Re-trial of final criminal conviction for abuse in office: appeal dismissed as inadmissible and constitutional referral rejected

Asupra cauzei penale de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 578/A din 26 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-a respins ca neîntemeiată cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de apelantul revizuent A.

În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată s-au respins ca inadmisibile cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în faza procesuală a apelului de către apelantul revizuent A.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelantul revizuent A. împotriva sentinţei penale nr. 848 din data de 22 noiembrie 2017 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul la plata sumei de 400 de RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., cheltuielile constând în onorariul avocatului din oficiu desemnat pentru apelantul revizuent, în cuantum de 260 RON, au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de apel a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 848 din 22 noiembrie 2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în baza art. 458 C. proc. pen. raportat la art. 47 C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, invocată în cauză de către petentul revizuent A..

În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 286/2009, respectiv a dispoziţiilor art. 4 C. pen. şi următoarele, până la art. 412 C. pen., invocată de revizuentul A., ca fiind inadmisibilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 459 alin. (3) lit. d) şi alin. (5) C. proc. pen., s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., ca fiind inadmisibilă.

A fost obligat revizuentul la plata sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Sentinţa mai sus menţionată a fost atacată cu apel de revizuentul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. x/2017, la data de 23 ianuarie 2018, şi soluţionată prin Decizia nr. 578/A din 26 aprilie 2018.

Prin motivele scrise de apel motive de apel, s-a solicitat desfiinţarea sentinţei atacate ca nelegală şi netemeinică şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti sau Judecătoriei Sector 2.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate, în raport de criticile formulate, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, supuse verificărilor în temeiul dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel a apreciat apelul formulat de revizuent ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel a reţinut că revizuentul A. critică sentinţa penală a primei instanţe susţinând că ar fi fost pronunţată de o instanţă necompetentă material, solicitând în esenţă aplicarea dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) teza finală C. proc. pen., în sensul de a se dispune rejudecarea cauzei de către instanţa competentă (Tribunalul Bucureşti, potrivit susţinerilor acestuia).

Curtea a constatat că aspectul legat de necompetenţa materială a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti nu reprezenta altceva decât un motiv invocat în susţinerea apelului cu care a fost învestită Curtea, nefiind o chestiune asupra căreia instanţa de apel să se pronunţe cu prioritate, înainte de dezbaterile asupra apelului declarat, aşa cum a susţinut revizuentul. Din această perspectivă, apare ca nerelevant faptul că revizuentul a precizat că înţelege să invoce excepţia necompetenţei Judecătoriei Sectorului 2 în faţa Curţii de Apel Bucureşti, câtă vreme împrejurarea menţionată nu transformă criticile legate de sentinţa penală apelată într-o veritabilă excepţie, asupra căreia instanţa să fie obligată să se pronunţe cu prioritate.

S-a reţinut împrejurarea că nu este vorba de invocarea excepţiei de necompetenţă a Curţii în soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei penale nr. 848 din data de 22 noiembrie 2017 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, aceasta fiind singura situaţie în care instanţa ar fi trebuit să lămurească prealabil aspectul legat de competenţă.

S-a arătat de instanţa de control judiciar că aspectele legate de necompetenţa materială a primei instanţe în soluţionarea cererii de revizuire urmează a fi analizate ca motiv de apel împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă.

Astfel, contrar susţinerilor revizuentului, instanţa de apel a reţinut că în soluţionarea excepţiei necompetenţei materiale invocate în faţa primei instanţe a fost respectat principiul contradictorialităţii, excepţia invocată de revizuent fiind pusă în discuţie de instanţă, toate părţile şi reprezentantul Ministerului Public având astfel posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere legat de competenţa materială a instanţei sesizate cu cererea de revizuire (încheierea de şedinţă din data de 25 octombrie 2017, dosar fond). Împrejurarea că instanţa de fond a făcut referire în soluţionarea acestei excepţii la anumite aspecte, inclusiv la o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, nu implică obligaţia ca aceasta să fi pus în dezbatere contradictorie aspectele menţionate.

