Illegal application of fine penalty for falsification of official records under 1969 Penal Code limits

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva Deciziei penale nr. 1304/A din data de 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2018, privind pe inculpaţii A. şi B.:

Prin Sentinţa penală nr. 410 din 25 aprilie 2019, pronunţată în Dosar nr. x/2018, Judecătoria Gherla a dispus condamnarea inculpatei A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, în formă continuată, prev. de art. 326 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acţiuni componente) şi la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, în forma instigării, prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 38 alin. (2) şi art. 39 lit. c) din C. pen., a contopit pedepsele de 1 an închisoare şi 6 luni închisoare stabilite prin prezenta, în final aplicând inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat sporul de 2 luni închisoare, în final rezultând pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare.

A dispus condamnarea inculpatului B. la o pedeapsă de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 326 din C. pen. şi la o pedeapsă de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, în forma instigării, prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 38 alin. (2) şi art. 39 lit. c) din C. pen., a contopit pedepsele de 1 an închisoare şi 6 luni închisoare stabilite prin sentinţa mai sus menţionată, în final aplicând inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat sporul de 2 luni închisoare, în final, rezultând pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare.

S-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile. S-a respins excepţia prescripţiei dreptului de opţiune succesorală.

În temeiul articolelor 14 şi 346 din C. proc. pen., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată în cadrul procesului penal de către partea vătămată C. şi, în consecinţă, a obligat pe inculpaţi, în solidar, să plătească în favoarea acesteia suma de 5.000 RON, cu titlul de daune morale.

În temeiul articolelor 14 şi 346 din C. proc. pen., a admis în parte acţiunea civilă formulată în cadrul procesului penal de către partea vătămată D. şi, în consecinţă, a obligat pe inculpaţi, în solidar, să plătească în favoarea acesteia suma de 5.000 RON cu titlul de daune morale.

În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus desfiinţarea parţială a înscrisului falsificat ca urmare a conduitei inculpaţilor (certificatul de moştenitor nr. x din 16 august 2012), precum şi a încheierii notariale din data de 16 august 2012, Dosar succesoral x/2012 al BNP E..

S-a reţinut că, în drept, faptele inculpatei A. care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în data de 16 iulie 2012 a declarat, în mod necorespunzător adevărului, în faţa notarului public F., în cuprinsul cererii de deschidere a procedurii succesorale după defunctul G., că ea însăşi şi inculpatul B. sunt singurii succesibili ai defunctului, omiţând în mod deliberat să le indice pe numitele C. şi D. ca moştenitoare prezumtive, în scopul de a produce consecinţe juridice, respectiv de a determina înlăturarea acestora din urmă de la moştenire, cu consecinţa creşterii cotei proprii de moştenire, după care, în data de 16 august 2012, cu ocazia întocmirii încheierii finale în Dosarul succesoral nr. x/2012, a dat, cu acelaşi scop, o declaraţie similară în faţa notarului public, consemnată în cuprinsul încheierii, ambele declaraţii servind la producerea consecinţei juridice urmărite (prin restrângerea cadrului succesoral), întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, în formă continuată, prev. de art. 326 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acţiuni componente).

Faptele aceleiaşi inculpate care, la datele şi în contextul descris anterior, a determinat notarul public F. ca, fără vinovăţie, să întocmească, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, un înscris oficial (Certificatul de moştenitor nr. x din 16 august 2012) ce conţine date necorespunzătoare adevărului, în sensul că moştenitorii defunctului G. ar fi A. şi B., fără să existe renunţători sau moştenitori străini prin neacceptare, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, în forma instigării, prev. de . art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen.

În drept, fapta inculpatului B. care, în data de 16 august 2012, cu ocazia întocmirii încheierii finale în Dosarul succesoral nr. x/2012, a declarat, în mod necorespunzător adevărului, în faţa notarului public F., că el însuşi şi inculpata A. sunt singurii succesibili ai defunctului G. - declaraţie consemnată în cuprinsul încheierii, omiţând în mod deliberat să le indice pe numitele C. şi D. ca moştenitoare prezumtive, în scopul de a produce consecinţe juridice, respectiv de a determina înlăturarea acestora din urmă de la moştenire, cu consecinţa creşterii cotei proprii de moştenire, declaraţia dată servind la producerea consecinţei juridice urmărite (prin restrângerea cadrului succesoral), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 326 din C. pen. Fapta aceluiaşi inculpat care, la data şi în contextul descris anterior, a determinat notarul public F. ca, fără vinovăţie, să întocmească, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, un înscris oficial (Certificatul de moştenitor nr. x din 16 august 2012) ce conţine date necorespunzătoare adevărului, în sensul că moştenitorii defunctului G. ar fi A. şi B., fără să existe renunţători sau moştenitori străini prin neacceptare, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, în forma instigării, prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 321 alin. (1) din C. pen.

