu privire la anularea înscrisului falsificat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 544/PI din 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017.

Extinde efectele apelului inculpatului A. şi cu privire la inculpatul B..

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată, numai în ceea ce priveşte latura penală şi, rejudecând cauza în aceste limite:

În baza art. 5 din C. pen., constată că legea penală mai favorabilă inculpaţilor A. şi B. este C. pen. din 1969.

I. În baza art. 19 din Legea nr. 255/2013 şi a art. 181 din C. pen. din 1969, achită pe inculpatul A. (fără antecedente penale) sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 181 alin. ultim, raportat la art. 91 lit. c) din C. pen. din 1969, aplică inculpatului A. sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1000 RON.

II. În baza art. 19 din Legea nr. 255/2013 şi a art. 181 din C. pen. din 1969, achită pe inculpatul B., fără antecedente penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 181 alin. ultim, raportat la art. 91 lit. c) din C. pen. din 1969, aplică inculpatului B. sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1000 RON.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală, în faţa primei instanţe şi în apel rămân în sarcina statului.

Menţine dispoziţiile instanţei de fond cu privire la anularea înscrisului falsificat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2019.

GGC - LM