Curtea a constatat că prima instanţă a respectat dispoziţiile legale privind punerea în discuţie contradictorie a excepţiei necompetenţei materiale invocate de revizuent şi a analizat în prealabil aspectele legate de necompetenţa materială a instanţei de judecată, apreciind în mod corect că, în cauză, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată aparţine Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

S-a reţinut că la data de 19 august 2016 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti cererea de revizuire a numitului A. prin care a solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 1199 din 30 decembrie 2013 rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 825 din 10 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, solicitând desfiinţarea hotărârii, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei hotărâri, potrivit dispoziţiilor legale.

Prin Decizia penală nr. 1459/A din 7 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei, fiind declinată competenţa în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe, în urma sesizării ca efect al declinării, la data de 14 iulie 2017, sub nr. x/2017.

În aceste împrejurări, în mod corect prin sentinţa penală apelată s-a făcut referire, în soluţionarea excepţiei necompetenţei materiale, la decizia menţionată mai înainte, prin efectul acesteia fiind format dosarul pe rolul Judecătoriei Sectorului 2, în care a fost soluţionată cererea de revizuire formulată de petentul A.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 458 C. proc. pen., competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. În cauza de faţă, sentinţa vizată prin cererea de revizuire a fost pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, fiind nerelevant că în raport de infracţiunile cercetate, potrivit dispoziţiilor Noului C. proc. pen., competenţa de soluţionare aparţine în prezent Tribunalului.

Curtea a reţinut, contrar susţinerilor revizuentului din cuprinsul motivelor de apel, că în lămurirea aspectului legat de competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată de petent erau incidente aspectele reţinute prin Decizia nr. XXX din 9 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 725 din 26 octombrie 2007, decizie care îşi păstrează actualitatea chiar dacă a fost dată înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen.

Prin decizia menţionată s-a lămurit aspectul legat de determinarea instanţei competente să judece cererea de revizuire în cazul în care, la momentul introducerii cererii, datorită modificărilor normelor de competenţă, primei instanţe nu i-ar mai reveni competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă. Instanţa supremă a stabilit că instanţa care a soluţionat fondul cauzei rămâne competentă să judece şi cererea de revizuire, chiar dacă la momentul introducerii acesteia, competenţa de a judeca acea cauză în primă instanţă ar reveni unei alte instanţe.

Această interpretare se impune întrucât, pe de o parte, normele procedurale sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicare, iar pe de altă parte, revizuirea este o cale de atac de retractare, aparţinând din punct de vedere al competenţei, aceleiaşi instanţe care a judecat fondul cauzei. Singura excepţie de la această regulă ar fi situaţia în care instanţa care a soluţionat fondul cauzei a fost între timp desfiinţată, caz în care se impune să fie determinată competenţa de soluţionare a cererii de revizuire potrivit normelor de competenţă în vigoare în momentul introducerii cererii.

Curtea a reţinut că situaţia din cauza de faţă este identică cu cea soluţionată prin recursul în interesul legii menţionat, fiind nerelevant faptul că decizia a fost pronunţată înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen. câtă vreme dispoziţiile art. 458 C. proc. pen. sunt identice cu cele ale art. 401 din C. proc. pen. din 1968 iar prin noile dispoziţii nu s-a dat o altă rezolvare situaţiei menţionate, împrejurare în care interpretarea anterioară îşi menţine în întregime valabilitatea.

Nu poate fi primită susţinerea revizuentului în sensul că făcând aplicarea deciziei menţionate s-ar acorda acesteia o forţă superioară dispoziţiilor legale câtă vreme, aşa cum s-a arătat, noul C. proc. pen. nu cuprinde, în afara dispoziţiilor art. 458 C. proc. pen., alte dispoziţii privind competenţa de soluţionare a unei cereri de revizuire.

Prin urmare, Curtea a apreciat că Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti era instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire formulată de petent, neputând fi reţinute susţinerile revizuentului în sensul că sentinţa apelată ar fi fost pronunţată de o instanţă necompetentă material şi că s-ar impune desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

În ceea ce priveşte criticile aduse soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulate, Curtea le-a apreciat de asemenea ca nefondate, reţinând următoarele aspecte:

La data de 19 august 2016 revizuentul a depus atât la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, cât şi la Curtea de Apel Bucureşti, aceeaşi cerere de revizuire (analiza celor două cereri conduce la concluzia că acestea sunt identice), cereri care vizau Sentinţa penală nr. 1199/2013 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 825/2015 a Curţii de Apel Bucureşti.