Împotriva sentinţei penale anterior menţionate, au declarat apel inculpaţii A. şi B..

Prin Decizia penală nr. 1304/A din 14 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de către inculpaţii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 410 din 25 aprilie 2019, pronunţată de Judecătoria Gherla, pe care a desfiinţat-o cu privire la soluţionarea laturii penale şi a laturii civile, şi rejudecând în aceste limite.

În baza art. 292 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 art. 63 alin. (3) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din din C. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 2.000 de RON amendă penală, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii. În baza art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 raportat la art. 292 din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 2.000 de RON amendă penală, pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, în forma instigării.

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969, a constatat că cele două infracţiuni au fost săvârşite în condiţiile concursului real de infracţiuni. În baza art. 34 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969, a contopit cele două pedepse de 2.000 de RON amendă penală şi a aplicat pedeapsa cea mai grea de 2.000 de RON amendă penală.

În baza art. 81 şi 82 din C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei amenzii penale de 2.000 de RON, aplicate inculpatei A. şi a stabilit termenul de încercare de 1 an.

A atras atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 83 din C. pen. din 1969.

În baza art. 292 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 63 alin. (3) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 2.000 de RON amendă penală, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii.

În baza art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 raportat la art. 292 din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 2.000 de RON amendă penală, pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, în forma instigării.

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969, a constatat că cele două infracţiuni au fost săvârşite în condiţiile concursului real de infracţiuni. În baza art. 34 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969, a contopit cele două pedepse de 2.000 de RON amendă penală şi a aplicat pedeapsa cea mai grea de 2.000 de RON amendă penală.

În baza art. 81 şi 82 din C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei amenzii penale de 2.000 de RON aplicate inculpatului B. şi a stabilit termenul de încercare de 1 an.

A atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 din C. pen. din 1969.

A constatat că părţile civile C. şi D. au renunţat la pretenţiile civile şi la cheltuielile de judecată. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

S-a reţinut că starea de fapt reţinută de instanţa de fond corespunde realităţii şi probelor administrate. Cei doi inculpaţi s-au prezentat în faţa instanţei de control judiciar şi au dat declaraţii prin care recunosc starea de fapt, precum şi împrejurarea că declaraţiile date în faţa notarului au avut ca scop înlăturarea de la succsesiune pe C. şi D. care, în opinia lor, nu au avut legături familiale apropiate cu persoana decedată. Raportat la starea de fapt care rezultă din probele administrate, precum şi declaraţiile inculpaţilor, Curtea a reţinut, alături de instanţa de fond, că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care au fost trimişi în judecată.

Cu privire la individualizarea pedepselor şi legea penală mai favorabilă, s-a reţinut că argumentele instanţei de fond cu privire la gravitatea faptei raportat la modalitatea de săvârşire a faptei şi la consecinţele rezultate, dar şi revirimentul procesual din cursul apelului, când inculpaţii au recunoscut şi şi-au asumat săvârşirea faptelor şi au făcut demersuri pentru înlăturarea consecinţelor de natură civilă, iar urmare a acestor demersuri părţile civile au declarat că nu mai au niciun fel de pretenţii de la inculpaţi. S-a apreciat că aceste împrejurări diminuează semnificativ gravitatea faptei, relevând eforturile inculpaţilor de a înlătura consecinţele infracţiunilor; pe de altă parte, timpul scurs de la data săvârşirii faptelor, adică mai bine de şapte ani, în contextul în care cauza cunoaşte o complexitate redusă, reclamă o compensaţie echitabilă de natură procesuală pentru cei doi inculpaţi.

Aşadar, având în vedere că legea penală în vigoare la data săvârşirii infracţiunilor, respectiv din C. pen. din 1969, cunoaşte instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, precum şi pedepse alternative în cazul infracţiunii care face obiectul prezentei cauze, Curtea a considerat că aceasta este legea penală mai favorabilă celor doi inculpaţi, iar la individualizarea pedepselor, a avut în vedere argumentele privind gravitatea faptei şi împrejurările ulterioare care diminuează răspunderea penală a celor doi inculpaţi şi va alege ca pedeapsă principală pentru fiecare infracţiune amenda penală.