Cererea depusă la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost înregistrată sub numărul x/2016, cauza fiind soluţionată prin Sentinţa penală nr. 366 din 16 mai 2017 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia Penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1209 din 21 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în sensul respingerii ca inadmisibile a cererii de revizuire formulate.

S-a reţinut că prin cererea formulată la data de 19 august 2016 şi înregistrată sub numărul de x/2016 revizuentul A. a solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 1199 din 30 decembrie 2013 rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 825 din 10 iunie 2015 a C.A.B., desfiinţarea hotărârii, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei hotărâri potrivit art. 395 - 399 noul C. proc. pen., art. 344 - 345 vechiul C. proc. pen.

În fapt, revizuentul a arătat că normele legale ce au stat la baza pronunţării hotărârii ce a fost supusă revizuirii sunt reprezentate de dispoziţiile art. 246 C. pen. anterior şi 297 C. pen. actual care incriminează abuzul în serviciu şi care au fost declarate ca fiind neconstituţionale prin Decizia 405 din 15 iunie 2016 de către Curtea Constituţionala a României, iar consecinţele încălcării dispoziţiilor constituţionale continuă să îşi producă efectele şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii ce face obiectul cererii de revizuire.

A arătat că a fost condamnat definitiv în Dosarul nr. x/2010 pentru comiterea infracţiunii de "abuz în serviciu", în forma de participaţie a complicităţii, iar din considerentele instanţei de fond (care doar a reconfirmat rechizitoriul DNA), reiterate şi de instanţa de apel rezultă - în opinia revizuentului - că faptele reţinute nici nu s-au regăsit şi nici nu se regăsesc în conţinutul constitutiv al infracţiunii de "abuz în serviciu".

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, revizuentul a apreciat că aceasta întruneşte cerinţele prev. de art. 453 lit. f) C. proc. pen., întrucât prin Decizia 405/2016 a Curţii Constituţionale s-a stabilit că legea care defineşte "abuzul în serviciu" (art. 246 C. pen. anterior şi art. 297 C. pen.) nu a îndeplinit cumulativ condiţiile de claritate, predictibilitate, precizie şi accesibilitate având ca efect nulitatea prevederilor, inexistenţa acestora din punct de vedere juridic, o astfel de incriminare încălcând normele constituţionale încă de la publicarea în Monitorul Oficial.

A menţionat revizuentul că în Dosarul nr. x/2010 în care s-a pronunţat condamnarea sa definitivă, reţinerea infracţiunii de "abuz în serviciu" în sarcina directorului general B. a avut la bază faptul că în perioada august - iulie 2001 ar fi încheiat nişte convenţii de plaţi în care părţi au fost C. cu încălcarea normelor legale în frauda C., însă instanţa de fond şi apoi instanţa de apel au reţinut că aceste convenţii au îndeplinit condiţiile de formă şi de fond şi că au fost legal întocmite şi semnate, producând efecte atât în perioada de valabilitate (2000 - 2001) şi chiar ulterior în anii 2002 - 2003, când în baza acestora s-au efectuat decontări directe între D. şi C., aşa cum rezulta din situaţia prezentata chiar de partea civila. S-a mai arătat că aceste "convenţiile de plaţi" au fost considerate de instanţa de fond ca fiind neadecvate, considerând ca managerii C. nu ar fi trebuit să încheie aceste convenţii, ci sa facă "altfel", fără sa indice cum ar fi trebuit făcut sau ce alte posibilităţi concrete ar fi oferit cadrul legal la acea vreme pentru a oferi aceleaşi condiţii pe care le-a asigurat încheierea acestor convenţii, adică continuarea activităţii platformei industriale D. Râmnicu Vâlcea aflate la dosarul cauzei. De asemenea, s-a arătat că nefiind vorba despre compensări, nu poate fi analizată situaţia de fapt în funcţie de prevederile H.G. nr. 685 şi nr. 804/1999 care reglementa legislaţia privind compensările, aşa încât aprecierile instanţei prin care sunt constatate încălcări ale legii trebuie înlăturate, întrucât trimiterea pe care o face instanţa la prevederile legislaţiei privind compensările nu are nici un temei legal şi nici o posibila finalizare neputându-se realiza compensări, deoarece între societăţile implicate nu au fost relaţii comerciale, facturi, care să poată fi incluse într-un mecanism de compensare, convenţiile de plata încadrându-se în mecanismele legale accesibile. S-a mai precizat că instanţa nu a pronunţat o hotărâre din care să rezulte că aceste acte ar fi fost categorisite ca fiind "compensări" iar nu "convenţii de plată", respectiv instanţa nu a dispus anularea acestora ca nefiind legale, astfel cum a fost sesizată de către Ministerul Public.

A mai arătat revizuentul că nu este întrunită o condiţie esenţială ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv "încălcarea legii".

Totodată, revizuentul a precizat că în sentinţa penală de condamnare s-a făcut referire la sintagma neclară "nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte defectuos", apreciindu-se că este incidentă şi în ceea ce priveşte expertiza judiciară efectuată în cauză, reţinându-se încălcarea de către experţi a normelor legale la efectuarea expertizei, respectiv că experţii "au îndeplinit defectuos actul". S-a arătat că această soluţie a fost posibilă din cauza caracterului confuz, contradictoriu, neclar al legislaţiei penale, aşa încât apreciază că nici acest element constitutiv al abuzului în serviciu - "existenţa prejudiciului" - nu este îndeplinit în cauză, prin prisma Deciziei 405 din 15 iunie 2016 a CCR.

Revizuentul a mai arătat că din perspectiva prevederilor art. 453 alin. (1) lit. c), Hotărârea de condamnare nr. 1199/2013 din Dosarul nr. x/2010 a avut ca temei un fals, un act inexistent din punct de vedere juridic, respectiv "abuzul în serviciu" (prevederile art. 246 C. pen. anterior sau 297 C. pen.), iar din perspectiva prevederilor art. 453 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., procurorii şi judecătorii care au instrumentat cauza din neglijenţă sau abuziv au încălcat drepturile constituţionale ale inculpaţilor, cu ştiinţă, speculând lipsa de cunoştinţe juridice a cetăţeanului şi caracterul confuz neclar al legii.

În motivarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulată s-a reţinut că revizuirea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

Prin Decizia nr. 405/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) din C. pen. şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Curtea Constituţională a admis excepţia invocată, constatând că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

S-a reţinut că revizuentul nu a invocat o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale în cursul judecăţii fondului cauzei penale nr. x/2010 şi nici în căile de atac, ci a invocat excepţia de neconstituţionalitate a articolelor menţionate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la momentul examinării recursului în casaţie. Invocarea acestei excepţii în data de 20 aprilie 2016, anterior soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate mai sus menţionate, nu echivalează cu întrunirea cerinţelor legale prev. de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. care prevăd ca excepţia să fi fost invocată în cauza soluţionată prin hotărârea definitivă care se atacă.

S-a mai reţinut că invocarea în faţa completului învestit cu soluţionarea recursului în casaţie, a unei astfel de excepţii, independent de modalitatea de soluţionare a cererii de sesizare, nu se subscrie criteriilor expuse mai sus, neputând fi promovată cu succes calea de atac extraordinară a revizuirii.

Este adevărat că dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. au fost modificate prin O.U.G. nr. 18/2016 în data de 23 mai 2016, ulterior invocării în recursul în casaţie a excepţiei de neconstituţionalitate, iar Decizia nr. 126/2016 se aplică încă din data de 11 martie 2016. Cu toate acestea, prima instanţă a reţinut că motivele de revizuire se apreciază în concret la data promovării căii de atac extraordinare, dispoziţiile procesual penale fiind de imediată aplicare.

Instanţa a apreciat că în cauză petentul revizuent nu a făcut dovada existenţei unui astfel de caz la care se referă în principal la declararea ca fiind neconstituţională a unei dispoziţii legale pe care s-a întemeiat hotărârea definitivă.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, la aceeaşi dată, petentul a depus aceeaşi cerere de revizuire şi la Curtea de Apel Bucureşti, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2016, ulterior a fost declinată în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 14 iulie 2017, sub nr. x/2017, dosar în care a fost pronunţată sentinţa care face obiectul controlului judecătoresc în cauza de faţă.