Împotriva Deciziei penale nr. 1304/A din 14 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018 de Curtea de Apel Cluj, a formulat cerere de recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, la data de 6 ianuarie 2020.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a apreciat hotărârea instanţei de apel ca fiind nelegală, în speţă fiind incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) lit. 12 din C. proc. pen., în ceea ce priveşte pedepsele aplicate inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 raportat la art. 289 din C. pen. din 1969, precum şi în ceea ce priveşte termenul de încercare prevăzut de art. 82 din C. pen. din 1969.

S-a susţinut că, în conformitate cu prevederile art. 289 din C. pen. din 1969, falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Potrivit art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969, determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite aceea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

S-a susţinut că, în speţă, în condiţiile în care instanţa de apel nu a reţinut circumstanţe atenuante, nu putea aplica inculpaţilor pedeapsa amenzii pentru infracţiunea prevăzută de art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 raportat la art. 289 din C. pen. din 1969.

În această situaţie, întrucât una din pedepsele aplicate inculpaţilor este închisoarea, chiar orientată spre minimul prevăzut de lege, s-a arătat că termenul de încercare, stabilit potrivit art. 82 alin. (1) din C. pen. din 1969, este de 2 ani.

Prin încheierea din 25 februarie 2020 s-a admis în principiu recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva Deciziei penale nr. 1304/A din data de 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de Minori, în Dosarul nr. x/2018, privind pe inculpaţii A. şi B. şi s-a stabilit termen de judecată la data de 24 martie 2020.

S-a reţinut că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. c) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele procurorului care a formulat cererea, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază, motivarea acestuia, precum şi semnătura persoanei care exercită calea de atac. De asemenea, cererea de recurs în casaţie respectă dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) şi art. 438 C. proc. pen.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile legale, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

Prin Rezoluţia din 19 martie 2020 s-a suspendat de drept judecata pe durata stării de urgenţă conform art. 43 alin. (2) din Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 al Preşedintelui României, iar ulterior, prin rezoluţia din 18 mai 2020, conform art. 43 alin. (3) din Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 al Preşedintelui României, în termen de 10 zile de la încetarea stării de stării de urgenţă, s-au luat măsuri şi s-a stabilit termen de judecată la data de 16 iunie 2020.

Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva Deciziei penale nr. 1304/A din data de 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de Minori, în dosarul nr. x/2018, privind pe inculpaţii A. şi B., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Definind scopul recursului în casaţie, art. 433 din C. proc. pen. abilitează instanţa competentă - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - să examineze deciziile atacate sub toate aspectele de legalitate şi să sancţioneze, prin casare, orice nelegalitate a acestora, desigur cu observarea cazurilor de casare strict şi limitativ enumerate la art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de faţă, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a formulat recurs în casaţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., respectiv că "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", referitor la pedeapsa aplicată inculpaţilor A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 raportat la art. 289 din C. pen. din 1969, precum şi în ceea ce priveşte termenul de încercare prevăzut de art. 82 din C. pen. din 1969.

În susţinerea cererii, s-a arătat că în conformitate cu prevederile art. 289 din C. pen. din 1969, falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Totodată, s-a precizat că în condiţiile în care instanţa de apel nu a reţinut circumstanţe atenuante, nu putea aplica inculpaţilor pedeapsa amenzii pentru infracţiunea prevăzută de art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 raportat la art. 289 din C. pen. din 1969.

Înalta Curte reaminteşte că este motiv de casare aplicarea unei alte pedepse principale decât cea prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, aplicarea unei pedepse principale care se încadrează în alte limite decât cele prevăzute de lege. De asemenea, constituie motiv de casare stabilirea pedepsei sub sau peste limitele prevăzute de lege în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante şi, respectiv a circumstanţelor agravante sau nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru stabilirea pedepsei în caz de pluralitate de infracţiuni ori infracţiune continuată.

Cazul de casare analizat poate privi şi aplicarea unei pedepse accesorii sau complementare neprevăzute de lege sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

După cum s-a observat, inculpaţii A. şi B. au fost trimişi în judecată şi condamnaţi în primă instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, în formă continuată prev de art. 326 din C. pen. cu aplicarea art. 35 din C. pen. şi participaţie improprie la fals intelectual prev de art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 321 din C. pen.

Instanţa de apel a admis apelurile declarate de către inculpaţii A. şi B. şi a dispus condamnarea inculpaţilor A. şi B. în baza art. 292 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 63 alin. (3) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen. la pedeapsa de câte 2.000 de RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii. În baza art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1969 raportat la art. 292 din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. a dispus condamnarea inculpaţilor A. şi B. la pedeapsa de câte 2.000 de RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, în forma instigării. A constatat că cele două infracţiuni au fost săvârşite în condiţiile concursului real de infracţiuni şi în baza art. 34 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969 s-a dispus contopirea cele două pedepse de câte 2.000 de RON amendă penală şi a aplicat pedeapsa cea mai grea de 2.000 de RON amendă penală, iar în baza art. 81 şi 82 din C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei amenzii penale de 2.000 de RON aplicate inculpaţilor, stabilind termenul de încercare de 1 an.