Curtea a reţinute că prima instanţă, analizând cele două cereri de revizuire care au condus la formarea Dosarelor nr. x/2016 şi nr. y/2017, ambele pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti, a apreciat în mod corect că acestea au conţinut identic, preluat prin metoda copy-paste.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen., potrivit cărora, la primirea cererii de revizuire, instanţa examinează "daca faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv".

Prima instanţă a reţinut că deşi la termenul din data de 25 octombrie 2017 revizuentul a menţionat, la cererea expresă a instanţei, că "Dosarul nr. x/2016 care a avut ca obiect cealaltă cerere de revizuire formulată de acesta împotriva aceleiaşi sentinţe penale" a avut "acelaşi temei, dar pentru alt motiv", s-a constatat, nu numai că în cele două cereri de revizuire sunt prezentate aceleaşi "fapte şi mijloace de probă" (astfel cum reclamă art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen.), ci chiar există o identitate perfectă între acestea, prin metoda copy-paste.

Curtea a considerat astfel ca fiind corecte aprecierile primei instanţe în sensul că faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv, situaţie în care sunt incidente prevederile art. 459 alin. (5) C. proc. pen., potrivit cărora:

"În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (3), dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă".

Din analiza conţinutului celor două cereri de revizuire rezultă, în aprecierea Curţii, identitatea conţinutului celor două cereri de revizuire, faptul că în cererile menţionate este invocat acelaşi caz de revizuire, fiind prezentate aceleaşi fapte şi mijloace de probă, neputând fi reţinută susţinerea apelantului în sensul că în dosarul în care s-a soluţionat definitiv cererea de revizuire ar fi invocat mai multe motive iar instanţa nu ar fi examinat decât unul din motivele menţionate.

Din analiza hotărârilor menţionate rezultă că instanţa a analizat, în dosarul soluţionat în mod definitiv, toate aspectele invocate prin cererea de revizuire formulată iar împrejurarea că după soluţionarea definitivă a cauzei respective revizuentul înţelege să formuleze o serie de critici legate de modalitatea în care a fost soluţionată aceasta nu justifică concluzia că ar fi vorba în cererea care a făcut obiectul cauzei de faţă de alte fapte sau mijloace de probă decât cele prezentate în prima cerere de revizuire formulată.

Criticile formulate vizează o hotărâre definitivă, ale cărei considerente nu pot face obiectul controlului în cauza având ca obiect o cerere de revizuire identică cu cea soluţionată în mod definitiv, neputând fi primite susţinerile revizuentului privind posibilitatea ca instanţa, în soluţionarea prezentei cauze, să constate nelegalitatea sentinţei prin care a fost soluţionată definitiv prima cerere de revizuire. Analiza, aşa cum a arătat şi prima instanţă, este limitată la verificarea efectuată potrivit dispoziţiilor art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen., respectiv în ce măsură faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea au fost prezentate în cererea anterioară de revizuire, care a fost judecată definitiv, Curtea apreciind că în mod corect prima instanţă a reţinut că sunt invocate aceleaşi fapte sau mijloace de probă, ceea ce a determinat respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulată.

II. Decizia penală nr. 578/A din 26 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală a fost atacată cu apel de revizuentul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2019, criticile formulate vizând în esenţă greşita respingere a excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, cât şi greşita considerare că soluţia instanţei de apel este definitivă.

În dezvoltarea motivelor scrise de apel s-a susţinut că excepţia necompetenţei a fost respinsă printr-o motivaţie care are la bază o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 474 C. proc. pen., instanţa de apel menţionând expres că decizia dată dezlegării problemelor de drept este o decizie general obligatorie, fapt ce nu este adevărat întrucât art. 474 spune că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cu referire la acest aspect, s-a arătat că Decizia XXX/2006, fiind o decizie dată într-un recurs în interesul legii nu are caracter general obligatoriu precum deciziile Curţii Constituţionale, ci doar caracter obligatoriu pentru instanţe, nu şi pentru justiţiabili.