Potrivit art. 289 din C. pen. din 1969, falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Prin urmare, Înalta Curte constată că pedeapsa principală de 2000 RON amendă penală aplicată celor doi inculpaţi de către instanţa de apel este o pedeapsă nelegală, fiind aplicată pedeapsa amenzii,în condiţiile în care limitele prevăzute de lege sunt pedeapsa de la 6 luni la 5 ani închisoare, astfel, pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege, motiv pentru care instanţa de recurs constată incidenţa cazului de casare invocat, reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., cu consecinţa admiterii recursului în casaţie promovat şi casării deciziei pronunţate.

Instanţa de apel nu putea să stabilească pedeapsa principală amendă penală de 2.000 RON pentru infracţiunea prev de art. 289 din C. pen. din 1969, având în vedere că limitele speciale ale pedepsei prevăd pedeapsa de la 6 luni la 5 ani, fără a fi prevăzută pedeapsa amenzii.

În raport de cele anterior menţionate cu privire la pedeapsa de 2.000 RON aplicată inculpaţilor, întrucât una din pedepse este închisoarea termenul de încercare stabilit de instanţa de apel de 1 an este, de asemenea, greşit, potrivit dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din C. pen. din 1969 acesta fiind de 2 ani. Aşadar, având în vedere aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, Înalta Curte constată că şi stabilirea termenului de supraveghere este mai mic, ceea ce constituie o nelegalitate a hotărârii care se circumscrie cazului de casare prev. de art. 438 pct. 12 C. proc. pen.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat că problematica legalităţii unei pedepse nu poate fi analizată doar sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale ale pedepsei principale, deoarece, în procesul penal, sancţiunea nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depăşirea exigenţelor normative ale unui anumit mod de executare. Încălcarea dispoziţiilor legale relative la aceste din urmă elemente ale regimului sancţionator plasează acest regim şi, implicit, pedeapsa aplicată, în afara limitelor determinate de legiuitor şi justifică intervenţia instanţei în calea extraordinară de atac (Decizia nr. 143/RC din data de 23 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 522/RC din data de 25 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Înalta Curte apreciază că această nelegalitate nu poate fi suplinită sub nicio formă în calea extraordinară a recursului în casaţie.

A admite ipoteza contrară ar echivala cu privarea părţilor la accesul efectiv la o cale de atac, contrar exigenţelor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În considerarea acestor exigenţe, unicul remediu pentru a asigura o judecată efectivă este trimiterea cauzei spre rejudecare. Înalta Curte consideră că o analiză concretă, bazată pe întreg sistemul de individualizare judiciară a unei sancţiuni, se impune a fi efectuată de o instanţă ce se găseşte într-o cale ordinară de atac, sens în care în funcţie şi de jurisprudenţa constantă a instanţei supreme care, atunci când constată necesitatea de apelare la astfel de operaţiuni ce reclamă aprecieri din partea judecătorului, recurge la formula dispunerii rejudecării laturii penale a cauzei de către o astfel de instanţă, va proceda în consecinţă şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.

Curtea constată că soluţia se impune relativ la cele ce preced, la care se adaugă garantarea respectării dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală consacrat de art. 2, Protocol 7 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar, Înalta Curte consideră că, în speţă, privarea de un al doilea grad de jurisdicţie ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, dreptul la un proces echitabil fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa CEDO, cauza Grecu contra România din 30 noiembrie 2006, în care Curtea Europeană a constatat că recurentul a fost lipsit de dreptul de a i se examina cauza penală în două grade de jurisdicţie, ceea ce a atras încălcarea art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenţie.

Raportat la toate considerentele anterior expuse, la cazul de casare incident şi la dispoziţiile art. 449 alin. (4) din C. proc. pen., această etapă va fi limitată la motivele pentru care s-a dispus casarea şi rejudecarea cauzei, respectiv tratarea tuturor elementelor ce vizează regimul sancţionator incident pentru inculpaţii A. şi B..

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva Deciziei penale nr. 1304/A din data de 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de Minori, în Dosarul nr. x/2018, privind pe inculpaţii A. şi B.

Va casa decizia penală recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.

Potrivit art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva Deciziei penale nr. 1304/A din data de 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2018, privind pe inculpaţii A. şi B..

Casează decizia atacată şi dispune rejudecarea cauzei de Curtea de Apel Cluj.

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2020.

GGC - LM