Dat fiind faptul că decizia în recurs în interesul legii nu poate fi supusă controlului şi nici nu poate fi invocată împotriva acesteia excepţia de neconstituţionalitate, nefiind un act emis de legiuitor, apelantul revizuent a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen., mai precis a sintagmei dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe, care imprimă un caracter confuz şi contradictoriu, ceva ce nici magistraţii nu înţeleg, dacă are sau nu caracter erga omnes. Apreciază că această dispoziţie din lege nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, nefiind întrunite condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, încălcând art. 1 alin. (4), art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16, art. 21, art. 22, art. 23 şi art. 24 din Constituţia României.

A solicitat admiterea cererii şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.

Pe fondul excepţiei de necompetenţă, apelantul a solicitat să se constate că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 453 C. proc. pen. valabile la data pronunţării Deciziei nr. 825 din 10 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, acestea fiind dispoziţii mai favorabile şi deci incidente cauzei conform art. 15 şi 16 din Constituţie.

Referitor la admisibilitatea căii de atac a apelului declarat în prezenta cauză, revizuentul a susţinut că soluţia dată de instanţa de apel nu poate fi definitivă întrucât excepţia de necompetenţă întemeiată pe dispoziţiile art. 47 C. proc. pen. s-a judecat pe fond la Curtea de apel şi, ca atare, poate fi atacată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind o situaţie similară cu a excepţiei de neconstituţionalitate care are prevăzută expres calea de atac şi termenul de soluţionare în procedură specială de urgenţă.

S-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 129 din Constituţie şi art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A mai susţinut că soluţiile date chestiunilor prealabile sau ridicate pe cale de excepţie nu constituie autoritate de lucru judecat, ele putând fi repuse în discuţie în cursul judecării cauzei şi în termenul prevăzut de lege, motive pe care instanţele precedente nu le-au avut în vedere.

Prin urmare, a solicitat admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare.

II.1 Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

În cauza dedusă judecăţii, apelantul A. a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen., mai precis a sintagmei dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe, apreciind că această dispoziţie din lege nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, nefiind întrunite condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, încălcând art. 1 alin. (4), art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16, art. 21, art. 22, art. 23 şi art. 24 din Constituţia României.

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 alin. (1)din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că (i) aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi, sau din oficiu, de către instanţă ori de procuror în cauzele în care participă; (ii) să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; (iii) să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale, printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi (iv) să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de apelantul A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen., în vigoare, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În schimb, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen. nu îndeplineşte condiţia legăturii cu soluţionarea apelului declarat în cauză.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În cauza de faţă, Înalta Curte observă că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen. a fost invocată de apelant atât în faţa Curţii de Apel Bucureşti cu ocazia soluţionării apelului declarat împotriva unei hotărâri prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, cât şi în prezenta cale de atac împotriva hotărârii instanţei de apel, judecată definitiv.

Din acest punct de vedere, Curtea Constituţională a reţinut că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în contextul în care obiectul cauzei îl reprezintă calea de atac exercitată unei decizii ce vizează soluţia pronunţată într-o cerere de revizuire, respinsă ca inadmisibilă.

II.2 Deliberând asupra excepţiei admisibilităţii căii de atac a apelului declarat de revizuentul A. împotriva Deciziei penale nr. 578/A din 26 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 408 alin. (1) C. proc. pen., sentinţele pot fi atacate cu apel dacă legea nu prevede altfel, iar potrivit art. 551 (4) C. proc. pen., rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe are loc la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că revizuentul A. a declarat apel împotriva Deciziei penale nr. 578/A din data de 26 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, decizie prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de acesta împotriva Sentinţei penale nr. 848 din data de 22 noiembrie 2017 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel este definitivă.

Potrivit dispoziţiilor C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti se exercită în condiţiile prevăzute de legea procesual penală şi în acord cu principiile stabilite de art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii şi ale art. 21 din legea fundamentală care prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, dar şi în acord cu exigenţele prevăzute de art. 13 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului privind dreptul la un recurs efectiv.

Prin urmare, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca fiind o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Având în vedere inadmisibilitatea căii de atac, Înalta Curte nu va mai analiza motivele de apel invocate de apelant în scris la dosar.

Faţă de cele menţionate, apelul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei penale nr. 578/A din data de 26 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală este inadmisibil urmând a fi respins.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat apelantul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare.

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de apelantul A. împotriva Deciziei penale nr. 578/A din data de 26 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 22 mai 2019.

GGC - LM